Barcelona: cea mai călduroasă vară din 1975 încoace. Toată lumea înțelege subit expresia “soare arzător” și toți turiștii nemți înțeleg brusc de ce e necesară faimoasa siesta între 1.30 și 5pm; cu excepția doamnei cancelar, bineînțeles, care e prea ocupată cu treburile serioase ale Evropei ca să mai știe cum trăiește omul de rând.
La ora 9 dimineața soarele e deja neprietenos și cafeaua nu se mai poate bea pe balcon. Peste drum, un tânăr arhitect alb ca spuma laptelui, cu umerii încovoiaţi prematur de munca la calculator și planşetă deja lucrează. Doamna cancelar nu îl bagă în seamă, mie însă mi-e milă de ochii lui încercănați. Între 9 și 10 se deschid magazinele mici de cartier, terasele, restaurantele, toată lumea aranjează marfurile, spală vitrinele, deretică.
Străzile se umplu de zumzet, de câini ai căror stăpâni au obligatoriu o pungă pentru răhăţeii odorului în mână, de copii mici aflați în tabere de vară însoțiți de tineri profesori sau studenți, de bătrâne coafate impecabil, de turiști care vorbesc toate limbile pământului. Evident că la ora 1, când soarele a devenit mortal, pe străzi există babe și moși – și spun asta cu toată duioșia, pentru că visez și eu să ajung o babă – care au ceva importantisim de rezolvat, deși există peste tot avertismente referitoare la pericolul deshidratării, insolației. Dacă vă întrebați de ce e la fel la București, răspunsul e simplu: marele împărat Traian, cuceritorul Daciei, avea mama de origine spaniolă, nu te lupți cu genele!
Pe Barceloneta fac plajă doar guiris cărora le e lene să caute pe Google “plaje superbe lângă Barcelona”; restul turiștilor se înghesuie în gară ca să ia trenul spre Garaf, Sitges sau Ocata, alese în funcție de moftul fiecăruia. Bineînțeles intre 1 și 5 plajele gem de oameni fără umbrele, fără creme de protecție solară, fără pălării. E plin, plin de sugari și copii mici care ar trebui să mănânce și să doarmă la prânz.
Lângă noi, un cuplu in jur de 30 de ani și o pereche de bunici l-au adus pe micuțul Jose la plajă. La ora 12. Din 2 in 2 minute Jose primește indicații prețioase: “Jose! Pune-ți pălăria! Jose, nu fugi! Jose, intră în apă! Jose, ieși din apă! Jose! Josee!!!” . După o oră reacționez deja la strigătul “Jose!!” ca un animal de circ atins de bastonul cu arc electric iar bietul copil sare ca o minge, aleargă în cerc, țipă necontrolat în timp ce cei patru ulii iubitori continuă să îi pună sau să îi dea jos pălăria, să îi îndese in gură o bucată de fruct, să îi dea apă, să îi dea sfaturi.
La ora 3 copilul doarme răpus la soare, acoperit cu un prosop, deși familia a cărat trei umbrele pe plajă. Mama se vaită “el niño me ha salido muy nervioso”, ca și cum i l-ar fi adus o barză beată și acum trage ponoasele. Rutină? Ore de masă și somn? Joacă? Astea sunt arhaisme care afectează personalitatea copilului, mvai, nu e bine să-l crești inhibat, cu reguli, să-i spui “nu”. Și pentru că nu învață diferența intre bine și rău, între permis și nepermis, nu va înțelege de ce nu e bine să încerce droguri, de ce e bine să învețe carte și să nu distrugă obiecte și atâtea alte reguli sociale indispensabile traiului nostru comun. Să nu jubilăm, la Mamaia e mai rău.
Ora 7 seara, oră de vârf pe avenida Diagonal. 10 benzi, pline ochi cu mașini. 40°C în aer, probabil 60°C la sol. Gaze de eșapament sufocante. Pe trotuarele incredibil de late sunt amenajate de edili la fel de bezmetici ca ai noștri 5 km de piste de alergat si de bicicliști. Sub copaci, ce-i drept. Și dacă tot e umbră, oamenii aleargă. Pedalează. Uzi leoarcă, stacojii la față, în prag de apoplexie, respirând spasmodic ca niște caraşi aurii scoși din acvariu. Nu că parcul Pedralbes nu ar fi la 5 minute de mers pe jos ori că nu s-ar ajunge pe faleză în 4 stații de metrou… dar n-o să pierzi timp prețios dintr-o viață atât de sănătoasă!
Ora 8 pm: concert de jazz la centrul civic din cartier.
Pe terasa plină ochi oamenii mănâncă pâine cu ulei de măsline și jamon, chipsuri și beau bere rece sau tinto de verano (un vin diluat cu Schweppes și cu felii de lămâie). Jazz ușurel. Lângă scenă s-au format spontan perechi de dansatori care dansează swing în draci: oameni obișnuiți, care frecventează școlile de dans din cartier și profită de ocazie să exerseze. Din când in când aerul încremeneşte și căldura se așează greu peste noi ca o cloşcă neglijentă pe cale să-și sufoce puii. Evantaiele zvâcnesc, paharele se golesc, doar dansatorii și căntăreții nu se lasă intimidați. Lume veselă.
Târziu după 10 seara, când până și arhitectul s-a ridicat din fața calculatorului, oamenii umplu terasele ca să cineze, să pălăvrăgească, își scot din nou câinii la plimbare; e plin de copii care ar trebui să doarmă deja dar care ling înghețată și beau sucuri fără limită. Babetele sunt în case deja, ca să urmărească știrile la televiziunile care le anunță câți oameni au leșinat din cauza căldurii, ce incendii s-au stârnit și cât va fi maxima de mâine când își vor aminti fix intre 1 și 3 pm că au treabă pe afară, imposibil de amânat. Spre ora 1 noaptea pe străzi mai sunt doar turiști cheflii și perechi de îndrăgostiți. Și mașini care adună gunoaiele, ambalajele, spală străzile sau doar le udă ca să mai răcorească orașul incins. Apoi incep să circule mașini de aprovizionare. Deși doamna cancelar doarme liniștită și nu își imaginează că în Spania se muncește din greu.
Arhitectul s-a culcat și el. Lângă geamul lui, pe zidul casei, își fac aparitia două șopârle care vânează insectele care se adună în jurul unui felinar montat pe casă.
Singurul lucru nefiresc e felul în care ne creștem copiii. În rest, ne adaptăm la orice.
de Simona Tivadar
Sursa imagini: Dreamstime
