Mama, mă întreabă al meu, ieri, dis-de-dimineaţă, ai fost aseară?” Îi explic, după ce mă dumiresc la ce se referă, că am avut motive întemeiate pentru care nu am fost la „Simfonii de toamnă”, dar că am tras cu ochiul la „directul” transmis de Mihai Chira şi că a părut a fi fost tare frumos, din ce-am văzut eu.
Cei plecaţi ştiu tot de acasă, tot. Stau cu ochii pe ştiri, pe site-uri, sunt uneori mai la zi decât noi, ăştia de ne ducem zilele aici. Se informează până la amănunt, atât cât se pot informa, o fac, uneori cu riscul dezinformării, de unde apucă, mai caută, mai citesc şi sunt cu ochii aici. E felul lor de a fi în legătură cu „acasă”. Sunt la curent cu toate bunele şi mai puţin bunele ce se întâmplă în ţară, se bucură şi suferă pentru tot ceea ce e legat de România. Mai toţi.
Degeaba îi certaţi ca, odată plecaţi, să facă bine şi să-şi vadă de vieţile lor, în ţările alea perfecte unde trăiesc. Cum să le ceri să nu îi mai intereseze ceea ce se întâmplă în casa în care s-au născut? Cum să nu le pese că parte din sufletul lor e sau nu în regulă, se bucură sau suferă? Cum să rupă lanţul ancorei care îi ţine, zdravăn, înfipţi în locurile astea?
Sunt în situaţia de a compara, cei care au ochi, zilnic, în ţările de adopţie, ce e acasă cu ce e acolo. Ce e acasă naşte supărare, de multe ori, naşte frustrare şi grijă de cei rămaşi. Şi doare.
Sunt între două case, cu sufletul rupt. Au soluţii care cu greu îşi găsesc rezolvare acasă, dar nu obosesc în a le face cunoscute. Şi iar doare.
Îmi amintesc de prima iubire, un băiat care se dădea a fi doar prietenul meu și pe care îl sărutam fără să-l înfrunt, neidentificând probabil mirosul periculos al relațiilor permanente.
Despre el mi-am dat seama de foarte puține, cumva îmi reamintea de cutremurul pe care îl pierdusem pentru că mă adormiseră problemele lui Olivetti și toți aveau peripeții și le dezvăluiau, inclusiv demonstrând comportamente interzise precum coborâtul pe scări, eu neavând nici idee ce senzații aș fi putut să respect asociate seismului.
Când a plecat, prietenele mele analizau comparativ ca să mă liniștească și mie îmi părea rău de ele și de munca lor și le-am zis că sufăr și că am și ochii iritați tot din pricina lui și am plîns toate ca și cum de ceva misterios s-ar fi tratat și ne-ar fi unit.
Am avut iubiri pentru care nu mi-a lipsit cheful. Pe care n-am stat să le observ atent poate pentru că fusesem crescută cu ideea că ceva atât de profund e ca o specie de talent pe care doar unii îl au și faptul că eu le simțeam natural era ca o limitare a mea și a lor. Și mă gândeam cum vor vocifera poveștile mari, din poziția lor de avantaj, la poveștile mele mici și le-am lăsat să aibă ghinion ca să nu par eu o eșuată în ochii celorlalți.
Am avut și-o iubire din care am scăpat cu viață și c-un copil. În care am stat peste 10 ani la locul întâmplărilor și despre care, exceptand rutini birocratice ce m-ar putea da de gol, aproape nu am scris.
Pentru că atunci când te doare de puține ori te ia gura pe dinainte și poate ești și sătul să te trezești mereu lângă oameni care te-au prevenit. Și cu „ți-am spus eu” au cosmetizat totul.
Nu-mi place să contribui la biografii perfecte. Nici măcar când e vorba de dragoste. Așa cum nu simt nevoia solidarizării cu perfecțiunea.
Similar cu e o sintagmă pe care o pârăsc lumii fără părere de rău.
Mi-am luat iubirile de unde am apucat. Le-am pus lângă ochi, le-am îndoit cu mâinile mele ca să vad dacă vor reveni.
Despre multe nu știu nici acum dacă n-au fost ca tatuajele surpriză ale gumelor de mestecat. Armă a fanteziei și cerneală.
Cert e ca nu le-am vrut pentru ceilalți. Au fost doar o formă prin care viața mi-a explicat în fiecare moment ce face cu mine.
Nu-mi plac iubirile cu șansa de reușită. E o lipsa de tact din partea lor „să se împlinească” precum toate normalele vieții.
Era trecut de 17.30 când am ajuns lângă casă și după o scurtă negociere am primit învoirea de-a intra la „La Riba Roja” pentru un pahar de vin. Care o să se facă două, știam asta, dar e ok, a zis vocea care are ultimul cuvânt de obicei.
La Riba Roja este un bar tipic spaniol, cu ceva farmec în plus: mic și îngust, se-ntinde pe lung, nu are nimic din aerul unei taverne vechi de cartier. La intrare pe dreapta are o vitrină pe colț, cu mostre de sandwich-uri, un bol mare cu portocale, semn că fac fresh (storc portocale proaspete), urmează barul lung cu 4-5 scaune, cu maneta din care pare că poate curge bere până la sfârșitul lumii, dulapul cu sticle de băuturi și trei pahare cu picior pline de bani mărunți.
O mașină mare de făcut cafea și un tonomat de muzică, din cele pe care le vedem în filmele americane. Pare că nu cunoaște muzica modernă. De câte ori am fost acolo am auzit doar Ray Charles, Bee Gees și The Beatles&co.
Proprietara este Ester, o femeie de statură potrivită, cu părul negru prins în coadă, în jur de vreo 50 de ani, mai mult o simți decât o vezi, toată ziua e acolo. Când nu trebăluiește, e fie la laptopt, fie la o țigară, fie de vorbă cu fiica ei, Fara. Așa ca două prietene, le-am urmărit cu coada ochului de câteva ori. Fara, fata ei, are de 22 de ani, și este singurul ajutor, nu au angajați. E tânără, frumușică, deloc excentrică, amabilă, și ușor reținută. Dacă o întrebi ceva răspunde cald și zâmbind, apoi pare că se retrage în ea.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Când mă întorc acasă și am chef de o cafea sau un vin, intru la Ester. Mă așez la bar, Fara deja știe că vreau una copa de vino blanco (un pahar cu vin alb) și-n timp ce-l beau, îi privesc pe cei care se opresc acolo pentru o cafea, unul, două sau mai multe pahare, să mănânce un sandwich sau doar să o întrebe pe Ester de sănătate.
Într-o seară a venit băiatul care vinde bilete de loterie și Ester l-a servit imediat, nu l-a tratat ca de-al casei, n-a amânat pentru că se cunoșteau sau pentru că el are degetele de la mâini contorsionate de o boală. Au schimbat câteva cuvinte, au râs, el a plecat după ce și-a mâncat și plătit jamon-ul.
În altă zi a venit o femeie care se sprijinea și împingea în același timp de un cadru cu roți. Mică și slabă, îngrijită, deși ridată tare, nu cred să fi avut mai mult de 65 de ani. Dar tremura din toate încheieturile. Indiferent că se mișca sau stătea, era într-un tremur continuu ca și cum trupul ei încerca să spună ceva. Ester a lăsat baltă ce făcea în spatele barului și s-a dus s-o ajute. Neștiind cum să procedez, dacă să intervin sau nu, doar m-am ridicat de pe scaun și l-am tras cât a încăput sub tejghea. Pe Ester a îndepărtat-o respectuos cu o mână și a zis ceva la fel de tremurat. A înaintat la fel, iar când a ajuns în dreptul meu s-a oprit și mi-a spus ceva. Cred că același lucru, că se descurcă singură, nu am înțeles. Și-a continuat drumul împingând la cadru până la capătul barului, acolo s-a oprit și a făcut o comandă. Ester s-a aplecat la urechea ei, femeia a repetat și într-un final a reușit să înțeleagă comanda, un sandwich cu jamon și o cola.
