Catalunya continuă în faza 1 a planului de relaxare și menține regulile de izolare perimetrală a municipiilor conexe.
Departamentul Sănătății din Catalunya anunța cu câteva săptămâni în urmă că pregătește o relaxare graduală a restricțiilor impuse de situația sanitară actuală cu un plan împărțit în patru faze. Ca atare departamentul de sănătate al generalității catalane stabilea, în 3 decembrie, că vor urma 15 zile în faza 1 și, ca atare, se mențineau restricțiile referitoare la baruri, restaurante și mobilitate între municipiile zonei metropolitane de Barcelona. Lucrurile nu s-au schimbat.
RESTRICȚII PERIMETRALE MUNICIPALE
Astfel că în acest sfârșit de săptămână nu se poate intra sau ieși din Barcelona și nici din vreun municipiu adiacent pentru că va continua în vigoare restricția privind ieșirea sau intrarea în altă zonă urbană decât cea de origine.
Limitarea începe joi la ora 22,00 și se menține până luni dimineața la ora 06,00. Din proprie experiență știm că între Terrassa și Sabadell se poate circula pe C-58 fără teama filtrelor de poliție.
De asemenea se menține interdicția de intrare sau ieșire din Catalunya fără motiv justificat și se rămâne în vigoare interdicția de circulație noaptea după 22,00. Toque de queda (adică n-ai ce să cauți pe stradă după ora stabilită fără o hârtie semnată din care să reiasă că ai rost pe stradă la ora aia, te duci sau te întorci de la muncă, de exemplu).
CALENDARUL SCHIMBARII DE SITUATIE
Departamentul Sănătății catalane a stabilit parametrii conform cărora relaxarea se putea face sau nu, rata de reinfectare RT să fie sub 0,9 zilnic, nu se trece de 1.000 de contagiați zilnic iar la UCI se reduceau numărul de paturi ocupate. Cel puțin unul dintre parametri nu au fost îndepliniți, astfel că rămânem în faza1.
În 3 decembrie când se aștepta schimbarea de situație viteza de propagație a virusului a depășit 0,9 astfel că Planul de Relaxare a fost paralizat. Avem de așteptat până în 18 decembrie, sfârșitul de săptămână viitor, când conform ultimelor date interdicția municipală se relaxează la una zonală, cu posibilitatea mobilității înăuntrul ariei metropolitane de Barcelona. Din Olesa sau Terrassa, de exemplu, se va putea merge în Barcelona ciudad în week-end-ul următor.
Cine are nevoie nu știe unde să ceară iar cine vrea să ajute nu știe unde să pună mâna.
O realitate cu aer de paradox ne trimite într-o zonă dificil de înțeles din cauza unei slăbiciuni românești prost înțeleasă: preferăm să suferim în foame decât să recunoaștem că am avea nevoie de un minim ajutor punctual care să ne scoată dintr-un impas temporar. Ăștia suntem. Vom ieși din dilemă când o să putem admite că nu-i vreo rușine să fii sărac într-un moment determinat al vieții de adult.
Am trecut astăzi prin debaraua plină de alimente a unei parohii românești din Spania. Orez, paste, zahăr, lapte, biscuiți, fructe,… pe care n-au cui să le dea. E criză, nu-i niciun motiv de rușine, împreună trecem peste momentele dificile. Unii avem probleme economice, alții nu iar ăștia din urmă ar vrea să ajute dar n-au pe cine, că se ascund.
E un an complicat dar vremea ținutului în gușă a nevoilor familiei nu este acum. Salarii pe sponci, joburi puține, facturi care curg, case pierdute, comenzi puține, carduri de credit sufocate, ghetuțe noi amânate pentru cine știe când. Este 2020, probabil cel mai prost an din câți am trăit indiferent dacă deranjul ne-a prins înăuntrul sau înafara granițelor.
Am documentat debaraua plină a parohiei din Sabadell și recunosc că nu aveam nevoie neapărat de orez și zahăr dar nu m-au lăsat să plec de acolo cu mâna goală, chiar au insistau să le permit să fie legătura cu Depozitul de Alimente din Barcelona la care nouă ne este atât de rușine să apelăm. Suntem nepermis de mai cu nasul pe sus decât săracii sud-americanilor sau nevoiașii africii veniți cu bărcile de carton care nu au vreo problemă să admită criza, noi am venit cu autobuzul, patru zile pe drum. Altă rasă!?
Suntem prea mândri să recunoaștem că e criză și ne e greu?
Pe facebook ne putem îngrijora sau bucura virtual de soarta aristocrației românești care n-a mai prins loc în parlament dar vă asigur că niciunui perdant politic din spectacolul românesc nu îi lipsește zahărul din debara. Sau orezul. Sau fideaua. Am fost la vot pentru unul sau altul dar nouă nu ne-a apărut prin magie un pachet cu mălai în dulap.
Nu suntem parte a burgheziei parlamentare pe care obișnuim să o votăm de fiecare dată când ne-a cerut de la 2.500 de kilometri depărtare, avem propiile nevoi și necazuri în fiecare săptămână, deranjuri concrete cu chiria în cartier de care nu ne scapă nimeni iar la Sinaia nu ne-am mai scos copiii la zăpadă de nu se mai știe când.
Dacă avem nevoie de o mână de ajutor o vom găsi doar în comunitate, aici, la 15-20 de kilometri. Maxim. Că vine de la Banco de Alimentos de Barcelona sau de la voluntarii mai cuprinși din parohia de lângă noi contează mai puțin, important e să trecem hopul, mâine e altă zi.
Trebuie să ne îngrijim noi de ai noștri, de vecini sănătoși avem nevoie dincolo de basmele cu poze de motani fără conținut pe online. Facem asta fiind o comunitate aici între noi, trăim în Spania, avem liber pe 7 decembrie și nu pe întâi sau doi, ne cumpărăm biletul la LOTO pentru 6 ianuarie când în țară e zi lucrătoare și nu știu ce e ăla El Niño.
Dar, peste toate, e un an de criză, permiteți-ne să ajutăm.
În Sabadell, Carrer Bruc nr.118, cod poștal 08203 găsiți orez și zahăr, paste și ulei pentru nevoi urgente, preotul Virgil Cândea vă răspunde la 642 16 23 58. Sau chiar la noi, la RoBarna, la tel/whatsApp 64235926.
Cu ocazia sărbătoririi Zilei Naționale a României, Ambasada României în Regatul Spaniei a propus un program special în mediul online dedicat comunității de români de pe teritoriul Spaniei.
Programul se va derula pe întreg parcursul zilei de 1 Decembrie și debutează cu mesajul video al ambasadorului României în Regatul Spaniei, Gabriela Dancău, urmat de o serie de mesaje video de felicitare adresate de reprezentanți ai mediului instituțional spaniol. Printre aceștia, s-au alăturat inițiativei ambasadei de celebrare a Zilei Naționale a României, președintele Senatului spaniol, doamna Pilar Llop, ministrul culturii spaniol, domnul José Manuel Rodríguez Uribes și primarii a trei orașe din regiunea Madrid, Alcalá de Henares, Torrejón de Ardoz și Arganda del Rey, municipii care găzduiesc importante comunități de români.
Programul de Ziua Națională de la Madrid include și interpretarea Imnului Național al României de către orchestrele Poliției Naționale spaniole și a Gărzii Civile. Ambasada va difuza concertul special „România în muzică: tradiție și confluențe” susținut de Cvartetul Arte Clásico la Academia Regală din Madrid, o inițiativă a Institutului Cultural Român de la Madrid. În contextul aniversării, în 2021, a 140 de ani de relații diplomatice între România și Spania, ambasada va face public logo-ul câștigător, un simbol pozitiv și inovativ al relațiilor bilaterale.
Evenimentele de 1 Decembrie se încheie printr-o transmisiune live a momentului iluminării sediului guvernului regional de la Madrid, situat în inima capitalei spaniole, Puerta del Sol, în culorile drapelului României. Întreg programul poate fi urmărit pe pagina Facebook și pe contul YouTube al Ambasadei României în Regatul Spaniei.
Într-o literatură, de ambiții productive, Marian Ilea nu a făcut altceva decât să colonizeze o lume cumva subestimată scriind despre „Acei minunaţi ani”.
Laura Dragomir: – Copilăria e contagioasă într-un fel brusc, despre care nu se pot face predicții. După ce v-am citit, am simțit că mi s-a dat posibilitatea să mă înțeleg cu propriile-mi vârste. De ce ați vrut să știți despre timpurile acelea abia acum, la atâția ani de când scrieți?
Marian Ilea: Copilăria e un tărîm sigur care se reazămă de copilăriile bunicilor, părinţilor şi apoi copiilor, nepoţilor fiecăruia dintre noi. Nu cred că lumea copilăriei a fost subestimată vreodată. Am scris “Acei minunaţi ani” în etape, în fragmente de copilărie care în douăzeci şi vreo cinci de ani, a devenit o carte a copilăriei, despre copilărie şi, culmea… cu un astfel de fragment, “Circul”, pe care-l găseşti în carte, am debutat în revista “Familia” în anul 1983. E, de fapt, primul text definitiv pe care l-am dus în Oradea, am discutat cu redactorul-şef de atunci, i-am dat textul pe care l-a citit cît timp am mers să bem o cafea “în vecini” de sediul redacţiei, pe malul apei. Cînd m-am întors, mi-l amintesc şi acum pe Dumitru Chirilă care m-a privit scrutător şi mi-a spus: “E frumos textul dar ştiţi… mie mi-e greu cu proza asta întreruptă. Am dat textul domnului Vasile Spoială la citit, e bună şi a doua opinie”. Domnului cu pricina, care avea o mustaţă impresionantă, i-a plăcut textul şi m-a întrebat: “Pot să vă prezint eu în revistă, domnule Ilea?”. Mi-a plăcut că nu mi-a spus “tovarăşe Ilea”. Aşa că: “micii munchauseni de cartier”… încerc să-mi aduc aminte cum a fost prezentat textul în revistă… au apărut în revistă.
În spatele acestui debut s-a aflat Ioan Moldovan, actualul director al revistei “Familia”. Atunci era profesor de limbă şi literatură română în Baia Sprie şi apoi la Liceul Mihai Eminescu din Baia Mare. Începusem să scriu fiind vecini de scări în acelaşi bloc. După ce am umplut şase caiete mari şi late şi groase cu texte, îmi fixasem normă zilnică de pagini scrise timp de un an de zile. Doream să stăpînesc, în primul rînd, meseria scrisului de proză. Cred că şi azi caietele alea sînt prin podul casei. Povestea o ştia Laurenţiu Ulici care mi le-a cerut de vreo cîteva ori.
Ei, după experienţa aia de un an de zile, am scris prima proză scurtă – “CIRCUL”, cu care am debutat. Am mai scris cîteva fragmente din “Acei minunaţi ani” care au apărut în cartea de debut “Desiştea”, Editura Cartea Românească, anul 1990. Prozele “Desiştei” erau puternice, despre o lume rurală care dispărea, tot dispărea de vreo patruzeci de ani, sun opresiunea cizmelor bolşevico-staliniste şi comuniste în România. Aşa că… fragmentele despre copilărie au trecut neobservate. La fel s-a întîmplat şi-n “Desiştea II” cu alte texte-fragmente care, încet-încet, au dus la cartea despre care m-ai întrebat.
-O carte analgezică, dacă e să ne raportăm la dificultatea hrănirii necesităților sociale în timpul pandemiei.
-Cartea, în general, şi “Acei minunaţi ani”, nu are cum hrăni necesităţile sociale în timpul pandemiei. Poate să aibă o anume viaţă în ea, să fie ca text viu şi să ofere momente de uitare a prezentului pandemic.
-Este scrisul o formă disimulat-simbolică de-a spune că vă e dor de ce odată, copil fiind, ați probat?
-Cînd ţi-e dor de ceva, chiar disimulat-simbolic, nu te apuci de scris. E bine ca-n scriitură să ai liniştea şi coerenţa a ce ai de spus, altfel cititorul îşi vede de ale lui.