În fața barului sunt opt mese rotunde, mici. Orice ar face înăuntru, și ea și Fara, dacă aud zgomot de scaune trase, imediat vede că e nevoie de atenție apoi le vezi îndreptându-se în grabă către cine-i acolo să ia comanda.
Azi când am ajuns, cânta Ray Charles, Fara era la mașina de cafea, iar Ester luase frigiderul la control și curățat. Mă uitam la ea cum cerceta buchisind fiecare produs, unde nu vedea data de expirare o întreba pe Fara, schimba ambalaje, apoi scotea raftul de sticlă și îl spăla proptindu-l de un sul de hârtie de bucătărie. Din când în când cânta versurile melodiei în engleză și dădea din cap.
Nu mai știu cum am intrat în vorbă și mi-a explicat în câteva cuvinte diferența între data expirări și perioada rezonabilă de consum.
– Ester, vreau să te întreb ceva! i-am zis când a făcut pauză.
– Sigur.
– S-a deschis un bar lângă tine. Cum te simți?
S-a oprit din așezatul mâncării în frigider și m-a privit. Era chiar în fața mea. Chipul ei nu are nimic agresiv sau dur, așa că nici privirea de acum nu a fost așa.
– Cum să mă simt?? Îți dai seama că în primele zile am fost …..
Și s-a oprit.
– Dar tu cum te-ai simți? mă întreabă.
– Îngrijorată, speriată că îmi ia clienții!! e firesc, sunteți ușă în ușă. Mă crezi sau nu, dar de când am văzut că au deschis, seara înainte de culcare m-am gândit la voi două, la tine și la Fara, întrebându-mă oare ce simțiți?
– Aș minți să spun altceva! Am simțit nu doar frică ci și supărare! Dar asta e ceva firesc! Creierul omului e făcut din două părți: rațiune și emoție!! E firesc să preia emoția controlul mai ales în situații ca asta, când muncești și nu ști dacă vei avea suficienți bani la sfârșit de lună pentru plăți. Dar dacă te lași după emoție, mintea intră în nori și nu mai gândești limpede. Așa că trebuie să-ți revii!!! Ce faci? Că în viața asta, tu ai mâinile pe volan!! Dacă le iei, pierzi controlul!
Tonul și gândirea ei m-au lăsat fără cuvinte. Ester a continuat:
– Ei, normal că îmi este frică, dar nu o las să mă conducă!! Fac totul cât pot eu de bine! Eu știu că mai am niște mici corecturi de făcut aici, dar am să le fac. Încet-încet! Și îmi văd de drumul meu!! Când am deschis barul ăsta, ei erau aici. Nu patronii de acum, alții, erau venezueleni. Au închis repede. Nu din cauza mea, ci pentru că au făcut greșeli. Acum au venit tot niște venezueleni. Dacă fac ca și ceilalți, e clar unde ajung!! Iar eu, spre deosebire de atunci știu unde au greșit ei și ce am eu de lucrat la mine!! Așa că sper să fie bine! Înțelegi?
A zâmbit satisfăcută, s-a întors la frigider și a continuat așezatul mâncării.
– Ester, sincer îți spun că te respect! Toată admirația pentru cum gândești și ce faci!
Cum era pe sfert înăuntru, s-a tras puțin înafară, cât să poată întoarce capul, mi-a mulțumit uitându-se la mine, apoi a continuat. Unele zile sunt așa, fără întâmplări, peisaje care să-mi taie respirația, fără mare sau evenimente speciale. Sunt despre viață pur și simplu și normalitate.
Când vreau să fiu tristă și melancolică, mă gândesc la paturile în care am dormit de-a lungul și de-a latul vieții mele. Sau, ca să vă sune și mai prost la urechiușele pudice, prin câte paturi am trecut, pe câte perne mi-am așezat capul și am visat. Pe câte așternuturi au lăsat visele mele urme și au pășit înspre înfăptuire sau fum.
Patul este o întreagă antropologie culturală, v-ați gândit la asta? Îți dai seama de cum este forma de viață a unui popor văzându-le intimitatea, căci, ce poate fi mai intim decât patul? Nu poate fi baia, pentru că în baie nu stai o jumătate din viață. În pat, da!
Acasă nu am avut camera mea. Împreună cu lipsa fraților, lipsa unei camere doar pentru mine, fost una dintre traume. Să nu ai tu o ascunzătoare a ta, un colțișor, o pernuță, o masă… Dormeam în sufrageria prin care se preumblau, dacă nu musafiri, atunci propria familie, care, deși săracă în membri, ocupa mult spațiu.
La bunici, nici atât! Numai că acolo nu aveam nevoie de o cameră a mea, pentru că tot locul acela era al meu. Perna mea era a mămaiei, patul ei era și al meu, pentru că, de când mă știu eu, cele mai frumoase vise le-am visat în brațele ei. Și acum știu că atunci când visez că zbor, mămaia este pe colțul patului meu.
La țară nu îmi plăcea să dorm. Totul era tare: patul, pernele, așternuturile erau aspre, mirosul de naftalină cu busuioc, mi se părea că dormeam direct pe pământ. Dar la bunici, la Bârlad, acolo era plapuma cea mai călduroasă și grea, și pernele cele mai moi, mai ales că dormeam pe perna dublă a mămaiei, că așa știu eu de la ea, că soții trebuie să doarmă pe aceeași pernă, să nu aibă perne separate, ca să poată visa același vis. Apăi eu… cu niciunul dintre bărbații pe care i-am iubit nu am împărțit aceeași pernă: ori mă înghesuiam în ei și dormeam pe perna lor, ori ei pe a mea. Fiecare își suportă visele cum poate.
Am dormit în excursii, în tabere, în expediții. Un dezastru. Dar câte vor fi fost paturile de la Eforie, de la Săvârșin, din Ungaria, de la Dorna când mergeam la ski și dormeam câte 12 într-un apartament? Nu le-a numărat nimeni.
Unde mai pui toate paturile în care am dormit pe la gazde pe la Suceava, la cămin în clasa a 9-a, împreună cu celelalte 7 fete cu care dormeam în aceeași cameră, pedagoga care intra în cameră când dorea, lipsa de intimitate, doamne, acela a fost cel mai îngrozitor pat din univers. Cortul în care am dormit în expediția din Deltă și apoi în cea din Făgăraș. Eram atât de obosită atunci, că nici nu mai știu cum mi-o fi fost somnul.
Paturile în care am dormit în cei 5 ani de facultate, apoi la Chișinău în timpul practicii didactice, când predam la un liceu de acolo literatura română, de parcă aș fi predat teologie ortodoxă unor călugări de pe Muntele Athos. Cele 4 paturi de la Sibiu, de la prima ediție a Festivalului de Teatru, unde primele 3 nopți am avut camere la hotel de trei stele, apoi am rămas pe banii noștri și am dormit într-un camping, din căsuță în căsuță, ca vai de noi. Sau patul cumplit din camping-ul de la Costinești, în care era imposibil să nu te simți scândură după primele douăzeci de minute.