-Ce a determinat să se întâmple acum povestirile? Au apărut în foileton, nu?
-„Acei minunaţi ani” a apărut în foileton la Literomania, o revistă online condusă de Adina Diniţoiu şi Raul Popescu. Le-a plăcut, a apărut şi mi-au spus că reacţiile au fost pozitive dinspre cititori. Au făcut şi trafic. I-am oferit-o lui Teodor Dună pentru Tracus Arte. Andra Rotaru a promovat apariţia cărţii.
Vorbind de virtuțile scriitorului, cum se obține demnitatea unor personaje plecate din realitate spre narațiune, cât acces are autorul la modificări în așa fel încât să nu deterioreze vocea adevărurilor de la care s-a pornit?
-Accesul unui prozator la demnitatea personajelor sale e nelimitat. Numai că… la un moment dat, personajele obligă scriitorul să fie lăsate de capul lor, cu adevărurile lor. Altfel, scriitorul are de furcă cu propriile-i personaje, pierde vremea şi nu e bine să te crezi un soi de divinitate, să stăpîneşti destinele personajelor pe care le-ai creat. Ideal e să le laşi să-şi vadă de drum… opţiuni, demnitate şi alte multe cuvinte care spun puţin, cîtă vreme fiecare personaj îşi vede de viaţa lui. Scriitorul le poate ajuta cu propriu-i stil, dacă are! Dacă nu, asta e!
-Nu toți cei care au trăit copilăria au putut fi și copii. Cum a fost copilăria lui Marian Ilea, la ce s-ar întoarce, ce ar exclude?
-Poate aşa pare în unele cazuri, deşi nu cred. Pe cei care-ţi spun că n-au trăit copilăria, indiferent de conjuncturi, drame, tragedii şi alte dureri contemporane cu ei, nu-i cred. În “Acei minunaţi ani”, e un dialog între personajele-copii în care apare problema asta: “Noi, ne trecem aici cu copilăria noastră şi nu trăim ca-n Tom Sawyer, Margasoiule”… şi atunci s-au apucat să fure corolabe din grădina dintre blocuri ş.a.m.d.
Copilăria mea a început atunci cînd bunicul dinspre mamă a fost căutat la Ieud de către Teleki Sandor, fost prim-ministru al Ungariei, fost ministru al Culturii la Budapesta, care îşi construise un castel la Pribileşti, în comuna Satulung, şi avea o herghelie de cai de rasă. Teleki s-a interesat dacă în Maramureş e un negustor de cai bun, “tuşer” se numeşte la noi, şi aşa a ajuns în anul 1940 la bunicul. Ion Bizău a lui Foflată se numea şi era cunoscut ca tuşer pe Valea Izei pînă-n Koaşa (Kosice). Ca să-ţi vîndă calul, îl întinerea într-o noapte cu creme de pantofi şi ţi-l vindea în tîrg la Kosice.
Tragedia apărea la prima ploaie cînd dintr-un bidiviu cumpărat pe vreme cu soare, te trezeai cu o mîrţoagă plouată. Bunicul era din Cuhea (Bogdan-Vodă), o comună de început al Maramureşului, mejdă cu Ieudul. Acolo, în fiecare noapte, era graniţă sătească. Dacă doreai să treci cu căruţa, plăteai vamă. De acolo se pregăteau transporturile cu animale către tîrgul din Kosice. În Cuhea a avut loc o “crimă de cuţit” pe treptele bisericii, la ieşirea de la slujbă şi autorităţile n-au aflat cine a fost criminalul. Străbunicul meu a făcut puşcărie şase luni deoarece se certase, cu vreo două săptămîni în urmă, cu “mortul”. Nimeni n-a spus nimic. Străbunicul s-a dus la Szeged în puşcărie.
Familia vinovatului de “crimă de cuţit” a hrănit, zi de zi, familia bunicului. Aşa era tradiţia atunci. Lucrurile sătenilor se rezolvau de către săteni. Din lipsă de probe (străbunicul nici măcar n-a fost la biserică atunci), ungurii l-au eliberat. Şi s-a închis speţa.
Bunicul a venit de ginere în Ieud. Bunica avea cel mai sănătos rîs din lume. Rîdea cu tot trupul. I-a făcut bunicului două fete şi doi băieţi. Ioana a fost mama mea.
Teleki a venit în Ieud, a discutat cu bunicul. I-a oferit postul de administrator al moşiei. Aşa a ajuns Ion Bizău a lui Foflată din Ieud la moşia lui Teleki şi apoi în Mireşul Mare.
Mama era o cîntăreaţă excepţională. A cîştigat Festivalul Maria Tănase, etapa naţională. I se spunea “Ciocîrlia din Transilvania”. I s-a propus să opteze pentru o carieră de profesionistă. La voce, o comparau mulţi cu Maria Tănase. Numai că… în Ieud se ştia că foflăţenii din sat care stau în Mireşul Mare, au o fată de măritat. Aşa a apărut tata, Grigore Ilea a Văleanului, în peţie. Tata a fost sondor la Ocna Mureş, apoi la Uioara. Cînd a luat-o de nevastă pe mama, era tot sondor dar la Baia Sprie. Eu m-am născut la dispensarul comunal după aceea. Doctorul Căluşeru a supravegheat naşterea mea. Fiul lui a fost cunoscut ca felcerul comunal care a dat de 14 ori la medicină, la Cluj. Învăţase la biologie o singură lecţie. A paisprezecea oară s-a dat ca subiect ceea ce ştia feciorul doctorului Căluşeru, fecior care din felcer a ajuns doctor.
Noi… acum scriu despre mama, tata şi cu mine (vorba scrisului lui Cristian Popescu, cel din “Familia Popescu”, prieten drag mie mai tîrziu) ne-am mutat în Baia Sprie cînd aveam trei ani. Cînd eram de patru ani, a apărut şi fratele meu, Daniel. Îi ziceam Dănuţ. Ne-am mutat la bloc în Baia Sprie şi… au început “Acei minunaţi ani”.
Despre bunicii dinspre tată am scris în “Desiştea”. Bunicul Văleanu venea la noi iarna să ne tragă cu sania. Fusese în război. Lucrase la un spital englezesc, ca prizonier în Siberia. Directorul spitalului a ţinut la el şi i-a propus să meargă cu corpul medical în Anglia. Să se mute acolo, nu să pornească în băjenie din Siberia la Ieud. Patru luni a durat drumul acela. Bunicul a mers cu vaporul, cu trenul, pe jos, pînă a ajuns acasă. În Ieud. Cînd a intrat în curte, şi-a chemat nevasta. Au făcut un foc mare şi au ars hainele cu care venise. Puşcau miile de păduchi atinşi de flăcări.
-Sunteți scriitor sau vă simțiți așa?
-Sînt autor de poveşti, spun poveşti peste tot. Şi interviul ăsta mi-ar place să iasă ca o poveste. Important e, cred, să ai stilul tău, felul tău de a le spune. Vezi povestaşii care trăiau în America de Sud şi purtau poveştile dintr-un loc în altul. Pentru un blid de mîncare. Aşa zic că mi-a plăcut să fiu şi aşa am fost.
-Probabilitatea cooperării stă în mâinile actorilor vieții literare. Vorbiți-mi despre toți cei implicați în proiectul “Acei minunați ani”!
-De aceea cooperarea, actorii vieţii literare din România, succesul unui scriitor, sînt esenţiale în lumea de azi… nu erau însă aşa în lumea poveştilor. Foarte mulţi oameni se află în spatele cărţilor mele. Începînd cu fiul meu, Alexandru, care mi-a făcut coperta, fratele meu şi soţia lui, Dominique Ilea, Ramona Tomoiagă… scriu pe hîrtie cu pixul şi apoi dau textele la cules. Nu lucrez cu computerul. Aşa că o întreagă echipă pune umărul şi o face bine. A făcut-o bine şi la “Acei minunaţi ani”.
-Viața se petrece mereu. Am întrebat despre trecut, întreb și despre acum. Chiar zilele acestea am putut vedea pe pagina dumneavoastră de Facebook și pe cea a lui Mircea ( n. r. Bochis) că a apărut „Frizeriile din Medio Monte”. Ce-mi povestiți despre carte, ce-mi confirmați, ce urmează să descopăr ulterior ca cititor?
-Despre textul “Frizeriile din Medio Monte”, îţi spun că, iniţial, a fost citit la Cenaclul “Junimea”. Ovid S. Crohmălniceanu mi l-a cerut. L-a dus acasă să-l mai citească. Era lucru rar. Duminică dimineaţa m-a sunat. Locuiam în cartierul Balta Albă. M-a rugat să vin la el acasă să bem o cafea. Era un lucru şi mai rar. Mi-a explicat unde stă, punct de reper fiind Ambasada Angliei. Am ajuns. Am stat la cafea. Am povestit despre text. “Îmi place foarte mult. Aş mai fi citit măcar încă o dată atîta text. Dar… ce ai vrut să spui în el?”.
N-am înţeles atunci. Apoi a apărut Mircea Bochiş cu ideea “Frizeriilor din Medio Monte”. Am adăugat texte cu frizeriile şi am integrat textul cel vechi. Aşa s-a născut partea a treia a trilogiei cu Medio Monte.
-Văd lucruri asemănătoare doar scrisului, văd fidelitate agresivă numelor cunoscute, văd cărți care „se rezolvă”. Cum se scapă de genul ăsta de sectarism?
-Că-n lumea literară se rezolvă multe… aşa o fi. În orice literatură a oricărei ţări, s-au tot rezolvat multe. La noi, însă, să nu uităm ceea ce spunea Alexandru Vlad (mare prozator şi bun prieten pe care l-am întîlnit pe Vîrful Vlădeasa cîndva): “La noi succesul e perisabil”, spunea… şi avea, şi are dreptate. Cînd scrii la Baia Sprie, cînd ai avut toată viaţa buletin de Baia Sprie, sectarismul nu cred că ajunge să te intereseze. Cu Gheorghe Iova, acasă în Baia Sprie, am povestit despre ce se petrece la Bucureşti în timp ce se juca în grajdul grădinii cu două capre şi un ţap. Atunci ţineam animale de care se ocupa socru-meu. “Nu mai plec de aici”, mi-a spus Gheorghe Iova.
-Berto Romero, unul din importanții comediei spaniole, spunea că „e mai important cum povestești decât ce ai trăit”. Se aplică citatul pentru „Acei minunaţi ani”?
-E important ce spui şi cum spui. Ar fi ideal să ajungi la a spune/scrie şi lumea să te citească spunînd “Ăsta-i Ilea”, numai el spune/scrie aşa. Eu îmi imaginez că povestaşii (avem şi noi în Maramureş povestaşi) trăiau astfel de satisfacţii.
-Într-o lume în care totul durează puțin, cum menținem cărțile?
-Închei interviul cu un text din “Diplomele maramureşene din secolele XIV-XV” care tocmai despre ce spui/scrii, şi mai ales cum scrii, depune mărturie: “1411, 21 aprilie, Caşovia (Kosice, Slovacia). Regele Sigismund confereşte lui Stanislau, fiul lui Ioan din Dolha, fraţilor sei Ioan, Georgiu şi Bogdan unchilor sei Georgiu şi Andrea, fiii lui Ioan, Voivod, moşiile Rosalia (azi Rozavlea), Şieu, Strîmtura, Botiza, Petrova, Leordina, Poienile de sub munţi şi Cuhea (ori Bogdan Vodă), mai ales pentru moartea verului lor Michail, fiul lui Elie, căzut în rezbelul contra polonilor”.
Contează foarte mult şi cum spui! Cărţile, ca şi textele maramureşene, ştiu să se păstreze singure atunci cînd sînt parte a memoriei colective a oamenilor! Dacă nu-s, nu se păstrează. Despre pariul cu posteritatea, e cu totul altă poveste care poate crea, cel mult, confort scriitorilor.
Probabil că dacă pandemia ar fi lucrat altfel, aș fi vorbit cu Marian Ilea la o cafea. Pentru că un interviu înseamnă și să te bucuri să vezi pe cineva și, de ce nu, să-ți dai mâna râzând.