Dar patul de la târlă? De fapt paturile, că sunt două, unul normal și cel de sus, care este un pat cât toată târla, cel de jos avea o saltea atât de bună și moale, iar saltelele de sus erau făcute de noi și umplute cu fân, ceea ce poate părea romantic, până când îți dai seama că este de teribil de incomod. În patul cel bun dormeau ai mei, eu dormeam sus cu toți invitații. Și în fân și în fânar am dormit, și în iarbă, și pe șezlong.
Am dormit în gări și în aeroporturi, cu capul pe geamantan, sau cu capul răstignit pe spătarele imposibile, care ajung doar până la jumătatea spatelui. Am dormit pe bănci de pe care am fost ridicată și invitată politicos să dorm toată noaptea afară: în gara din Barcelona și în aeroportul din Torp, lângă Oslo, unde am petrecut cel mai mare frig din univers, deși eram înăuntrul sacului meu de dormit cu puf de pinguin, pe eticheta căruia scria exact -10 grade.
Am dormit în trenuri, în autobuze, în mașini, în avioane. Am traversat împreună cu fata mea toată Europa cu trenul. Adică ne-am urcat în tren la Gura Humorului și am ajuns, din tren în tren, la Bergen și Stavanger, unde se și termina pământul. Am avut și vagon de dormit, dar am dormit și cu capul pe rucsac. Am avut și un duplex de luxibus, dar am dormit și în gară la Copenhaga, pe bancă. De fapt, am dormit până la ora 3 noaptea, pentru că aia era ora la care se închidea gara și ne-au scos afară din gară, așa că am dormit pe o bancă exact pe peron, lângă linie, până când au început să ajungă navetiștii în capitală și au început foiala și ne-au trezit. M-am simțit atunci ca cel mai autentic homeless din univers. Dacă îmi amintesc bine, spre dimineață, mă încercase și foamea. Am dormit în hoteluri cu spa și cu masaj inclus, dar și în pensiuni și hanuri de-a dreptul dubioase. Între atâtea paturi, pe drumul dinspre Gura Humorului la Stavanger, am făcut rost și de niște frumuseți de păduchi, prea grași ca să fie dacici. Așa că, din toată lumea occidentală civilizată, eu am rămas cu amintirea pletelor mele negre, tăiate dramatic până la rădăcină, pentru că senzația de păducherniță nu a dispărut în niciun caz odată cu ultimul locatar al părului meu, căci nu era chip să mi se miște un fir de păr fără să îmi imaginez că m-au năpădit din nou chiriașii. Vă amintiți?, așa se spunea pe vremea noastră păduchilor. Halal eufemism! Oricum, din cauza păduchilor capitaliști mi-am tuns pletele și nu cum greșit au interpretat contemporanii, că disparițai coamei leonine se produsese din pricini de amoruri neîmplinite sau depresii. Deși, mai nobilă mi s-a părut explicația sentimentală, decât realitatea derizorie.
În autobuze, m-am obișnuit să dorm de mică, pentru a evita astfel vomitătura implicită și explicită, care îmi însoțea excursiile, care pentru mine erau un infern, când coboram din autobuze era ca o ieștire din infern, aerul proaspăt îmi reda viața. Dar firea-mi nomadă a învins și, în anii de liceu, când făceam naveta de la Gura Humorului la Suceava, m-am obișnuit și cu mirousl de autobuz și cu călătoriile tip sardină, în care și dacă ai fi leșinat ar fi fost imposibil să cazi, atât de înghesuiți mergeam. Erau anii 84-88, ani cumpliți și lipsiți de speranță, în care, lunea dimineață la ora 6, mai ciupeam câteva zeci de minute de somn, suspendată între corpurile înghesuite unul în celălalt. A fost singura perioadă în care am fost în stare să dorm în poziție verticală. La paturi verticale nu se gândește nimeni, dar ele există, existau cel puțin atunci în anii cenușii ai tinereții noastre.
Atât de mult m-am obișnuit să merg cu autobuzul, că am mers de câteva ori de la Granada la Gura Humorului cu autobuzul, 3 zile și 3 nopți, sau invers, dormind cu capul în geam, sau cu el proptit în scaunul din față, ascultând povești și protejând copiii culcați pe culoarul dintre rândurile de scaune, mâncând portocale furate de către călătorii așezați în spatele autobuzului de prin livezile de pe lângă benzinăriile pe unde opream, furau și împărțeau rodul cu noi, și nu mai mirosea tot autobuzul a șosete nespălate, ci a șosete nespălate sub un portocal, pentru a ne aminti o glumă antedecembristă.
Am dormit și în mașina mea achiziționată second hand și plătită pe parcursul a cinci ani, că doar așa am putut lua împrumutul penibil, oricum, a fost cea mai bună investiție, cu care să pornești din fața casei tale și să ajungi în fața celeilalte case, după 3500 de km și vreo 5 viniete și alte 5 plinuri de motorină și cîteva reprize de câte 4 ore de dormit pe bancheta din spate, în benzinării.
Am dormit și într-o dubă cu care mă întorceam după primii doi ani de străinătate, petrecuți la Alicante, duba care îmi ducea toată agoniseala celor doi ani de occident, de la proțapul de întins rufe, sau bicicleta lui Mihnea, la veșnicile cutii cu cărți pe care le-am tot purtat după mine la fiecare mutare. De fapt, mai bine de trei sferturi din dubă erau lucruile noastre, pe care le tot trimisesem de acasă, pentru a nu se topi de dor copiii mei fără jucăriile lor, și jucăriile fără copii, pentru a ne face acasă din Alicante. Copiii plecaseră cu avionul și eu trânteam ușile după mine plecând cu duba, închinzând la fiecare graniță câte o poartă. Am fost foarte tristă dormind în duba aceea, condusă de cel mai dubios interlop din lumea întreagă, dar care s-a dovedit, pe parcursul celor 3 zile și 2 nopți, a fi chiar un om în căutarea unui drum. Trist a fost, oricum, somnul pe bancheta din dreapta a dubei fără aer condiționat, la mijloc de iulie.
În avioane, nu mai vorbesc, că depinzând de context, avionul dacă nu este birou de lucru, atunci este direct pat, de dinainte de a ajunge la 8000 de metri altitudine, încep să îmi îngrămădesc fularele, sau haina sub căpătâi și cuceresc somnul. Cel mai bine am dormit când am traversat oceanul, la întoarcere, era un avion supraetajat, cu niște stiuărzi la vreo 60 de anișori, care îți transmiteau toate garanțiile posibile și imposibile, așa că, numai la valurile Atlanticului nu mă gândeam atunci când am decis să dormitez.
O dată am dormit și pe mare, pe un velier. Mi-a fost rău tare și am văzut apusul, am rezistat și o bucată de noapte, dar la un moment dat marea m-a învins și m-am prăvălit în cabină, unde am încercat să dorm ca să nu mor de un fel de răsucire a corpului din interior către exterior. Am crezut atunci că patul acela de pe mare va sfârși cu mine. Dar am rezistat și dimineață m-au trezit delfinii la prora, velierul plutea ca într-o farfurie cu supă, din care țâșneau jucăriile alea de delfini, care săltau în jurul bărcii de ziceai că vor să sară înăuntru, era un fel de ceață pe mare, de ziceai că ești într-o nuvelă de Eliade, în care țigăncile au făcut vrăji și au răpit barca aia, care nu mai plutea pe mare, ci direct pe cer. Probabil că acela a fost patul cel mai suprarealist în care am dormit eu.
Paturile de spital, în care am născut, în care mi-am văzut prima dată copiii, cele în care am alăptat, paturile din care am plecat și i–am lăsat pe ei, pentru că nu îi puteam lua cu mine, pentru că soțul meu nu îmi semna hârtiile, paturile din care i-am luat când am putut, paturile pe care le-am făcut pentru ei în străinătate, aducând așternuturile și păturile de acasă, ca să nu se simtă străini până și în paturi, paturile în car eei s-au întors și eu nu.
Dar celelalte paturi, paturile în care am crescut, cele în care am avut coșmaruri și vise, cele în care m-am iubit, cele în care mi-am lăsat oboseala, hoteluri, pensiuni, gazde, apartamente închiriate, câte paturi, doamne! Câte așternuturi și perne și pături. Câte țesături și în câte feluri miros așternuturile.
Patul este, chiar dacă nu vreți să credeți, o formă de viață. Ne petrecem în ele aproape jumătate din existență, în ele iubim, în ele înfășurăm secrete și mari emoții. În paturi suferim și pe perne ne lăsăm lacrimile și strigătele de durere. În paturi ne ducem suferințele fizice. În paturi ne despărțim de suferinții noștri dragi. În paturi ne aducem pe lume copiii.
Colecția mea de paturi, colecția mea de uși și ferestre, sunt tot atâtea capitole și episoade din viața mea, acolo îmi deschid și îmi închid poveștile. Acolo rămân ferecați prinții din Levant, sau din Orient, pe care i-am iubit. Acolo sunt închise șoaptele și cuvintele și poemele, pe care ni le-am desenat pe corpuri. Acolo dorm promisiunile și visele perfecțiunii. Acolo sunt eu! În pat.
Este deja târziu. Dar nu foarte târziu. Mai există o ultimă șansă PNL-ule! Nu pentru noi, pentru tine. Nu îmi placi și toate precedentele îmi spun că nu are sens să-ți scriu, dar, pe de altă parte, mizele sunt prea mari pentru a fi loc de orgolii și strâmbat din nas. Așadar. Ia-o cum vrei. Dacă vrei să te superi, supără-te, dar ține minte că asta nu o să ți-o spună nimeni în față.
Adevărul, dacă ești cinstit cu tine însuți, este că ești cam terminat. Expirat. Fără idei, fără perspective, în derivă. USL-ul te-a distrus și nu ți-ai mai revenit de atunci. Preluarea PD-liștilor ți-a adus puțină valoare și foarte mult traseism. Nu că nu aveai și tu. Acum e mai mult. Încă mai visezi la scorul ăla pe care îl crezi un succes. A fost un dezastru. Astăzi mergi în virtutea inerției. Niște parlamentari, niște primari, ceva structuri în teritoriu. Și sondajele. Aaaaa. Sondajele. La egalitate cu PSD-ul spune ultimul. Frumos. Încurajator. Dar știi și tu că sondajele în România sunt fix zero. Realitatea e alta, total alta.
Ai sărit ca ars la Andrei Caramitru. Da. Andrei a greșit. Era previzibil că o s-o facă la un moment dat. L-a furat peisajul, este în mijloc, acolo unde unele lucruri nu se văd ca din tribune. Este tânăr, impulsiv. Presa iubește asta, oamenii sunt ahtiați și te prinde flama. Trage toată lumea de tine și devine un drog. Crești doza. Apoi, matematic, greșești o dată. Toți cei care te încurajau te critică și te înjură cu aceeași viteză cu care te-au pus pe soclu. Da. S-a grăbit și a greșit. Dar a greșit față de jurnaliștii care nu sunt parte din lupta subterană, care nu scriu la comandă și nu primesc titlurile pe sms împreună cu suma.
Față de ei, nu față de tine. În realitate știi că ceea ce spune Andrei e real. Știi că faci blatul cu PSD-ul pe interese comune, știi că sabotezi alianța USR-Plus, știi că o ataci continu prin intermediul oamenilor tăi din presă și pe unde o prinzi. Să-ți aduc aminte campania împotriva lui Cioloș? Știu. Pe Facebook, așa pare. Te-a jignit Andrei Caramitru. Sigur. Dar jignirea lui este nimic față de realitatea pe care a vazut-o toată lumea în ultimii ani. Ești un blatist. Andrei a greșit doar mesajul, dar pe fond are dreptate.
Ai și tu calculele tale. Te bazezi pe Iohannis și pe ideea că va fi o negociere după alegeri. Că dacă USR și Plus nu câștigă suficiente procente vor fi nevoiți să vină la tine. Cum ar putea guverna fără? Mai mult, poate nu vor avea candidat la președenție și îl vor susține și ei pe Iohannis. Win-win. Sună frumos. Nu trebuie să faci mare lucru. Ce îți place ție. Aranjamente de culise marca Blaga.
Deja ai început să ridici puțin turația, că vin alegerile și oamenii trebuie să vadă că faci opoziție reală la Dragnea. Dar e ușor ridicol. Semeni cu naționala de fotbal a României, care e condusă cu 1-0 pe teren propriu în minutul 90’ și trage de minge pentru că poate Danemarca face egal cu Franța, Albania pierde cu Serbia, iar echipa de pe locul doi din cealaltă grupă are golaveraj mai prost. Ne calificăm. Oare?
Am o veste proastă. Stilul ăsta de strategie politică e moartă. Dacă ai fi fost pe fază în ultimii ani ai fi înțeles că românii s-au săturat de aranjamente, șmecherii și alianțe pe principiul răului cel mai mic. Dacă ai fi fost în piață ai fi înțeles că istoria merge cu viteză în altă direcție. Ai fi înțeles că USR și Plus sunt pe val, un val care creșete în fiecare zi, în fiecare oră, în vreme ce susținerea pentru tine scade. Nu pentru tine că te numești PNL. Pentru tine ca aparținând speciei pe cale de extincție a dinozaurilor.
Dar încă nu e târziu. Nu e târziu. De aceea am și scris. Prin nu știu exact ce miracol încă mai ai oameni ok la tine, oameni care gândesc și care sunt capabili să facă pasul decisiv. Puteți să o faceți! Știți că am dreptate. PNL-ule! Scoate capul dintre umeri și fă ceva cinstit măcar o data în ultimii ani! Curăță-te de toți miticii, aranjorii beznei și clovnii care s-au cățărat acolo sus și te conduc matematic spre locul unde este astăzi PNȚ-ul!
Fă alianță cu USR și PLUS. Mergeți onest împreună și vei câștiga pentru că este trenul cîștigător. Dar nu veni cu idei din astea de tipul „noi suntem cel mai mare partid de opoziție” că nu mai păcălești pe nimeni. Nu mai ești cel mai mare. Nu mai lovi pe la spate, nu mai fă calcule perdante.
Pe scurt PNL-ule. Dacă vrei să supraviețuiești, schimbă-te. Mergi sau crapă! Marche ou crève!
Ca să-și câștige existența străbate drumurile Europei de vreo 18 ani. Într-un camion, în care niciodată nu se simte singur sau plictisit. Acolo trăiește zi și noapte, se roagă și recită poeme cu sufletul, în gând. Lumea nu i se pare nici mică, dar nici mare. Când îl are pe Eminescu, simte că viața nu are dimnensiuni, ci doar o clipă de adevar ca un altar de rugăciune ridicat într-un loc cu sfinți trecători. Ca să fie fericit nu îi trebuiesc prea multe. Însă n-ar putea supraviețui fără zecile de cărți pe care le poartă cu el pe drumurile lumii.