Alegerile din Republica Moldova sunt în primul rând despre clarificarea opțiunilor împărțite între sfera de influență rusă sau apropierea de Uniunea Europeană. Abia apoi intră în discuție personalitatea fiecărui candidat. Igor Dodon și Maia Sandu pot servi fiecare dintre ei ca arhetipuri ale politicii în estul european contemporan.
Primul tur de scrutin al alegerilor din Basarabia s-a desfășurat în paralel cu procesul electoral din Statele Unite, coincidență care a produs pentru România un adevărat spectacol, țara noastră fiind, ca de obicei, foarte interesată de ambele evenimente. Când te uiți în tocana folclorului de Facebook vezi că există multe voci care cred că atunci când vine vorba despre rolul -presupus- fundamental în alegerea lui Donald Trump în 2016, e de bine că Moscova „s-a băgat în borșul” Americii.
„Las să știe și ei ce ce știm noi, dintotdeauna: cum e să trăiești cu rușii-n coastă”. În general, în România, dar mai ales în Republica Moldova, e considerat de la sine înțeles că rușii „vor face ceva”, când e vorba de alegeri prezidențiale într-o zonă în care marele urs are interese, „Lucrurile le pot ieși mai bine sau mai rău, dar rușii trebuie să se implice” cred moldovenii de peste Prut. Se pare că și românii consideră că ar fi o regulă de bază implicarea ocultă a Rusiei în alegerile din zonele ei de influență. Măcar noi recunoaștem amprenta rusească cu destulă ușurință, spre deosebire de americani, care au probleme să admită mâna Moscovei în treburile lor, chiar după ce agențiile statale de securitate au confirmat cu probe că imixtiunea rusească a existat.
Conversațiile la vedere pe rețelele sociale, glumele străvezii la temă, arată că cel puțin noi suntem imunizați față de idea că imixtiunea marelui vecin de la răsărit în ciorba locală nu poate fi niciodată o surpriză pentru cei ce trăiesc în zona noastră geoplitică.
Președintele în exercițiu la Chișinău și actual candidat, Igor Dodon, a lansat o zicere parafrazată: „Nu schimbați porumbelul din mână pe coțofana de pe gard”. Porumbelul ar fi dumnealui iar contra-candidata coțofana. Reacția: un val fără oprire de meme cu porumbei.
Dincolo de faptul că alegem o tabără sau cealaltă, e importantă baza comună, ceea ce ne unește. După cum umorul internautic arată suntem conștienți cu toții de prezența rusă. În Modova, amestecul rusesc se face fără perdea, fără un minim efort diplomatic de spoire a realității, altfel de cum procedează în restul lumii; e chiar considerat implicit, ca în oricare altă fostă republică sovietică. Poate că e o chestiune de onoare a Rusiei, interesată sau nu de respectiva țară se simte datoare să păstreze impresia puterii din umbră. E o polarizare eternă, ce nici măcar nu mai trebuie demonstrată. Singurul lucru ce contează astăzi e reacția populară la urne, ca instrument de măsură al intoleranței citadine față de această idee.
Deci rămâne de văzut de ce parte cade votul. Partida a început. Și cum se întâmplă în România, în alte țări din zonă, marcate de o puternică mișcare a forței de muncă adulte plecată să facă un ban în afara granițelor, reprezentanții Diasporei sunt dintre cei care își spun în gura mare punctul de vedere. Se pare că e important să ieși, să vezi lumea, să vezi ce înseamnă cu adevărat Europa, cum se trăiește fără Rusia privind peste umăr. Turul întâi între pro-rusul Igor Dodon și pro-europeana Maia Sandu, i-a dat câștig de cauza candidatei, ceea ce a fost o surpriză pentru campania lui Dodon, pentru conservatorii filo-ruși, în general.
Privind repartiția pe țări a voturilor diasporei, există o zonă unde Igor Dodon a fost preferat față de Maia Sandu. Vorbim despre diaspora care a votat în Federația Rusă, urmată de cea din capitala Turciei, Ankara. De fapt, în Federația Rusă a câștigat al treilea candidat, cel ce nici nu va participa la alegerile din turul doi: Renato Usatîi. În Europa și Statele Unite, raportul a fost inversat. Țara în care Maia Sandu a fost candidată favorită este România, urmată de Polonia și Regatul Unit.
Nu întotdeauna câștigătorul din turul întâi este același cu cel din turul doi. Rămâne de văzut care din cele două tabere se va mobiliza mai puternic. Previziunile internaționale pariază pe victoria candidatei Maia Sandu.
Polarizarea se face între Rusia și Europa, ca și cum Moldova, ca și restul țărilor din zonă, ar trebui să fie împăcată cu condiția ei de colonie ce trebuie să aibă o umbrelă protectoare. Cetățenii aleg de fapt, între două moduri diferite de a vedea lumea. Iar prezența masivă la urne, fără precedent, a moldovenilor aflați peste granițe, arată că importanța alegerilor a crescut considerabil. Păstrând metafora avicolă a președintelui Dodon, rămâne de văzut cine e porumbelul și cine e coțofana.
Admirăm oamenii care transmit emoție prin cuvântul scris.
Este motivul pentru care iar ne-am făcut părtași unui eveniment altădată obișnuit dar care din motivele cunoscute a ieșit din cotidian, o prezentare de carte. A fost una atipică în condițiile date, o întâmplare adaptată vrând-nevrând la situația socială neprietenoasă. Gândită inițial ca o întâlnire informală între prieteni s-a dovedit a fi o lansare de carte în toată regula.
Marina Dirul ne-a citit în ultima sâmbătă a lui septembrie din Tiganca, ultimul său volum publicat la editura Mirador din Arad. Întâmplarea a avut loc sub egida Centrului Cultural Robarna din Barcelona în spatiul oferit de VRS în Sabadell/Barcelona unde am încăput cu greu respectând condițiile de distanțare și protecție impuse de pandemia care ne ocupă tot timpul.
foto: robarna.com
Tiganca este o culegere de schițe literare în ediție bilingvă, română/spaniolă. Tradusă de Maria Liciu, prefațată de Valentin Popescu, decanul de vârstă al jurnaliștilor români din Spania și de Claudia Partole, poetă, eseistă, prozatoare, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România.
Postfața cărții îi aparține lui Nicolae Pătruț iar lui Ioan Matiut i se datorează în mare parte apariția tipăriturii în condiții tehnice și estetice optime. Coperta și grafica pregătită de scriitorul și pictorul din Fălticeni, Gabriel Todică iar ilustrațiile din „Tiganca” Elenei Hâncu. Multe nume, mulți oameni care au crezut în scriitura barcelonencei Maria Dirul. Cititorului îi rămâne să ne valideze emoția pe text, găsiți cartea la adresa de mai jos.
Marina Dirul s-a născut în Criuleni, Republica Moldova, dincolo de Prut, pe malul drept al Nistrului, dar o parte din strămoși (bunicii paterni) și-au dus traiul pe malul stâng al fluviului, fiind astfel despărțiți de neamurile lor de sânge.
Autografe, cafea, pișcoturi și un cântec de inimă interpretat a cappella de Doina Șerbu au animat conversația care, din orice parte ai privi-o, a adus un strop de lumină unei după-amieze de sămbătă românească în Barcelona.
Tiganca este disponibila la vanzare in Sabadell, C de Barcelona 187, Barcelona. O puteti comanda online de oriunde prin tzeava.com
Germania a reprezentat mereu pentru români un standard de eficiență, de unde și pricopsitul cu expresia „mașina germană e mașină germană și neamtul neamt”. Astăzi, Europa insăsi este percepută ca “mașina germană”. Victoriile lui Klaus Iohannis în alegeri au fost motivate și de această percepție.
Neamțul este punctual, riguros, incoruptibil. Desigur, a ajutat și că Victor Ponta și-a bazat campania pe un naționalism de tip vechi, etnic și religios. Iohannis era român, dar și german și părea atunci persoana cea mai apropiată de criteriul “regelui neamț”. Situația s-a repetat și în alegerile locale recente. Primarul de Timișoara, Dominic Fritz, e o soluție radicală, mai apropiată de original, el nefiind nici măcar cetățean român din minoritatea germană, ci un outsider relativ recent venit. Se folosește axioma: neamtul nu minte când promite și nici nu o să aibă obligații față de boierii pamântului.
Astfel, după alegerile locale de anul acesta Timișoara reînnoiește experimentul Carol I alegând un neamt get-beget la primărie. Unul dintre misterele istorice ale copilăriei noastre a fost cum s-a ajuns la eliminarea lui Cuza și la înlocuirea lui cu un rege străin. Învățarea unei înșiruiri de evenimente în școală nu implică și înțelegerea lor. Carol I al României urcă pe tron în 1866 și pune bazele unei noi dinastii în România. Nu îl glorificăm pe monarh, ci ne referim la percepția românilor despre neamt.
Dinastia de Hohenzollern nu a fost impusă de puteri străine ci a fost rezultatul lipsei de fler politic al lui Alexandru Ioan Cuza care reușise performanța de a-și pune împotrivă toate forțele politice. Oameni ce nu puteau cădea de acord în nimic și-au dat mâna pentru a pune la cale o lovitură de stat. Situația era atât de dificilă încât românii au pus pe masă un ideal mai vechi: un domnitor străin. Ideea că România era de neguvernat din interior nu a fost o răutate inventată de străini, ci o afirmație generalizată a politicienilor și intelectualilor vremii. Auto-diagnosticul făcut de către figurile politice ale timpului pare acum dureros de exact.
De asemenea, voința de “vindecare” era reală. Se impunea o intervenție din exterior. Proiectul înființării României a fost sprijinit de către împăratul Franței, Napoleon al-III-lea, prin ministrul său de externe contele Alexandre Walewski. Ultimul domnitor moldovean, Grigore Alexandru Ghica, pro-unionist, îi scria contelui, explicând situația românilor: „De li s-ar da un prinț pământean, li s-ar face iarăsi cel mai mare rău, pentru că din experiență cunosc aceasta. Cu rușinea mea mărturisesc că, în timp de șapte ani, cât am guvernat Moldova, am făcut o mulțime de nedreptăti și de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire și în amiciție cu toți boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postelnic pe fiul meu, președinte al Divanului pe cumnatul meu, ispravnici pe nepoți și amici”. Cercul vicios era deci imposibil de evitat. Dacă un domn nu-și promova aliații în funcții, nu avea susținători și ar fi fost dărâmat urgent de o fracțiune rivală. Însă promovarea clientelara făcea imposibilă meritocrația. Peșcheșul și favoritismul erau de pe atunci puternic gravate în ADN-ul românului.
Carol I nu a fost prima alegere, dar a fost cea definitivă. Experimentul instaurării unei dinastii de sorginte germană a avut succes. România a intrat într-o epocă de progres incontestabil, s-a separat de influența otomană și s-a apropiat de Europa. Carol I a devenit român prin urcarea pe tron, fără a înceta să fie german. Inconștientul colectiv a asimilat această soluție. Astăzi, Timișoara se arată iarăși ca vârf de lance pentru restul țării. Ochii vor sta pe noul primar, urmărind evoluția experimentului “regelui neamt”. Daca va avea succes, anticipăm că vom continua să vedem victorii germane în politica românească. Am zis germane pentru ca, până acum, la asta pare că se rezuma încrederea românilor în minoritatile conlocuitoare.
„Un toque Rumano” / În perioada 26 septembrie-9 octombrie, Ulldecona (Spania) găzduiește, sub patronajul Primăriei din localitate, expoziția de articole vestimentare și bijuterii de inspirație etno romaneasca a designerului Orieta Dimadi „Un toque Rumano”.
Proiectul început sub auspiciile colaborării artistei Orieta Dimandi cu Laura Catalina Dragomir, poeta și promotor cultural asiduu al valorilor țării de origine în spațiul iberic, expoziția „Un toque rumano” se doreste, așa cum și numele său o arată, o altfel de maniera de a cunoaște România. Evenimentul, destinat atât comunității diasporene cât și locuitorilor zonei limitrofe Catalonia-Valencia, s-a bucurat de un real succes, la inaugurare fiind prezenți reprezentanți ai autorităților locale, echipe ale mediilor de comunicare. Intenția initiatoarelor proiectului este ca acesta să nu rămână o experienta singulara ci sa se transforme într-o întâlnire constanta la care să fie invitați, rând pe rând și alți creatori români.