Înțeleptul dintre două lumi
Se numeste Costică Vidu Afloarei. Are 61 de ani și trăiește, vorba vine, în Reus, în Spania, pe malul Mediteranei. Despre el, prima dată, mi-a povestit poeta basarabeană, trăitoare și ea în Spania, Marina Dirul. “Domnul Vidu este un om deosebit. Îți recită minute în șir din Eminescu. Am auzit că știe pe de rost 261 de poeme. L-am cunoscut recent la o manifestare dedicată Poetului nostru național, aici la Reus. Și e doar șofer de tir…”
De aici și până a-l căuta pe internet, n-a fost decât un clik. L-am găsit, l-am abordat și mi-a răspuns cu multă bunăvoință. Apoi, într-o seară de ianuarie, când la Ilidia ningea și la Reus marea dormea dezmierdată de lună, în fața camerei, am ascultat povestea de viață a unui om înțlept. “Eu sunt de loc de lângă Piatra Neamț, din satul Cuiejdiu, aproape de Culmea Stânișoarei. Am două nume, Vidu și Afloarei. Vidu un nume despre care am aflat că s-ar trage din părțile Ardealului, de prin țara Zarandului de unde ar fi emigrat străbunii mei, iar Afloarei, după cel al oamenilor care l-au înfiat pe bunicul meu. Am făcut școala primară în sat, școala profesională, liceul la seral, apoi școala tehnică…”
“Și pe Eminescu când l-ați descoperit?” – întreb brusc întrerupându-i călătoria prin amintiri. Câteva secunde mă privește cu ochii blânzi din spatele ochelarilor cu rama neagră și fără ezitare continua: ”Prin clasa a noua. Atunci datorită unei profesoare am înțeles că Eminescu este sensul vieții mele. Dar citeam tot ce îmi pica în mână și am rămas fascinat și de “Muntele vrăjit” a lui Thomas Man. Dar EMINESCU ERA TOTUȘI ALTCEVA…” Apoi, deodată parcă speriat zice:” Știți, eu nu i-am învățat poemele lui Eminescu ca să caut Gloria, să ajung pe scenă, ci, pur și simplu, pentru că am găsit un alt sens de viață în poemele lui, îmi era mult mai ușor și mai frumos să merg în viață cu poemele lui în suflet la mine…”
Nu-l mai întrerup! Poveștile de viață adevărate se scriu când viața merge, nu face stații. ”Nu știu de unde s-a ajuns la cifra de 261 de poeme. E adevărat, știu multe, foarte multe pe de rost, dar nu le-am numărat niciodată. Le-am învățat fără să-mi dau seama, așa, pentru mine, pentru copiii mei. Ana, fiica mea știa pe de rost, la trei ani, jumătate din Luceafarul.”
Cele doua Ane
Continuă sa ningă! Ca un credincios ce se roagă în fața unei icoane, Costică Vidu Afloarei stă nemișcat și continuă să-mi povesteasca: “M-am căsătorit târziu, dupa 25 de ani. Am avut o perioadă de singurătate, iar în garsoniera mea, după ce am venit din armată, am continuat să citesc și să-l aprofundez pe Eminescu. Apoi am cunoscut-o pe Ana, soția mea, absolventă de liceu pedagocic și mare iubitoare de cântare și poezie. Am lucrat amândoi la Săvinești, au venit copiii, Ana și Cosmin, iar în 2000 am hotărât, pentru ei, ca să merg în Spania, dar pe Eminescu nu l-am părasit, l-am luat cu mine. Și nu cred că am greșit. Pentru că Ana, fiica mea, a absolvit sociologia, acum predă la Universitatea din Bilbao, merge la congrese în toată lumea, iar după teza ei de doctorat s-a făcut un documentar, premiat cu Globul de aur în Germania, iar Cosmin a absolvit Dreptul. Știți, aici, când absolvi Dreptul, ai cunoștințe solide de cultură generală, deoarece nu poți deveni un avocat bun dacă nu cunoști bucuriile lumii. Sunt copii care au învățat carte, care iubesc poezia, nu o scriu, dar o citesc și o au în suflet ca și mine și mama lor.”
În oaze de păcate, împărtășanii cu poezie
Vorbim de mai bine de o oră. Ce mică e lumea între două monitoare. La Ilidia pământul respiră greu de povara plapumei de zăpadă. La Reus, marea doarme fericită. Îmi aprind o țigară și întreb: “Descrieți-mi o zi din viața dumneavoastră petrecută într-o parcare. ”Acolo trăiești multe. Văd că dumneavostră vă sunt familiare, de parcă ați trăit printre noi. Acolo e destin, păcate, speranțe. Un punct de plecare spre o altă destinație. Cândva, un profesor universitar mi-a propus să scriu despre viața asta. Nu am facut-o! Ce pot să mai spun?” “ Ceva ce n-ati mai spus…” Costică Vidu Afloarei îmi dăruiește un zâmbet. Discret, caracteristic oamenilor simpli, dar puternici. “Am prieteni și colegi de drumuri prin toată Europa. Când ne întâlnim în vreo parcare, după ce ne gătim mâncarea, ei mă roagă să le recit poezii de Eminescu. O fac cu plăcere. Câteva zeci de minute, o ora, două, cine mai știe. Apoi mâncăm și ne odihnim. Când plecăm din nou la drum unii vin și îmi aduc cărțile pe care le-au împrumutat de la mine cu o săptămână în urmă, alții vin să le dau alte volume. Le dau la toți cu drag și cu bucurie…” Da, pentru că în singurătatea lor, Costica Vidu Afloarei știe că pentru șoferii de tir poezia este împărtășanie și leac de dor.
Dacă am avea răbdare să citim măcar puțin despre istoria intelectuală și politică a anilor 30, am înțelege ce e pe cale să se petreacă în societatea românească în această perioadă.
Desigur, nu există din fericire nicio comparație posibilă între regimurile de teroare instaurate de Hitler sau Stalin și „diminuarea democrației” de la noi. Dar există similarități tulburătoare privind anumite transformări ale societății în întregul ei, iar faptul de a compara spiritul epocii și mecanismele politice de atunci cu cele de acum ne îngăduie măcar să vedem dimensiunea pericolului în care ne aflăm.
Mă voi opri aici foarte pe scurt la trei transformări subtile, dar ireversibile, pe care le descrie și Hannah Arendt în mai multe dintre cărțile ei, cu deosebire în „Responsabilitate și judecată”.
1) Intelectualii
Asistăm în ultimii ani la transformări uluitoare ale unor intelectuali publici: nu este vorba doar de lașitatea care i-a cuprins mai încet sau mai rapid pe cei mai mulți dintre intelectualii români, îngăduind pseudo-intelectualilor mediatici, vedetelor din show-biz să devină manipulatori de opinie și să contribuie la pierderea generalizată a capacității de a judeca și de discerne, înlocuită fiind cu reacția emoțională, pătimașă, dogmatică și intolerantă. E perfect adevărat ce spune Arendt despre germanii anilor 30: „e mai ușor să condiționezi comportamentul oamenilor și să-i inciți să se comporte în felul cel mai neașteptat sau mai scandalos decât să-i convingi să tragă învățăminte din experiență, adică să înceapă să gândească și să judece”.
Dar, cum spuneam, nu este vorba doar de această lașitate care i-a făcut pe cei mai mulți complici pasivi sau activi ai unei puteri corupătoare. Ci și de transformări spectaculoase, de schimbări bruște de convingeri, de treceri într-un interval de doar câțiva ani de la apărarea unor valori la apărarea unei puteri, este vorba de înregimentări cu tot cu convingeri și credințe în slujba acelor puteri care subminează orice valori ale vieții în comun, ale dreptății sau libertății. De dragul banilor, al funcțiilor sau prestigiului, acești intelectuali lucrează cu sârg la baza ideologică a unei puteri jefuitoare și violente, care are nevoie de o mască de onorabilitate naționalistă, ortodoxistă sau de alt fel ca să-și poată realiza scopurile prădătoare.
2) Morala
Hannah Arendt se întreabă cum a putut o societate precum cea germană, bazată pe tradiții și valori solide, să se prăbușească atât de tragic în atât de scurt timp. Ideea ei este de o limpezime absolută: oamenii nu au renunțat la valori, ci au schimbat o morală care le părea slabă și decăzută cu una puternică și învingătoare. În clipa în care regimul nazist își încheiase munca teoretică de elaborare a unei ideologii atrăgătoare, au fost neașteptat de mulți cei care și-au părăsit pur și simplu vechile valori (protestante, conservatoare sau chiar liberale) pentru a adera la cele noi, naziste, moderne și eficiente. A fost ca un fel de update valoric.
În momentul în care noii ideologi ai puterii de la București își vor fi definitivat munca privind interpretarea binelui, cinstei, dreptății, patriotismului, credinței, familiei etc., societatea întreagă va putea bascula spre noile valori, în care referințele vor fi Dragnea, Voiculescu, Ghiță, Dăncilă, Tudorel și… continuați dvs. lista, că e mai lungă.
Ce se va fi întâmplat între primul moment și cel de-al doilea, adică oarecum în chiar intervalul în care ne aflăm acum? Va fi avut loc dezintegrarea morală, dezorientarea generalizată, în care nimeni nu mai pare să știe ce e drept și ce e nedrept, cine e bun și cine e rău. O uriașă mașinărie lucrează de zor la a ne convinge că morala după care ne conducem e strâmbă și că ea trebuie preschimbată, pe bani frumoși, dacă se poate în studiourile lor de televiziune, la redacțiile lor, în vilele lor de protocol, cu o morală nouă și viguroasă.
3) Responsabilitatea și vinovăția
O ultimă idee, care trebuie să se dezvolte pe larg într-un alt text. Atunci când avem în față o putere coruptă, ea va face tot posibilul să inducă ideea că toți suntem corupți. „Miile de oameni” închiși pe nedrept, riscul ca toți să ajungem la DNA, ideea că suntem cu toții un pic măcar hoți, mincinoși, ticăloși, corupți sau securiști – toate acestea fac parte dintr-o schemă clasică de diluare a responsabilității individuale, morale și legale, pentru dezastrul în care ne aflăm, într-o vinovăție colectivă, dar difuză și deci cu neputință de operaționalizat moral sau judiciar. O asemenea manipulare are două scopuri:
Mai întâi, de a demonstra că nu pot fi stabilite vinovății precise pentru așa ceva, pentru că este vorba de „istorie”, „destin” sau, cum spun unii prieteni, de „sistem”. Sistemul face și drege, el este imposibil de oprit, așa merg lucrurile, nu ai ce face, mai bine îți vezi de treaba ta.
Apoi, de a-i coborî pe cei cu adevărați vinovați până la nivelul omului de rând pentru a spune: dacă tu, X, contești că ești vinovat, atunci și eu, Dragnea, Ghiță, Udrea, cetățean ca tine, am dreptul să contest că sunt vinovat. Adică ori suntem cu toții vinovați și plătim toți, ori nu este nimeni vinovat și atunci nu plătește nimeni.
În aceste zile se încheie refacerea juridică a inocenței celor care au adus România în pragul dezastrului, pe fondul distrugerii justiției și statului de drept. De ce va fi dus acest proces până la capăt, fără vreo reacție de rezistență? Din motivele indicate la punctele 1 și 2. Lucrarea se desăvârșește sub ochii noștri.
Abia din clipa în care Dragnea va fi declarat nevinovat, vom începe noi toți ceilalți să fim vinovați, în feluri pe care nici nu le bănuim încă.
„În toate poemele mele sunt un băiat de şapte ani care abia învaţă să taie pâinea cu cuţitul viaţa a pătruns în mine o dată cu versul poemele mele sunt ochii lui gălăgioase şi albe cenuşa după ce am ucis poezia civilizaţia murdăria singurătatea în care va trebui şi eu să dispar altfel le-ar putea scrie oricine.”
Da. Le-ar putea scrie oricine. Dar nu le-a putut scrie oricine. Nu le-a putut face oricine.
Mădălin Hodor – Istoric
Poetul, ca și soldatul nu are viață personală spunea Nichita Stănescu. Iar Ion Monoran a fost un soldat al poeziei și mai mult decât atât un soldat al libertății. E logic, e în firea lucrurilor. Poeții sunt cel mai fin aparat de percepție al societății în care trăiesc. Ei prind acordurile și nuanțele pe care le nu le vede nimeni. De ce să ne mirăm că poetul Ion Monoran a oprit tramvaiele în acea zi de decembrie 1989 la Timișoara? Era firesc. Era în natura lui. Nici nu s-ar fi putut întâmpla altfel. Cine mai potrivit să smulgă milioanele de fire invizibile cu care o dictatură nemiloasă ne controla pe toți? Căci Ion Monoran nu a oprit doar tramvaiele din Timișoara. Ion Monoran a oprit mașinăria metalică, aparent inexpugnabilă a statului represiv al lui Nicolae Ceaușescu. L-a scos din priză.
„Când am ajuns în Piaţa Maria, în jurul casei pastorului Tokes nu se aflau mai mult de 250 de persoane. Am intrat în mijlocul lor şi le-am spus: Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Braşov, din 1987! Primul lucru pe care trebuie să îl facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cât mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean de Partid! Am oprit primul tramvai care venea dinspre Gara de Nord. Speriat, vatmanul, un tânăr între 25 şi 30 de ani, îmbrăcat în costum de blugi, a început să plângă şi să ne roage să-l lăsăm să plece. I-am spus să urce în vagon şi am coborât pantograful chemând lumea din tramvai să ni se alăture. Ca prin minune, nu a protestat niciun călător şi ni s-au alăturat cu toţii. În câteva minute, în piaţă s-au strâns 800-1.000 de persoane şi numărul lor creştea vertiginous. Mulţimea a început să strige lozinci precum „Libertate!”, „Vrem căldură!” sau „Vrem mâncare la copii!” Așa a început.
La București Iulian Vlad turba (vezi postarea cu notările din agenda lui Alexie). Cum de nu se gândiseră la asta? Cum de nu prevăzuseră asta? Cum de nu închiseseră stația de tramvai, cum făcuseră la Iași, sau nu opriseră circulația lor? Greșeală. Prostie. Incompetență. De fapt, depășiți de cursul istoriei. Înfrânți de un poet. Toți securiștii lui Vlad, toți activiștii de partid, toți colaboratorii și lătrăii regimului nu mai făceau doi bani. Scoși din priză. Ultima soluție a fost să tragă.
Dar astăzi am uitat. Am mâncat Revoluția și am vomitat-o ca pe o mâncare prea bună pentru stomacul nostru obișnuit cu răcitura de porc. Nu o mai vrem. Nu o recunoaștem. Ne batem joc de ea și de cei care au făcut-o. Ne răzbunăm ca proștii pe singurul act memorabil făcut de acest popor în ultima sută de ani.