La Madrid, al 10-lea festival de film românesc aduce în sala Cineteca șase lungmetraje reprezentative pentru cinematografia ultimilor ani. Între 17 și 25 septembrie Cineteca/Matadero este locul în care publicul interesat de film găsește propunerile românești de anul acesta. Invitația organizatorilor este deschisă.
Festivalul de film românesc de la Madrid debutează joi, 17 septembrie, la ora 20.00, cu proiecția filmului Parking, în prezența regizorului Tudor Giurgiu și a criticului de film Jara Fernández Meneses.
Parking este o coproducție spaniolo-română și reprezintă al patrulea lungmetraj din cariera de regizor a lui Tudor Giurgiu, avându-i ca protagoniști pe actorii Mihai Smarandache, Belén Cuesta, Ariadna Gil și Luis Bermejo. Scenariul are la bază experiența de emigrant a scriitorului român Marin Mãlaicu-Hondrari, în periferia orașului Córdoba, povestită în romanul Apropierea.
„Întâlnirea cu Marin Mălaicu – Hondrari mi-a dat ocazia să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu un emigrant aflat la mii de kilometri depărtare de casă. De la dorința de a nu deranja, de a trece neobservat, până la frica de a te îmbolnăvi și a nu mai putea lucra, teama de eșec sau insucces. Am adoptat deopotrivă cu drag și sfială personajele lui și mă bucur că, în fine, aventura acestui poet bistrițean idealist și visător vede lumina ecranului.” (Tudor Giurgiu)
Filmul spune povestea poetului Adrian, un imigrant ilegal român care lucrează ca paznic de noapte într-un parc auto din Córdoba. Vorbește spaniolă, trăiește singur, iar ceea ce vrea este să scrie și să înceapă o viață nouă. Întâlnirea cu Maria, în noaptea de Sânziene, pare scrisă în stele. Pasiunea dintre ei va fi testată în curând de provocările cu care se vor confrunta împreună.
Festivalul de film românesc la Madrid, ajuns la ediția a X-a, este propunerea ICR Madrid și se desfășoară sub patronatul Ambasadei României în Regatul Spaniei.
”Fake-News în Epoca de Aur” este cel mai recent titlu din portofoliul lui Ioan T. Morar și cartea (editura Polirom, 2020) care asigură ”materia” primă pentru dialogul de față dintre Cristian Pătrășconiu și Ioan T. Morar.
O carte despre care Mircea Mihăieș notează că „Fie că și-a propus, fie că nu, Ioan T. Morar ne oferă o savuroasă contra-istorie a comunismului românesc. Sub forma unor secvențe adeseori burlești, scriitorul livrează imaginea unei lumi în care absurdul era regula, nu excepția.
Deși scrise sub ghilotina cenzurii, ele sînt complet dezinhibate, cu o libertate a gîndului și a expresiei ce le dădea, în epocă, un aer de neverosimil. Și totuși, textele au apărut în presa ultimelor două decenii comuniste, pe sub nasul activiștilor de partid și al vămuitorilor ideologici. Cum a fost posibil acest lucru?
Uneori, prin jocul hazardului, pe care autorul îl explică în palpitante capitole de memorialistică. Adeseori, prin partide de șah încrîncenate în care inteligența s-a dovedit superioară obtuzității și prostiei. Cartea lui Ioan T. Morar este, pe lîngă certele virtuți literare, conectate la o nesecată mină de umor și inteligență, un sclipitor document de epocă. Sîntem invitați cordial să urmărim felul în care o Românie alternativă – plină de umor, cu un accentuat simț al grotescului, inventivă, colorată, ironică – dă cu tifla cenușiului murdar al ideologiei comuniste.”
De ce să (ne) mai amintim de Epoca de Aur?
Răspuns previzibil: să ne amintim de ea ca să ne putem elibera. Să putem rîde, să putem uita și să scăpăm de o povară. Cel puțin eu, după ce am terminat de scris și am dat cartea la tipar, m-am simțit mai liber. Scăpasem de ceva, de niște povești în care otrava epocii mai era prezentă… Am spus în introducere că trebuie să ne amintim ca să putem uita. Ca să ne despărțim definitiv. Tocmai de aceea, o spun răspicat, cartea mea nu este un gest de împăcare cu Epoca, ci unul de totală și definitivă despărțire.
Avem o memorie publică bună/suficientă/activă/adecvată despre Epoca de Aur?
Din păcate, deși, în mod public, există inițiative de a conserva, discuta, diseca Epoca, deși a existat o condamnare oficială a comunismului, rezultatele nu sînt spectaculoase. Nu atît de spectaculoase încît să contracareze nostalgia toxică din spatele convingerii unora că “era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” . Departe de mine gîndul trufaș că această carte ar repara situația…Dar am încercat să demistific cîteva afirmațiid e genul “Da, dar Ceaușescu a făcut metroul”. Nu, nu Ceaușescu a făcut metroul, amestecul lui în proiectul metroului l-a făcut mai vulnerabil, mai prost, de fapt. Nostalgia e de înțeles, și eu sînt nostalgic al anilor 1980 pentru că eram tînăr. Dar e de neînțeles cînd această nostalgie se edifică pe amintiri false, provenind din falsurile propagandistice ale Epocii.
Ce e/cum e Epoca noastră de Aur? O epocă în care, prin forța împrejurărilor de destin, ați trăit ceva mai mult decât mine…
Am trăit pînă la vîrsta christică, 33 de ani, în comunism, dintre care 25 ani în Epoca Ceaușescu. Acum îmi e ușor să privesc înapoi și să povestesc, cu detașare, diverse întîmplări. Dar atunci, o spun cu toată sinceritatea, credeam că sîntem condamnați să trăim într-un comunism fără sfîrșit, credeam că istoria se va bîlbîi mereu. Nu vedeam nicio ieșire. Iar Ceaușescu părea, ca să zic așa, din ce în ce mai nemuritor. Eram convins, ca majoritatea românilor, că după el vine Nicu. Și ne puneam speranțele în schimbarea reprezentată de el, de altfel Securitatea întreținea acest zvon, că el va fi urmașul. Chiar se spunea că, atunci cînd va veni el se va da pămîntul țăranilor și se vor înmulți barurile, cam asta era doctrina lui economică, prezentată “pe surse”. Iar perioada în care Nicu Ceaușescu a fost prim-secretar la Sibiu, menită să fie ca un fel de perioadă pilot pentru viitorul conducător, a produs și ea fake-news-uri pe care, de aemenea, am încercat să le demontez.
Cum poate exista atâta cenzură într-o Epocă de Aur?
Cîtă vreme cenzura a fost oficială, reprezentată de Direcția de presă și tipărituri, situația era clară: îți taie cenzura din text, după aceea tu nu mai ai nicio responsabilitate. Paradoxal, după părerea mea, cenzura s-a întărit în momentul în care, printr-un gest de falsă eliberare, Ceaușescu a desființat cenzura. S-a întărit pentru că ea s-a practicat mai mult, la mai multe paliere. Dacă înainte decidea cenzura și gata, după desființare aveai tu o responsabilitate, iar în cazul publicațiilor, redactorul șef, apoi forul de partid. La Viața studențească se mai adăuga “controlul” din partea UASCR…Nu i se spunea cenzură, erau “observații” care se traduceau prin tăieturi: de articole, de fragmente, de fraze și cuvinte. E în carte o poveste a unui poet clujean care lucra la cenzură. A dat un grupaj de verusir la revista Echinox și, cînd le-a citit, în calitate de cenzor, a tăiat din ele. Poate părea incredibil, dar toate tipăriturile, inclusiv biletele de tramvai sau de autobuz trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Mașinile de scris erau înregistrate la Miliție, ca nu cumva posesorii lor să scrie texte dușmănoase. Eu nu am înregistrat-o, la început din motive obiective, (eram profesor la Lugoj, dar aveam domiciliul stabil în Arad, unde ajungeam doar duminica, iar duminica Miliția nu avea program) apoi deja era periculos să merg cu ea la înregistrat, după ce am folosit-o atîta vreme ilegal…Mi-a fost teamă să nu fiu prins, tocmai de aceea, nici nu am ascuns că am mașină de scris, era la vedere. Cum să-ți imaginezi că un ziarist scrie articole, acasă, la o mașină de scris neînregistrată.
Nu s-a vorbit destul despre alt timp de cenzură, a vieții intime, despre fenomenul care a dus la apariția “decrețeilor” . Despre cenzura vestimentară, despre faptul că partidul îți indica modul în care să te tunzi…cenzura nu era numai la tipărituri…Șablonul Omului Nou a umplut de răni oamenii vechi, oamenii reali, oamenii de rînd.
Aporpo de cenzură, mă înspăimînt cînd văd această reizbucnire a ei în toată lumea, această invazie de gînditori corecți care te taxează pentru orice nu e conform cu proiectul lor ideologic. Lumea trece printr-o perioadă periculoasă pe care, avînd experiența anilor ceaușiști, noi o putem vedea mai bine. Mutilarea gîndirii amuțirea vocilor non-conformiste, șablonizarea culturii îmi amintesc tot mai mult de ce am trăit noi, atunci. Ei, cum am trecut prin Epoca de aur, om trece noi și prin Epoca Gîndirii Corecte! Sănătoși să fim, zic, dar gluma asta e cam amară.
Și, complementar întrebării anterioare: de ce avea nevoie Epoca de Aur de fake-news?
Epoca de Aur, chiar această expresie lipită pe perioada lui Ceaușescu, era un fake. Propaganda de partid se ilustra prin două componente: cenzura și falsul. Fără fake news, fără raportările false din industrie și agricultură, fără minciunile despre bunăstare, fără elogierea unor calități inexistente ale cuplului Ceaușescu, Epoca de Aur nu ar fi putut trăi. Dezinformarea sistematică, vehicularea unei imagini idilice a românilor, insistența maladivă asupra superiorității socialismului în fața capitalismului sînt stîlpii acelei epoci. Supraviețuirea Epocii de Aur a fost posibilă numai prin generarea continuă a fake-news-urilor. Imagini false destinate Occidentului (ambalate, cumva, mai cu grijă) și imagini false care să convingă românii că viața lor e luminoasă. Ceaușescu, salvatorul Planetei, candidat la Nobelul pentru pace, imaginea aceasta a fost construită pe bani grei de statul român, cu concursul unor condeie disponibile care i-au scris biografii false, care i-au oferit diplome. Vizitele de lucru ale lui Ceaușescu erau prezentate românilor ca mari evenimente planetare și uriașe recunoașteri ale valorii lui și, implicit, ale justeții politicii sale interne.
Am putea spune că fake-news era un ”principiu de funcționare” pentru Epoca de Aur?
Da, categoric. Secția de propagandă era incubatorul fake-news-urilor oficiale. Imaginile tot mai edulcorate ale familiei Ceaușescu (aici Sabin Bălașa a fost un maestru) sînt tipice pentru cum lucra porpaganda. Stejarul din Scornicești, Geniul Carpaților, Arhitectul păcii mondiale, Părintele Națiunii nu au fost o emanație a unor spirite libere, a unor creatori integri, ci produsul propagandei oficiale. În Epoca Omului Nou Ceaușescu devenise un fel de Supraom Nou. Un trimis al Istoriei! O imagine alimentată, zi de zi, de presă, de televiziune, de radio…Portretul lui Ceaușescu a invadat toate instutțiile publice ca dovadă a unei iubiri extraordinare pentru Conducător. Evident, o iubire fake, inexistentă.
Dumneavoastră ați produs multe fake-news?
Da, în carte este o mică antologie de fake-news-uri produse de mine. Săptămînal în Viața studențească, din cînd în cînd în Orizont, în almanahuri, în programul săptămînal al echipei de fotbal Rapid. S-au adunat cîteva.