Centenarul. Unul nu a spus ceva despre Revoluție! Toată lumea a sărbătorit generația Unirii, dar de ce nu a spus nimeni că poporul ăsta a mai făcut ceva de atunci? Ceva cel puțin la fel de înălțător și demn. Mergeți în Ungaria și contestați revoluția din 1956 sau, mai bine, mergeți în Franța și spuneți că 1848 a fost făcut de germani. Apoi veniți înapoi și spuneți care au fost reacțiile. Asta în cazul în care mai supraviețuiți. Vreți comparații între popoare? Gândiți-vă puțin la asta. Noi suntem singurul popor care scuipă pe propriul eroism. Îl relativizează, îl ia în râs. Vin toți decerebrații, securiștii și impostorii și cu gurile lor gângave scuipă printre dinți cu suficiență „Loviluție”, „Marea aglomerație din decembrie”, „Lovitură de stat a KGB”. Iar voi căscați gura la ei. Îi credeți.
Ce ironie că s-a întâmplat în ultimele zile ale lui decembrie! E nasol. N-ai timp, preocupat să alergi după cadouri, după umplut căruciorul de cumpărături, după aranjat casa. Câte nu ai de făcut? La televizor vor fi zece minute de imagini. Sunt același de zeci de ani. Le pun în buclă. Te uiți cu coada ochiului în timp ce învârți în oală. Revoluția Română. Băgată între răcitura de porc și slata de boeuf. Asta a ajuns. Bătaia de joc a tuturor neisprăviților și securiștilor care au scos tomuri de rahat cu care au mânjit-o. Dar nu ei sunt principalii vinovați. Ei au scris. Voi sunteți vinovați că îi credeți, le cumprați cărțile, îi promovați la televizor și le credeți elucubrațiile. Filip Teodorescu la „Profesioniștii”.
Profesionistul crimei. Într-o țară normală doamna aia zbura a doua zi cu tot cu emisiune. La noi ia premii pentru jurnalism. Rușinea nu mai este a obrazului, ci a stomacului. E deja vomă.
Ion Monoran a fost un erou. Autentic. Ion Monoran a fost un poet. Ion Monoran a iubit libertatea și a făcut ceva concret pentru ea. Ion Monoran s-a pus pe șinele regimului și l-a oprit. El singur.
Pentru asta eu îl voi aminti mereu și îl voi ține minte. Nu ca pe omul care a oprit tramvaiele, ci ca pe poetul care l-a scos din priză pe Ceaușescu.
Noi, secuii și ungurii, ar trebui să începem prin a cere iertare pentru crimelor noastre față de români!
Naghy Attila
La mulţi ani România, la mulţi ani, români!
Attila Nagy
Cred că maghiarimea ar trebui să adopte, în locul izolării cauzate de frustrările istorice, calea dublei identităţi, calea biculturalității! Despre aceasta nu se vorbeşte, deși reprezintă o formă de păstrare a identităţii în relaţie de armonie cu majoritatea! Ceea ce ar însemna asumarea istoriei, chiar dacă, eventual, aceasta a fost nefavorabilă ungurimii şi secuilor!
Uneori omul, ca să fie salvat, trebuie să-şi amputeze anumite părţi ale corpului! Câteodată aşa este şi în istorie! După părerea mea, o Ungarie mare în exces ar fi pus în pericol chiar existenţa maghiarimii! Nimeni nu se gândeşte ce s-ar fi întâmplat în cazul supravieţuirii Austro-Ungariei! Oare nu cumva a existat pericolul ca ungurimea să se fi dizolvat în alte neamuri, care erau majoritare în cea mai mare parte a Austro-Ungariei!? Trebuie să fim realişti: Ungaria aşa-numită mare, mult prea idealizată, în mod nerealist, de către naţionaliştii maghiari, nu mai era demult viabilă în sine! Dacă am judeca aşa, am înţelege că Trianonul a venit ca un sfârşit normal, natural, al Imperiului Austro-Ungar şi că durerea şi frustrarea care i-au urmat au fost nefondate!
Merită reţinută, în legătură cu frustrarea istorică a maghiarimii, afirmaţia lui Eugen Drewermann, teolog româno-catolic şi psiholog jungian, care zicea că, dacă cineva devine frustrat, în urma unui eveniment oarecare, înseamnă că era şi înainte! O identitate problematică, precum cea a maghiarimii, nu se vindecă prin imagini neverosimile, cum e imaginea Ungariei Mari, şi prin dureri/frustrări legate de această imagine, de dispariţia ei, imagine care niciodată nu s-ar mai putea reface! O frustrare nu se vindecă niciodată prin confruntare duşmănoasă cu mediul, cum cred naţionaliştii maghiari! Şi nu reprezintă o apărare a identităţii, a cărei problemă este boala în sine! Această confruntare nu poate genera decât tensiuni! Din păcate aşa se întâmplă în judeţul Covasna, prin primarul oraşului Sfântu Gheorghe, Antal Árpád András, pentru care Ziua Naţională a României reprezintă în fiecare an prilejul de a provoca tensiuni interetnice!
Cred că de alt comportament avem nevoie noi, secuii şi ungurii, în România, faţă de istorie, faţă de prezent, comportament care ar putea decide viitorul nostru comun în bună înţelegere! Chiar un sociolog secui, Magyari Nándor László, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai, scria, că „în loc să plângem pentru Triannon şi pentru ceea ce i-a urmat, ar trebui să ne confruntăm cu ceea ce au simţit românii înainte de Trianon, adăugând la asta şi suferinţele românilor în timpul ocupației horthyste în Nordul Ardealului”! Problema maghiarimii, sursa frustrărilor ei, este neputinţă integrării, în conştiinţa naţională, a părţii întunecate a neamului maghiar! Avea dreptate scriitorul evreu Kertész Imre, care zicea că „maghiarimea este frustrată din cauza că n-a conştientizat niciodată atrocităţile sale comise în istorie faţă de alte neamuri, adică n-a avut curajul de a se confrunta cu propria istorie”! Lipsa curajului duce totdeauna la frustrare şi la idealizarea iluzorie a eroismului neamului!
Cred că, după ’89, noi, secuii şi ungurii, trebuia să începem o altă era, în România: cea a loialităţii faţă de Statul Român, pe care încă n-am acceptat-o după Trianon. Ar trebui să începem prin a recunoaşte public şi a cere iertare pentru crimelor noastre faţă de români! Cred că un astfel de gest ar fi însemnat o împăcare istorică între două neamuri şi ar însemna începutul integrării noastre, adevărate, în România. O integrare adevărată, fără izolationisme şi separatisme, pe care încă n-am făcut-o!
Guvernul maghiar anterior guvernului Orban a făcut un gest frumos faţă de România, când a acceptat ca ziua de 1 Decembrie să fie sărbătorită, la Budapesta, într-un teatru renumit. Guvernul Orban însă, ajuns la putere, a interzis acest lucru! Şi nu numai atât, el a declanşat și o retorică intensă antiromânească, revizionistă! Să nu uităm însă că Orban este aliatul lui Putin, deci nu trebuie ca noi, secuii şi ungurii, să cădem în capcană revizionismelor. Trebuie să fim loiali Statului Român, căci revizionismul serveşte unei cauze străine, nu cauzei noastre comune! Nu vom câştigă nimic prin revizionism, istoria ne-a arătat-o! Ocupaţia, administraţia horthysta, i-a discriminat pe secui, chiar în secuime! Ungurii sunt cei care ne-au furat identitatea noastră secuiască, asimilând-o cultural în maghiarime, în timp ce, în cea mai mare parte a istoriei noastre, ne-au asuprit! Vitorul nostru, dacă va fi, va fi comun. Dacă nu – nu va fi!