De ce? Mai precis: ați fost conștient, subconștient sau inconștient făcând așa ceva?
Din toate cîte puțin. Eram blazat, lucram deja în presa vremii, simțeam nevoia să găsesc o breșă, o fantă, să păcălesc cenzura. Pur și simplu mă distram de fiecare dată cînd întîmăplări gogonate inventate de mine treceau prin sita cenzurii. Nu cred că-și imaginau, cei de acolo, că există posibilitatea să fie duși de nas. Ei erau atotputernici, noi, ziariștii, eram niște slujbași supuși. Mi-am asigurat, cumva, doza de adrenalină. Acum, parcă, îmi dau seama mai mult de inconștiența de atunci, văd mai bine riscurile. Mi-a fost frică, dar o frică transformată, paradoxal, în curaj.
Prin ce sunt diferite fake-news de atunci de cele de astăzi?
Dacă vorbim de fake-news-urile produse de propagandă, nu sînt mari diferențe. Ceea ce circulă astăzi ca feke-news, informații trunchiate, reconstruite, întîmplări inventate sau cu mesaj distorsionat, toate acestea au scopuri propagandistice. Diferența este că fake-news-urile de atunci, de la noi, nu erau produse în libertate, nu aveai alternativă. În lumea în care trăim, încă mai avem dreptul la opinie, e drept, din ce în ce mai îngrădit de corectitudinea politică. PCR era, pentru România, corectitudinea politică absolută.
Ați fi putut avea, în materie de fake-news fabricate de dvs, un asemenea palmares în comunism fără complici?
Nu se putea fără. Cum am povestit în carte, am avut de partea mea cîțiva complici care, în fond, au riscat la fel de mult ca și mine închizînd ochii și publicînd ceva ce știau că e fake-news. Nu am acționat singur: Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Radu G. Țeposu, Ioan Groșan, Ioan Buduca, Lorin Vasilovici, Radu Călin Cristea și Stelian Tănase, iată, onorată instanță, lista complicilor mei.
Ce fel de poveste despre comunism spuneți, de fapt, în ”Fake-News în Epoca de Aur”?
Spun povestea mea, evoluția mea printre capcanele Epocii, vorbesc despre eforturile mele de a nu mă face de rîs, de a nu mă conforma. Cum am subliniat în carte, nu am fost un erou, dar nici un laș, un lingușitor al regimului, un turnător al Securității. Și asta mi-a luat multă energie, mi-a provocat multe insomnii. Povestea cărții e o autobiografie de context.
Epoca de Aur ca fake-news! Sau e mult prea puțin spus așa?
E acoperitor, total acoperitor. Să-l compari pe Ceaușescu, un incult, cu școlaritate pauperă, cu profil clar de dictator, să-l compari, deci, cu Pericle, ce argument mai clar ne trebuie că totul era o făcătură? O imagine falsă, triumfalistă, acoperind o lume cenușie, ținută în frig, întuneric și înfometată. Iar porcesul de înfometare să-l îmbraci într-o pojghiță pseudo-științifică numită Prorgramul de Alimentație Rațională a Populației. Deși, cum totul se dădea pe rație, alimentația chiar era rațională. Exista un banc în epocă, foarte bun, după părerea mea. “Dacă la noi e atît de bine și în Occident e atît de rău, atunci de ce la noi e atît de rău și în Occident e atît de bine?”
Ioan T. Morar / La Ciotat,, Franța, 2020
Și o întrebare ”cu mantă” care poate deriva din anterioara: comunismul românesc a fost un ”fake” sau a fost comunism autentic?
Chiar nu știu ce e comunismul autentic. Cel din URSS? Cel din China? Cel din Cuba, din RDG, din Ungaria sau din Corerea de Nord? Pentru că, în opinia mea, comunismul este o ideologie împotriva oamenilor, da, toate aceste comunisme au fost autentice, și-au îndeplinit menirea. Comunismul a fost adesea matricea din care au pornit dictaturile comuniste. Dacă o “aplicare” a comunismului ca orînduire statală a adus cu sine restrîngerea drepturilor și chiar crime, atunci, acel comunism a fost autentic. Da, ce am trăit noi pînă în 89 a fost un comunism autentic, în costum popular românesc.
Care sunt cele mai elaborate 3 farse textuale care sunt legate de numele dvs?
Prima este cea cu poeziile lui Cassius Clay publicate în Almanahul României Literare din 1986, apoi traducerea din cartea de aforisme ale lui Bud Spencer “Piedone”, în Viața Studențească, și, în fine, a treia, citatele (false, evident) din scriitorii clasici români despre sport, apărute în programele de meci de la Rapid București. Cu ștampila Comitetului de partid al Muncipiului București și semnătura tovarășului Croitoru, bucuros că sportul e atît de bine oglindit în literatura autohtonă.
Dar fake-news care vă sunt favorite? Tot 3, să zicem…
Am avut multe în Viața Studențească, la rubrica Lumi paralele: 1) întîmplarea cu o familie de botaniști brazilieni mîncată de o plantă carnivoră 2) Povestea tripleților care s-au căsătorit cu triplete, de mai multe ori 3) Știrea despre o familie de nictalopi din America de Sud care, văzînd perfect în întuneric (asta înseamnă nictalopie), erau angajați paznici de noapte.
În decembrie 1989 ați pus în circulație vreo fake-news?
Nu, dimpotrivă, am crezut în fake-news-urile cu teroriști, am fost vigilent, mi-am pus și eu cocardă tricoloră la braț…Am plecat spre televiziune cu primul număr din Studențimea democrată, titlu care-l schimba pe cel al Vieții studențești. Am petrecut noaptea la tipografie…Deci, am participat la fake-news, dar, de data asta, de pe cealaltă parte a baricadei, în calitate de consumator. Iliescu mi s-a părut, atunci, în primele zile, salvatorul, existau zvonuri despre el că e prieten cu Gorbaciov…Momentul în care mi s-a aprins beculețul în legătură cu Iliescu a fost cel în care a spus: “vrem să construim o societate fără bogați”. Eu credeam că vom fi o societate fără săraci.
Ați ”croit” fake-news și după ce Epoca de Aur a apus?
Am considerat Epoca încheiată. Au început să circule “făcături” multe, nu mă mai interesa. Nu exista niciun risc, nici un pic de adrenalină…dar realitatea însăși a produs tot felul de întîmnplări aproape de ideea de fake-news. Voi aminti o întîmplare post-revoluționară perfectă pentru discuția noastră: Victor Surdu a cumpărat un tablou care s-a dovedit a fi fals, cu un cec fără acoperire! Rotunjime perfectă!
De ce aveau nevoie în comunism pentru a ”asambla” fake-news?
Am să numesc un element care nu mi se pare suficient de bine pus în circulație: de slugărnicie. Toată Epoca s-a bazat pe slugărnicia activiștilor (mă rog, la ei era în fișa postului), pe slugărnicia scriitorilor, pictorilor, actorilor, jurnaliștilor, televiziunii. Era concurs de epitete adăugate lui Ceaușescu, de calități care să-l facă nemuritor. Apoi a apărut și Eena Ceaușescu în prim plan, și, în legătură cu descrierea ei hiperbolică, idilică s-au remarcat mulți: mamă eroină, savantă de renume, om de știință recunoscut mondial… Spectacolele omagiale erau, și ele, o competi’ie: cine scoater lume mai multă la mitinguri, cine scrie mai frumos, din corpuri umane, Ceaușescu -PCR. Un exemplu pe care eu îl consider cel mai grețos din punctul de vedere al pupincurismului: la TVR, în comentariul la vizita unei Gospodării agricole, jurnalista a spus, clar, fără echivoc: “În continuare, cei doi demiurgi au vizitat…” Nu un demiurg, ci doi.
Cum (e să) te aperi prin fake-news de comunismul românesc?
Nu m-am apărat, mai degrabă m-am ascuns…Mi-am creat o clandestinitate invizibilă, ca să zic așa. Mă amuzam să văd că pot publica “grozăviile” respective nestingherit. Apoi, referitor la poeziile din Orizont, de la rubrica Poemele Păcii mi se părea interesant să-mi schimb stulul, să scriu ca și cînd aș fi fost altul. Să mă joc cu libertatea poetică.
Când ați fost cel mai aproape să o pățiți de pe urma acestor dihănii textuale?
La un moment dat am forțat cumva, nota, am oferit o traducere din Poetul american John T. Miller, dar nimeni nu s-a gîndit să traducă numele și, deci, nimeni nu și-a dat seama că prezentat un Ioan T. Morar american. La semnătura traducătorului am pus Ion Șertineanu, aluzie la comuna mea natală, Șeitin. Dădusem, cumva, cheia ca să fiu prins. Și nu s-a întîmplat. Cel mai aproape de interzicerea rubricii Lumi paralele am fost chiar în momentul în care ea s-a interzis! În toamna lui 89, scrisesem una gogonată, cu o corabie care se întorcea din Triunghiul bermudelor după un secol, cu tot echipajul în viață, dar atins de muțenie. Povestea întreagă a opririi rubrici se află în carte…Nu o dezvălui acum…
Recomandați (consumul de) fake-news? Îl recomandați în vreo situație?
Acum e simplu, alegi fake-news-ul care corespunde gustrilor tale, ca și cum ai alege ce parfum, ce esență să aibă înghețata ta preferată. E la alegere. E inevitabil să întîlnim fake-news-uri, nu noi le-am inventat. Calul Troian e un dar fals făcut unei cetăți credule. E strămoșul fake-news-ului, cred. Am văzut printre titlurile ultimilor ani ao carte de spre fake News în Roma antică! Se poate ca asta să fie o cerință, o necesitate a omului, săp citească și minciuni pentru a putea să aprecieze adevărul. Nu știu, e o presupunere. Dacă, prin absurd (sau cum zicea Ceaușescu, “prin abstrac”) s-ar putea stăvili fake-news-urile, cum vă imaginați campaniile electorale? Promisiunile electorale, aceste fake-newsuri de perspectivă, predictive, să zic, nu ar mai putea exista. Campaniile electorale sînt perioade de abundență (iar îl citez pe Ceaușescu: “abudență din plin”) a fake-news-urilor. Se cheltuie bani grei pentru a le produce.
Au existat membri de partid și/sau securiști care au fost interesați să aprofundeze din creațiile personajelor inventate de dvs?
De la cabinetul tovarășului Olteanu, secretar cu propaganda la CC al PCR a venit o solicitare în acest sens. Dar nu dezvălui mai mult, povestea e în carte. Cred că are hazul ei și de aceea nu vreau să-l știrbesc povestind, totul, aici. Am avut ecouri nesperate la poeziile lui Cassius Clay, grupajul a avut parte de o cronică literară hiper-elogioasă în revista Flacăra, a avut comentarii la radio. Cu astfel de ecouri, paradoxal, nu m-a cuprins frica să nu fiu descoperit, ci certitudinea că nimeni nu va demonta această poveste. Cassius Clay s-a cimentat ca poet (el scriind poezie în realitate, dar așa, mai de boxer) și cred, ar fi fost o pierdere pentru toți să afle că e vorba de un fals.
Ați avut pentru aceste farse textuale maeștri, ”inspiratori” Sau au venit firesc, ca de la sine?
Pentru fake news, recunosc, am citit o schiță a lui Iosif Costinaș, în revista Orizont, cu un cioban care a devenit poliglot. Era o schiță literară, cu aparența de reportaj, o schiță umoristică. Și mi-am spus că aș putea scrie și eu astfel de întîmplări, mai puț’in apropiuate de literaturp și mai aproapiate de jurnalism. În materie de poeți și poezii inventate, desigur, știam de Fernando Pessoa, poetul portughez cu cinci identități.
Ați trăit în ”Lumi paralele”, nu?
Da, lumea în care am trăit păînă în 89 a fost, cumva, paralelă în raport cu restul lumii. În întîlnirile cu francezi (mai ales, în ultimul timp) dar și cu alți cetățeni care au trăit în ceea ce pe atunci numeam Lumea Liberă (azi, din ce în ce mai puțin liberă) cînd povestesc despre Epoca de Aur sînt privit cu o oarecatre neîncredere. Sigur, există oameni de stînga care cred ca și Iliescu, atunci, în decembrie 89, că Nicolae Creaușescu doar întinat idealurile comunismului. După ce le spulber îndoielile, mulți mă întreabă cum am rezistat. Și le spun că am rezistat prin solidaritate, prin complicitate, prin lecturi funamentale, din căr’i cu circula’ție clandestină. Faptul că aveam doar două otre de program, pe zi la tv,. și acelea de neurmărit, ne-au împins mai mult sprer lectură, spre dezbater culturale undeground. Aici am exemplul Cineclubului din Arad, unde, fiind înscriși la cursurile Școlii populare de Artă, ne adunam, aveam cadrul necesar să ne adunăm și să discutăm liber despre curente estetice, creatori de filme și altele.
Iar faptul că noi, din lipsa mijloacelor de a dubla filmele, le aveam subtitrate, dar cu dialogurile versiunii originale, ne-a familiarizat cu limbile străine. Am făcut, la o scară largă, în pușcăria largă a Epocii, ceea ce au făcut intelectualii închiși în pușcării grele: au învățat, au discutat, și-au povestit lecturi fundamentale, au fost solidari și au luptat situîndu-se într-o lume paralelă.
Am trăit într-o lume paralelă de care partidul s-a temut, iar Securitatea a supravegheat-o. Dar și despre asta, cum s-ar zice, “mai departe scrie-n carte”.
Notă: acest interviu a fost publicat în premieră în numărul 8/2020 al revistei RAMURI.
Am făcut scăderi de câteva ori și, nu știu dacă îți dai seama, vorbim astăzi cu un poet de 17 ani. Doar 17, Toni Chira!
Lumea literară permite reforme suficient cât sensibilitățile să nu devină insuportabile. Ce este poezie și ce nu instituțiile nu au căderea să hotărască, cel mult au libertatea să constate și, de aceea, poezia aparține propunerilor, este supusă legilor naturale, cumva se autoregenerază. Este poezia un univers pe care nu l-a extenuat obediența limitelor.
Ce vii sa spui, Toni Chira, despre ce-ai cauzat în poezia românească actuală?
Mă bucur că nu a trebuit să răspund imediat acestei întrebări. M-am tot gândit la ea în ultimul timp și am decis că cel mai bine ar fi să mă refer la impresiile pe care le-am produs și care, pe alocuri, m-au surprins și mi-au oferit multă încredere.
De fapt, ca să fiu sincer pe de-a întregul, trebuie să fac o anumită legătură cu mine cel de peste câțiva ani. E prematur să-mi dau seama dacă părerile pozitive de care mă lovesc în prezent au motive serioase pentru care ele sunt așa sau sunt doar efectul unor perioade norocoase pe care le-am parcurs până acum.
Poate îmi fac un deserviciu, dar obișnuiesc să citesc revistele literare din ultimii 10-15 ani. Acolo se află o grămadă de exemple ale unor autori foarte bine priviți la vremea lor, însă care apoi s-au pierdut pe drum. Le citesc textele, pe urmă cronicile care i-au însoțit și îmi pun întrebarea: De ce nu mai știu nimic despre ei? Chestia asta mă termină, mă face să fiu circumspect, să mai am alte două întrebări: Ce îi făcea pe ceilalți să aibă încredere în ei? Care e diferența dintre mine și ei? Mă sperie risipa, toate cuvintele minunate care i-au întâmpinat, unii chiar meritându-le pe deplin, lucru care mă sperie și mai tare. Încerc să cred totuși că pot depăși pragul unde s-au blocat ei.
Acum, trebuie să spun și că există persoane ale căror păreri sunt foarte, dar chiar foarte, importante pentru mine. Răspunsul pe care îl am pentru impresiile acestora este, și nu exagerez, scrisul meu.
A trebuit să faci doar un lucru, să scrii. Dar toți am scris când ne-a pus la probă adolescența. Poezia ta însă face avere pe unde merge și nu dă de înțeles ce dată de naștere ai. Să terminăm cu incertitudinile, date concrete! Unde ai publicat și ce premii ai acasă?
Am debutat în anul 2018, în Revista CRONOGRAF, alături de o prezentare pe care mi-a făcut-o domnul Felician Pop. Tind să spun însă că debutul meu asumat, cel față de care nu am niciun fel de rețineri, s-a produs anul acesta în Revista POESIS INTERNAȚIONAL, datorită lui Claudiu Komartin, cel care îmi și însoțește grupajul de poeme cu un text care mă bucură și mă onorează în același timp. Tot anul acesta am mai publicat în Revista VATRA, fapt pentru care îi sunt recunoscător lui Alexandru Cistelecan.
Scrii o poezie care nu exista deja. Abia te-ai apucat, aproape n-ai făcut-o și totuși, voce! Cât au insistat lecturile să te schimbi și de unde lovitura asta de autoritate a originalității? Amintește-ți începuturi ( nu pot să ți-o cer fără să nu zâmbesc)!
Eu cred că toată poezia care se va scrie exista de la bun început, iar fiecare nouă generație nu face decât să traducă în limba timpului în care se află această poezie. Eu am fost un cititor avid de când mă știu și nu consider asta ca fiind un plus, atâta doar că cititul mă salvează de la impresia că aș fi inutil. Rolul lecturilor este cel mai important, într-adevăr.
Încerc să am un orizont cât mai larg în sensul acesta, citind atât literatură arhicunoscută sau foarte bine cotată, cât și literatură de „subsol”, care iese cu greu la suprafață. Deși, în ultimul timp, am ajuns un cititor egoist, unul care citește numai ca să răpească din cărți lucruri pe care crede că le poate dezvolta el însuși. Uneori încerc să-mi potolesc această pornire, pierd din vedere unele aspecte interesante… Lovitura originalității? Nu, e un bal mascat, în sensul în care încerc să ascund influențele din cadrul scrisului meu până când acestea ajung în spatele cortinei.
A mai rămas poezie și pentru generația ta? Ce schimbați de nume: teme, motive, tehnici?
Nu a mai rămas poezie și pentru generația mea.
De altfel, nici proză nu a mai rămas și nici teatru.
Nici noi nu știu cât vom mai rămâne. Lăsând gluma la o parte, generația mea se află încă sub crusta protectoare a generațiilor care s-au succedat până în acest moment. E prea devreme să discutăm despre o posibilă inovație pe care am adus-o literaturii sau pe care o putem aduce. Important e să nu ne plictisim.
Locuiești în provincie. Ce e mai important pentru destinul poeziei, unde o scrii sau pe unde ți-ai dori să trăiască?
Ezra Pound și-a scris mare parte din operă la Rapallo, departe de orice metropolă. Nu ar avea sens să spun mai multe.
Ai fost și ești implicat în proiecte literare importante, alături de oamenii mari ai literaturii de la noi. Există o oarecare contradicție între a munci la apartenența la comunitatea literară și expulzarea, adolescentin-continua, a atitudinilor de persoană așezată?
În primul rând, aici este vorba despre generozitate, generozitatea scriitorilor maturi față de cei tineri. Am să mă refer la două dintre proiectele mele în care acest lucru este mai mult decât evident : Cenaclul TRILL și Festivalul SAD.
Pentru mine, faptul că am participat sau particip la organizarea lor a reprezentat un element cheie în cristalizarea unor calități pe care le consider necesare în viața unui autor: perseverența, echilibrul și luciditatea. Nu există, în cazul meu, această „expulzare a atitudinilor de persoană așezată”. Ce să fac? M-au molipsit Radu Zăgrean și Lia Faur cu un lucru pe care, înainte să îi cunosc, îl credeam departe de mine: calmul.
Literatura a avut asupra mea efectul pe care îl are un magnet îndreptat către o tăviță cu pilitură de fier: mi-a adunat toate puterile, m-a întregit.
Cât despre munca de apartenență la lumea literară, Vișniec a spus cândva un fapt în care mă regăsesc, anume că, încă de tânăr, și-a împărțit activitatea în două planuri: îmbunătățirea propriului scris și popularizarea textelor sale.
Nu cred că poate apărea vreo contradicție.
Poezia actuală merge după public. Nu se pot condamna autorii pentru a fi ales ce pare convenabil operelor lor. Alegem liberi și postam, pe rețelele de socializare de exemplu, sau ne simțim obligați față de ” like”?
Nu prea mai postez poezie pe Facebook. Dar am început să folosesc rețelele de socializare în alte moduri, să nu uităm totuși că, împreună cu Sorina Rîndașu, Antonia Mihăilescu și Savu Popa, am organizat primul maraton online de poezie de la noi din țară. Și nu am făcut asta gândindu-ne la like-uri, ci la un mod prin care să ne eliberăm, noi toți, de sub auspiciile distanțării.
Trăim o dictatură a corectitudinii politice. Scriitorii nu au fost niciodată entuziasmații angajamentelor cu etica. Timpuri diferite, nu ardem ci retragem de pe piață. Ești atent la ce scrii, la cum o faci?
Sunt atent la ce scriu și la modul în care scriu, dar nu pentru că aș vrea să nu deranjez pe cineva, ci pentru că vreau ca ceea ce scriu să conteze pentru mine și mai târziu. Ca în cazul fotografiilor: nimănui nu-i place să iasă prost în ele, pentru că acestea rămân.
Îți dai seama că ar trebui să fiu critica cu tine măcar așa, pe final de material! Spune-mi ce nu faci bine, spune-mi că mai sunt fete în liceu la tine care nu știu cine ești! Orice!
Mă expun prea mult.
Am început interviul așteptând să apară un adolescent și a ajuns un poet. Asta pentru că, în poezie, mereu se întâmplă ceva și, de data asta, fără să o lăsăm noi au venit să o aibă și oameni mai tineri. Mi-au vorbit mult despre tine, Toni Chira și azi sunt bucuroasă că te-am cunoscut!
Toni Chira sună așa:
Poemul Franc
Dacă se înnoptează și rămânem numai noi,
află că sunt un om afectat. Nu am putut să trec
peste nimic. Acum,
când fiica ta a urcat treptele până în camera ei,
mi s-a făcut rușine. Și foame.
În mintea mea toate femeile mor de bătrânețe
și asta le conferă o aură care mă atinge
și din care încă mai apucă să se mai vadă
două mânuțe și un chip minuscul.
Ele îmbătrânesc în mine
pentru că viața lor e afară.
Dar asta nu se observă
în fotografii.
Asta nu se simte în gesturi.
Din moment ce o poză cu mine,
o poză de la aniversarea mea de un an,
încă mai atârnă
pe un perete și numai rama s-a-nvechit,
dă-mi voie să cred că acel copil
e aproape nou.
Hârtia fotografică s-a-ngălbenit.
Brațele care mă ridicau și care
nu se văd
au plecat să se împace cu alte brațe.
Legătura pe care o am
cu mine stă în clipa în care am adus-o acolo,
iar ea, presimțind că o așteaptă dincolo, în viitor, noi brațe cu care să se-mpace,
s-a așternut în pat ca o ploaie de făină pe masă
înainte de frământare.
Replica asta a ținut curtea rece.
El și-a dus mâna la piept. A scos o batistă.
În timp ce sufla puternic, aveam în interiorul
meu frigul.
Pârâiașul înghețat între mine și ea.
Copacii pe sub care noi eram maluri.
Fiica lui se culcase și, pășind înspre dormitor,
lăsase în urmă discuțiile noastre,
capetele noastre scorojite pe dinăuntru
și dinții lucioși,
uscați, expuși în guri ca în niște recipiente mici,
de parfum.
Toni Chira (născut pe 11 iulie 2003, la Dej) – elev al Liceului Teoretic „Alexandru Papiu-Ilarian” Dej – co-organizator al Cenaclului TRILL – co-organizator al Maratonului De Poezie Online 2020 și al Festivalului SAD 2020. – Premiul pentru Poezie la ediția Colocviilor Tinerilor Scriitori din 2019 – a susținut lecturi publice în cadrul Institului Blecher și al Cenaclului Republica – debut literar în Revista Cronograf – a mai publicat în revistele Poesis Internațional și Vatra
Viața este lucrul acela care se întâmplă între o carantină și următoarea.
Pe fundalul pandemiei DIGI mobil în Spania își joacă cartea profitând de interzicerile temporare pe care spaniolii au ales să le stabilească pentru portabilitațile mobile și fixe. Cumva, marii operatori au reușit să impună guvernului o pauză în marea sângerare pe care o suferă de când ofertele simple și clare ale DIGI conving din ce în ce mai mulți utilizatori că nu sunt obligați să plătească lunar sume exorbitante pentru servicii similare.
Răgazul a durat atâta timp cât guvernul spaniol a reușit să fie credibil în impunerea stării de urgență cu condițiile pe care cine a avut putere să le impună în primăvară a făcut-o. Între timp starea de urgență s-a terminat, la fel și posibilitatea marilor jucători din comunicații să își impună regulile.
Odată terminată urgența DIGI se mișcă, iar viteza cu care preia din clienții companiilor mamut din peninsula iberică neliniștește piața fără să mai fie mare lucru de făcut, oamenii pleacă spre prețuri bune, fixe și previzibile iar DIGI onorează solicitările de portabilitate pe care încă le are de făcut împiedicate temporar de starea de urgență fără să uite dezvoltarea rețelei de fibră proprii și preia altele noi.
Toate astea sunt sursă de mare durere de cap pentru marile companii de telecomunicații spaniole. Vodafone, Orange sau Movistrar continuă să piardă clienți în favoarea companiilor ca DIGI care nu se agață de oferte cu fotbal scumpe limitate la trei luni, iar clienții se uită mai nou și la literele mici, 79,9euro pe lună după primele trei luni sunt mulți bani de plătit pentru o fibră, un mobil și niște fotbal.
Pariul pe fotbal nu a dat rezultate anul acesta.
Anul acesta marile competiții sportive au fost decimate de regulile stării de urgență iar perspectivele nu sugerează bune auspicii nici pentru lunile care vor urma. Utilizatorii se uită spre Netflix sau HBO, servicii care nu se regăsesc în pachetele marilor operatori iar DIGI nu are nevoie să le oferteze, fiecare cu o fibră de la DIGI le poate contracta individual fără permanență.
În unele zone din Spania și în mod deosebit în împrejurimile comunității de Madrid se văd pe stradă furgonetele DIGI. Multe. De dimineață până seara. Toate cu treabă. Și nu e vorba despre o campanie publicitară, nimic comercial, fapt e că operatorul cu rădăcini românești instalează fibră în cartiere și își crește baza de clienți de o manieră inimaginabilă în urmă cu un an sau doi. Cel mai mult în segmentul telefoniei mobile însă DIGI știe exact cum să își joace cărțile pe segmentul care contează, cel al telefoniei fixe, internet în casă și disconturi masive pentru mobilele asociate contractelor cu fibră.
Aș fi putut să ascult ce se vorbește despre tine și să spun celorlalți „povestea” poeziei lui Viku Zenescu. Dar eu sunt omul admirației precise, vreau să fiu responsabilă de a te fi citit și înțeles.
Sunt obișnuită cu poeți care merg în grup, ușurează lucrurile să nu iei toate deciziile scrisului tău, să mai lași și curentului literar. Nu caut însă poezie căreia îi merge bine ci din cea care e de-adevăratelea. Sunt întrebări recomandate școlarizaților literaturii.
Tu nici măcar nu ar fi trebuit să fii poet ci sculptor. Cum ți se pare poezia, Viku, cum o vezi, dacă tot te consideri de-al breslei?
Ar fi multe de spus. Nu știu dacă trebuia să devin sculptor. Întodeauna jovilam între sculptat, desenat, pictat, performat și scris versuri pe pereții facultății. De aceea m-a bucurat când am descoperit poezia performativă. Întocmai pentru că poate întruni toate aceste arte și să i se spună totuși poezie. Ți-aș arăta povestea debutului meu. Dar nu cred că interesează pe nimeni.
Cât despre breasla poeziei… Ce să zic? Fac parte din ea în măsura în care sunt luat ca parte integrată. Aș fi răspuns poate în urmă cu câțiva ani. Însă am depășit etapa confirmărilor. Apoi, slavă Domnului au fost poeți vechi care m-au luat ca atare și care m-au ajutat și încurcat. Asta s-a întâmplat și pentru că am fost foarte preocupat de poezia mea. Eu am iubit și totodată combătut poeți, bineînțeles că-n mintea și inima mea, pentru a crea ceva specific mie, poezia mea. Așa am înțeles eu că pot aduce ceva nou în limbaj. În măsura în care nimeni nu inventează roata dar o poate reinventa. Practic acest lucru a făcut și slam poetry continuând rostirea poeziei ca spectacol de scenă vechi de când lumea. A fi combătut nu înseamnă a fi înfrânt, mai degrabă a fi viu.
Astăzi cuvântul „hate” a devenit foarte uzitat în spațiul literar românesc. Dar eu cred că micile antipatii sunt numai descărcări nervoase de moment și plăcerea românului de a face teatru. În urmă cu câteva zile mergeam pe stradă și îmi tot venea în minte un vers a unei poete slam din Germania (îmi scapă acum numele). „Să fii diferit nu este o greșeală, este o altă cale pentru a fi bun”. Îmi tot făceam procese cognitive în cap despre ce ar putea înseamna asta cu exactitate. Poate a fi diferit înseamnă și să nu-i faci cuiva mereu pe plac. Apoi am fost distras brusc de o pungă frumos colorată plutind pe cer și m-am regăsit în acea clipă. Cred că asta înseamnă poezia clipa simpatică combătând ceea ce poate fi antipatic.
Nu am scris-o atunci pe loc, pentru că îmi place s-o trăiesc înainte de toate, de aceea mă bazez pe memorabil. Iar mie o rețetă a succesului nu mi se pare întodeauna memorabilă.
Bănuiesc că ești obosit de faza asta cu organizarea perspectivelor și totuși. Cum ai decis că preferi altă artă decât cea care era la dispoziția ta prin studii?
La arte vizuale mă mai întorc dar foarte rar. Am încercat să schimb paradigma din ceea ce nu pot exprima vizual să exprim prin cuvinte în inversul acesteia. Iar lucru acesta l-am resimțit acut ca o reușită enervantă atunci când mi-a fost publicat volumul “Anestezicul din palmă”. Acesta reprezentând cu adevărat debutul în poezie. La recomandarea nimănui mi-am schimbat și pseudonimul adăugând sufixul “escu”. Mulți au numit asta mișcare slabă de marketing. La început existând o oarecare promovare făcută lui Viku Zen. Așa cum se-ntâmplă cu mulți poeți care intră în lumea aceasta. Dar nu mi-a păsat. Eu așa mi-am atins alter-egoul, mi-am exstins egoul și câteva probleme de ordin psihologic. Dar am scris o carte bună, în care se află și un poem despre care Mircea Dan Duță a spus că este cel mai bun poem de la doomism încoace.
Ești un devot atipic și cum nu-mi ajunge ce am strâns, datele, n-ar strica și o confesiune. Consecințele căror experiențe sunt primele tale încercări poetice? Sau ai lucrat cu logaritm, ai știut când trebuie să apari și cu ce tip de poeme?
Primul poem l-am scris mamei de Opt martie când aveam nouă, zece ani. Înainte de asta mai scriam povestioare pe caiete de biologie. Le scriam de mână imitând scrisul de tipar. Voiam să am cartea mea. Poveștile de la școală mă plictiseau, pentru că uneori stăteam mai mult timp pe lecție eu le știam pe de rost. Îmi plăceau mai mult autodictările din poezii decât orele de gramatică. Dacă te uiți mai cu atenție, deși multă lume a spus că aș fi o voce hipnotică, în poemele mele există logaritm dar este unul muzical.
Debutul a fost un accident. Iar ca strategie precisă de ce ar merge și ce nu nu m-a interesat niciodată. Intensitatea și misterul îmi provoacă imaginația, și tot în cheia asta, informația se transmite mai bine și se simte fizic.
Te cunosc de câțiva ani, de pe Facebook și, de la început, nu am știut dacă să te citesc sau să te și vigilez. Nu prea mergi pe ce ți-ar sta bine în lume. Teribil poate, de unde oare?
Tu mă întrebi defapt de ce nu am colgate smile? Câte dintre etichetele folosite pot nimeri sufletul? Pe Lucifer tot Dumnezeu l-a fabricat. Ador adrenalina deși uneori mă obosește și orbește, poate este și ceva congenital. Apoi, în ultimii ani, am dobândit acel “să râzi de tine însuți”. Teribil poate însemna și simpatic. În plus mă cuprind momente când nu-mi găsesc locul. Poate și pentru că am o slăbiciune specială pentru personajul Joker. Personajul acesta, Joker, protopilul psihologic – Lautreamont l-a inventat. Când scrie în Cânturile lui Maldoror cum își crestează colțurile gurii privindu-se în oglindă. Este unul dintre poeții mei preferați și îl consider regele sarcasmului în poezie. Pe de altă parte, un băiat a spus-o foarte bine, nici nu ai cum să nu fii deloc de căcat, undeva tot trebuie să fii de căcat. Acum…
Căutările Google nu m-au asigurat de nimic. Scrii și lași, publici dar nu faci eforturi, performezi dar nu s-a transformat într-o obișnuință. Ce viitor procesezi, cum te vezi mâine, de pildă? Știu că aș pierde vremea să merg pe timp multiplicat, ești imprevizibil. Mă mulțumesc și cu planuri în varianta scurtă.
Ce înseamnă a fi imprevizibil dacă nu dezobișnuință de la maniera de lucru? Eu cred că viața unui om în esență este concepută din două substanțe. Nu știu care sunt acestea, dar prima este repetabilă iar ceea de-a doua ceea ce nu este planificat și totuși făcut din inimă, instinct, intuiție. Între cele două unii dintre noi mai apelăm la deducție, ceea ce ne face să părem inteligenți. Dar nu știu dacă suntem.
Apoi, ceea ce ar putea însemna o obișnuință solidă este și din pricina lipsei unei scene. Mă supără să văd cum proiecte ce se pretind a fi serioase și promițătoare dispar. Și mă bucură să văd cum cele ca o joacă de copii durează mai mult de un an. Pentru că da, nu ține numai de responsabilitatea poeților. Peste tot în lumea bună noua formă de literatură așa cum a fost denumită mai mult din motive comerciale este susținută de instituții care au ca obiect de lucru cultura. Cât timp nu va exista un festival și concursuri de la slam poetry, noi poeții performeri vom rămâne niște nomazi. Și nu poți spune că nu ai pe ce clădi, că ideologia ta este cu totul și cu totul alta, ș.a.m.d. Când tot dintr-o joacă de copii rudimentară înregistrarea poemul “Molia” din volumul meu de debut a strâns în câțiva ani 12.000 de vizualizări, în măsura în care poezia performativă în spațiul internautic românesc este foarte puțin gustată. Când grupul de la Cluj Poethree a bucurat foarte multă lume la “Românii au talent” și multe alte motive bine întemeiate. Eu unu pot rămâne foarte bine și pe muchie de cuțit, mă pot hrăni din durere și eșec, îmi place și așa voi rămâne, oricum. Pentru mine nu este nicio pierdere, dar pentru cultura română da! Tot ce risc este să folosesc termenul pionier în sens impropriu.
Planuri? Să strâng un grup unit de poeți spoken-word. Să-mi public cele două manuscrise la care lucrez de ceva timp. Unul dintre el trebuia să apară, dar am fost pus pe lista de așteptare și lista de așteptare înseamnă de fapt niciodată. Așa m-am învățat minte să nu mă mai abat de la lecția pe care o învățasem credeam bine, nu spune înainte până nu este sigur. Nu am făcut nici obiectul unui scandal public pentru că nu sunt un poet care să conteze, să aibă impact media, deși mi-am dorit să contez. Îmi este și greu să găsesc sponsori, pentru că asta mai face un artist independent. Și eu nu fac deloc bine acest lucru, dar mă voi descurca. Așa este acum.
Poezia pune cerul, poeții ar trebui să știe de ziduri și cetăți. Ai învățat cum să faci poezie la care lumea să vrea să se întoarcă? Că de plecat și scriitorul mai pleacă din ce a scris, să se cunoască fără să stea de mână cu nimeni.
Brook… Din cartea sa “Spațiul gol” am învățat să lucrez mai mult cu “cum-uri” decât cu “ce-uri”. De învățat am învățat. Acum știi cum este cu practica… Uneori îți iese, alteori mai puțin.
Ți-ar fi plăcut să se întâmple altuia și nu ție poezia? Cum îți afectează tonusul general când nu poți scrie?
Poezia în genere li se întâmplă tuturor, dar numai poetul și cei cărora le place se sesizează. Poezia mea și da și nu. La mine a fost întodeauna și cal și nicovală și scut și sabie. Știu că am făcut rău când o fată din public mi-a spus că a simțit poezia mea ca un pumnal în plex. Așa simțind-o și eu. Dar în același timp știu că dacă trece răul acela și vine o vindecare te poți simți foarte bine. Viața rănește, la distracție ne simțim bine cu toții oricum. De aceea uneori mai apelez la ea, pentru că și umorul tot distracție este.
Când mă cuprinde o constipație literară, vrei să zici. Sunt mai atent la lumea din jur, poate și mai energic, pentru că pe mine poezia mă consumă și eu o consum. În rest nu este mare diferență. Excepție făcând poate zilele rare când simt că am dat lovitura cu un poem ca să zic așa. Atunci mă lovește o exuberanță copilăroasă și cred că îmi ridică și tonusul și moralul.
Lumea judecă excesele, tu le-ai derivat către poezia ta. Ai rupt dinámica arătând că și valorile societății se pot oțeti. Unii spun că ai prejudiciat, eu spun că ți-ai extins libertatea și că asta e o îndemânare numai bună artistului. Mai e artist cel care acceptă moderația? E și poezia pe straturi, crezi că ai trecut la nivelul la care rigoarea ta ca artist acționează în ceilalți producând respectul?
Excesele mă ajută să obțin metafore distopice, maximale, interesante. Să scap de clișee care lucrează cu prea mult și prea puțin. Alinare la de ce-uri existențiale. Ce nu judecă lumea? Oare cei care atacă pe tonul comisarului pe cei care nu respectă unul sau mai multe sisteme de referință nu creează un prejudiciu? Este artist cel care învârtește și moderația și excesul. Este și cel care își asumă moderația deplină. Depinde acum ce vrei. Eu vreau să vină așa cum vine o zi plină cu de toate. Și rece și cald și vești bune și vești rele.
Respect? Nu știu ce să spun despre respect. Copil fiind taică-miu m-a luat cu el la fabrica unde muncea. Oamenii de acolo își mai vorbeau murdar. L-am întrebat pe tata de ce își vorbesc așa și totuși nu se supără nimeni. Mi-a spus: pentru că ne respectăm. Respectul ține și de mediu, nivele educaționale obiective sau subiective. Apoi când lumea o ține într-o caterincă se depășesc aceste mărginiri, asta face umorul nu? Atacă vulnerabilitatea. Iar la noi este și multă bășcălie, ne place asta. Dacă spui “are și umorul o limită” nu se va opri nimeni din râs, asta pot să-ți garantez.
Mie unuia nu-mi plăcea deloc cum sună sintagmele “public bun” și “public rău”. Dar dacă ar fi să mă încadrez în asta… Am avut ca mulți și public bun și public rău. De la luatul microfonului și întrebat “tu chiar vrei să citești mizeriile astea?”, bineînțeles că voiam, până la aplauze la scenă deschisă în Berlin și recent toată sala strigând cu mine “rap, rap”. Cred că este vorba de cine te simte bine și cine nu. Totul oscilează atât de mult, nu mai vreau să mă gândesc la respect că îmi dă dureri de cap. Aș fi vrut să termin puțin mai optimist, dar așa mi-a venit.
Îmi amintesc că mi s-a spus odată că poezia nu e o deficiență ireparabila și, cu toate astea, aici suntem amândoi, ignorând sistematic.
Mi-aș fi dorit să fi fost eu cea care să fi scris decisiv despre poezia lui Eugen Barz, înainte de-a se fi făcut consensul asupra atenției pe care o merită volumele parohului de Parla.
Laura Cătălina Dragomir – Spania
Deși n-am convenit asupra titulaturii, am ales să îl numesc după destinul domniei sale, ca ordine a priorităților fiind Eugen Barz preotul comunității românești din localitatea madrilena. O mobilitate alternativă transformată într-un atribut.
Eugen Barz, care scrie de foarte mult timp, a ajuns să și accepte, în ultimii trei ani, că e poet.
Un efort, aproape fizic, pentru cel care a văzut literatura mai mult ca pe o modalitate de a sta între ceilalți.
O formă altruistă de-a trăi noua condiție arată că Eugen Barz nu l-a lăsat în urmă pe „omul Domnului” pentru plenitudinea noii posibilități, își vorbesc menirile. „Biblioteca din Parla” ( Editura Junimea, 2019) e un volum pe care am fost convinsă că vreau să-l citesc tocmai pentru că autorul, coleg mie la Cenaclul de la Madrid, n-a încercat să-și proiecteze opiniile în cele ale unor viitori-posibili lectori.
În fapt, nu mi s-a zis nimic despre carte, rămânând totul la interesul meu.
Eugen Barz a avut în juru-i viață și Dumnezeu și, fără să se întrebe dacă despre asta se scrie în poezie sau nu, a găsit propria-i modalitate de-a o face.
Într-o literatură condiționată deseori de aspectul stilistic, săracă-n intenții și antrenată în abilități, obiectivul poeziei lui Eugen Barz e ca aceasta să reacționeze ca el și să îi semene.
Obișnuit să iubească, poetul își îndeamnă scrisul la similarități. Pentru a face bine și altfel, s-a lăsat obișnuit parohul-poet cu noua muncă. Să scrie, pentru Eugen Barz, e o formă eficace de-a se cunoaște cu inteligența interioară a divinității, văzând că și el poate întreprinde DURABILUL nefiind altceva decât un ajutor în apropierea de Dumnezeu.
Felul în care Eugen Barz e respectuos cu poezia e afecțiunea. E inevitabilul pentru un autor a cărui pregătire nu s-a întâmplat în lumea literelor. De aceea, Eugen Barz nici nu scrie ceea ce ar putea fi convenabil criticii, confraților, nici măcar publicului. Niciuneia din acele categorii destinate curtoazie. Lipsa unui cod nu înseamnă necunoașterea acestuia ci doar o lipsă a necesității în a-l aplica.
„Biblioteca din Parla” este un volum de poezie pentru care nu s-a negociat cu metafora, nu s-au pregătit imagini de dragul atractivului. E un volum care nu depinde de „cum se scrie acum”. E ceva între autor, Dumnezeu și cine citește. Asta e asta poezia, până la urmă.
Frica ne face mai mult rău decât orice problemă medicală. Cu cât atitudinea și starea psihică este mai calmă și pozitivă cu atât avem șanse mai mari să ne fie mai bine. Sistemul imunitar are o strânsă legătură negativă cu stresul, respectiv pozitivă cu tonusul psihic din viața noastră.
În opinia psihologului Angela Nuțu am învățat de-a lungul timpului (ca specie, nu doar ca indivizi) că dacă prevedem pericole și facem strategii în avans, avem șanse mai mari să rămânem în viață, să perpetuăm specia și puii de om să crească și să fie în siguranță. Totodată, am învățat atât de bine această lecție, ne-am dezvoltat capacitatea de a previziona atât de mult încât acest lucru se poate întoarce împotriva noastră (si uneori o face!). Pentru ca avem de partea noastră rațiunea și instinctul de supraviețuire.
De multe ori suferim de atacuri de panică fără să existe vreo amenințare reală – nici lupul sau ursul, nici foametea, războiul sau atacul tribului vecin venit să ne ia hrana sau să ne siluiască femeile nu există defapt. Astăzi, avem stări de frică fără obiect și motiv aparent, avem fobii de lucruri sau animale cu care de fapt nu interesectăm mai deloc. Statistic vorbind în mai mult de 80% dintre situațiile în care ne temem de ceva rău care ni s-ar putea întâmpla, acele lucruri nu se întâmplă niciodată, sau nu sunt atât de grave pe cat ne imaginăm.
Ghid de supraviețuire mentală în plină pandemie de Covid19
Meditează. Mulți se sperie de această concept deoarece automat se gândesc la metodele complexe din filme. Este o modă poate, dar tu fă-o așa… cinstit și relaxat, pentru sufletul tău. Dacă nu ai vreo metodă anume pe care să o cunoști, e simplu: stai într-o poziție relaxată și observă-ți respirația, bătăile inimii sau gândurile care vin. Doar observă-le, nu le urma, nu le combate! Fă acest lucru ori de cate ori ai ocazia sau ai nevoie. Începe cu câte 5, maxim 10 minute, nu te arunca la prea mult timp încă de la inceput. Altfel va fi ca la dietele cu o roșie pe zi… te va ține până pe la ora 16-17 când devastezi frigiderul.
Introspecția. Stai cu tine și întelege-te. Iartă-te. Acceptă-te. Cunoaște-te! Spuneți mereu că cel mai bine e așa cum se întâmplă, că era nevoie în drumul tău, în viața ta să ai acea experiență extremă care ți-a pus la încercare limitele ca să fii mai mult, mai conștient, mai puternic, iertător sau plin de compasiune.
Râzi. Fă din asta un obicei. Construiește o „autostradă” pentru atitudinea de joacă, de bucurie. Uneori este bine să nu ne luăm prea tare în serios! Dă-ți voie să greșești. Dacă te temi de ridicol sau de greșeli, fă-le special. Imunizează-te. Ieși din casă cu tricolul pus pe dos și observă, cu uimire, cum pământul nu s-a oprit din rotație pentru că tu ai făcut acest lucru.
Cultivă recunoștința. Dimineața, când te trezești, și/sau seara, când te duci la somn, fă-o cu sufletul ușor pentru toate binecuvântările din viața ta. Ai două mâini și două picioare. Poate mergi bine sau chiar poți alerga. Poate ai un job, un partener, părinții sau măcar unul dintre ei în viață, frați, surori, prieteni. Poate azi ai găsit rapid un loc liber de parcare cand te grăbeai. Poate realizezi că ești întreg mental si psihic. Indiferent că sunt motive mari sau mici, dă-ți seama câte motive de recunoștință și bucurie ai în fiecare zi. Infinit mai multe decât cele de lipsă sau teamă!
Dă un sens vieții tale! Acela a binelui și a creșterii! Cu cât o să faci aceste lucruri cu atât teama, stresul și imunitatea scăzută vor fi mai mici în viața ta pentru că alegi ce atitudini și emoții să cultivi. Fii liber, fii conștient, fii vesel, întelege, acceptă și fii recunoscător.
Președintele în exercițiu la Chișinău și actual candidat, Igor Dodon, a lansat o zicere parafrazată: „Nu schimbați porumbelul din mână pe coțofana de pe gard”. Porumbelul ar fi dumnealui iar contra-candidata coțofana. Reacția: un val fără oprire de meme cu porumbei.
„Întâlnirea cu Marin Mălaicu – Hondrari mi-a dat ocazia să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu un emigrant aflat la mii de kilometri depărtare de casă. De la dorința de a nu deranja, de a trece neobservat, până la frica de a te îmbolnăvi și a nu mai putea lucra, teama de eșec sau insucces. Am adoptat deopotrivă cu drag și sfială personajele lui și mă bucur că, în fine, aventura acestui poet bistrițean idealist și visător vede lumina ecranului.” (Tudor Giurgiu)
Te cunosc de câțiva ani, de pe Facebook și, de la început, nu am știut dacă să te citesc sau să te și vigilez. Nu prea mergi pe ce ți-ar sta bine în lume. Teribil poate, de unde oare?