Dar înainte de asta trebuie neapărat să vă povestesc una, una pe care o uitasem şi mi-am adus-o aminte scriind. Tot despre felul în care funcţiona propaganda aia slinoasă şi spălarea pe creier până la ultima consecinţă.
Eram printr-a şasea. La un moment dat vine diriginta noastră şi ne spune că şcoala noastră participă la un concurs naţional cu teme istorice. Era ceva la scară naţională. Bine, dacă am ajuns aici trebuie să vă spun că într-a şasea ne-au schimbat diriginta. Până atunci o avusesem pe profa’ de engleză, o minionă tânără şi deşteaptă. Avea un stil nemaivăzut în „Generală 10”. O iubeam toţi ca pe mamele noastre.
Şi asta şi era pentru noi. O mamă. Una mai „cool” aşa. Învăţam engleză numai ca să-i fim pe plac. Ne scotea uneori în timpul orelor la cinematograf şi la cofetărie, iar în ora de dirigenţie stătea de vorbă cu noi pe bune, nu rahaturi din alea cum se făceau. La PTAP am scris în prima oră din an toate prostiile alea cu orientarea în pădure, muşchii copacilor şi cum poţi prezice vremea funcţie de cum zboară păsările, iar după aia nu am mai deschis caietul.
Când ne scoteau la munci agricole avea grijă să urcăm primii în autobuz, să prindem locurile alea bune, şi să coborâm ultimii când ajungeam pe câmp. Ştia că uneori ăia nu aveau suficiente seceri (tăiam cu ele cocenii de porumb) şi până aduceau ei cu căruţele de la CAP stăteam degeaba jumătate de zi. Ne ascundeam în căpiţele de coceni şi încercam să fumăm „păpuşoi” sau mâncam zacusca de acasă şi îl ascultam pe ăla care citise şi volumul următor din „Old Shurehand”.
Când strângeam maculatură mai punea de la ea că nu aveam toţi de unde aduce trei kilograme de hârtie, cât era norma. De unde naiba să aduci non-stop atâta hârtie, când nimeni nu cumpăra ziare şi cărţi toată ziua şi când orice petic de hârtie se folosea drept capac la borcane? Norocul meu că tata era abonat obligatoriu, ca secretar de partid pe secţie, la Scânteia. Îl băteam la cap până aducea un teanc de ziare de la combinat. Veneau la el şi el nu avea cui să le distribuie că nu vroia nimeni să le ia. Le împachetam frumos, puneam deasupra vreo hârtie murdară sau ceva, ca să nu se vadă că dau Scânteia la maculatură, şi le predam la şcoală. Trei kilograme să fie. Mulţi făceau la fel. Diriga’ nu ne întreba nimic şi mai punea din pix ca să iasă cota pe clasă. Oricum, când predam ne suiam în camion şi în vreme ce unii aruncau sus, noi ne uitam după vreo revistă rătăcită sau vreo carte şi o dădeam jos pe partea cealaltă.
Asta era diriga’. Îi fenta cât putea şi nouă ne plăcea asta de muream. Parcă era dintre noi. Eram complici. A culminat totul cu ziua în care a adus un televizor şi un video în clasă şi ne-am uitat la „Dune”. Vă spun. Era ceva. O idolatrizam. Toate clasele din şcoală erau invidioase pe ăia din 6B. Şi nouă ne plăcea să ne dăm mari. Râdeam de ei când îi vedeam cum se târăsc de-a buşilea prin cauciucuri la PTAP şi se agaţă ca maimuţele de barele alea de fier, iar noi mergeam încolonaţi „la un suc” sau prin parc. Nu putea nimeni să parcurgă toată bara doar în mâini şi cădeau ca sacii. Fetele în special. Iar noi pocneam de râs.
N-a ţinut prea mult. Nu ştiu cine a pârât-o sau care idioată de profesoară comunistă i-a făcut bucata, dar într-o zi ne-au anunţat că nu mai este diriga’ noastră. A fost înlocuită, clar că în mod special, cu cea mai dracului comunistă din şcoală, profa’ de sport. Cred că aţi întâlnit genul. Era tot timpul îmbrăcată în trening şi cu fluierul de gât. Ne-a zis-o din prima. Gata cu „indisciplina”! Venise să ne bage minţile în cap. Prima ei decizie a fost să ne aşeze în bănci câte un băiat şi o fată. Asta a fost cea mai nasoală fază. Cine vroia să stea cu o fată în bancă? Nimeni. Alea erau cuminţi nu puteai să mişti nimic în oră. Se întorsese roata şi acum toţi ăilalţi râdeau de băieţii din 6B în pauză. „Bă voi staţi cu fete în bancă!”. Să mori de ruşine. Şi ăsta a fost începutul.
La revedere fotbal în ora de sport! Făceam ture de teren de parcă ne pregătea pentru maraton şi săream la groapa de nisip până ne venea rău. Plus că îi venise ideea să facem echipă de handbal şi ne ducea la sala de sport unde mai veneau fetele de la Ştiinţa să se antreneze. Ne era frică de muream. Dacă îţi dădea una vreo minge în cap te băga în spital. Cică noi trebuia să jucăm cu ele. Ce să jucăm? Vai de ăla pe care pica măgăreaţa să stea în poartă. Pleca vânăt de la sală. Bine că nu s-a întâmplat asta decât de vreo două ori. Probabil au văzut fetele că le-au adus nişte deştepţi copii ca să se antreneze şi au renunţat. Era oricum pierdere de timp pentru ele.
La PTAP făceam tot circuitul, ba a dus dementa şi nişte puşti cu aer comprimat să tragem cu ele. Noroc că s-au dovedit defecte. În rest, militărie nene! Orice abatere se lăsa cu sancţiuni din alea nasoale. Nu vreţi să ştiţi de câte ori am cărat pubelele de gunoi ale şcolii, sau de câte ori am măturat curtea. Apoi ne scotea sâmbăta cu măturoaiele să „facem curăţenie în oraş”. Aveam un sector pe lângă şcoală, spre stadion, şi măturam de ne lua naiba. Ne întorceam negri de praf acasă. Ajunsesem cei mai prigoniţi din şcoală. Plângea până şi directoarea de mila noastră.
Acum, după atâţia ani, mă mir că nu pocnea splina în noi. Ca să nu zic cum erau orele de dirigenţie. Cu lecţii despre ultimele evenimente politice, cu Tovarăşul, cu de toate. Plus aliniaţi pe detaşament, cu scosul în faţă al ălora care „trăgeau clasa în jos”, făcuţi de ruşine şi puşi să-şi „dea angajamentul”. Ne venea s-o omorâm.
Ne plângeam la fosta noastră dirigă’ când o mai vedeam pe holuri. Nu zicea niciodată nimic. Se uita la noi aşa trist şi ne zicea câte o vorbă de încurajare. Dar se vedea că îi făcuseră ceva. Nu ştiam ce, dar era puţin schimbată. Îi dispăruse veselia şi se ferea ca celelalte profesoare să o vadă că vorbeşte cu noi.
Ei, vine tovarăşa asta cu fluierul la piept şi ne anunţă chestia cu concursul. Noi ce să zicem? Bine. Vine după aia la ora de dirigenţie cu nişte pliante din carton pe care erau scrise nişte întrebări şi cu spaţii punctate pentru răspunsuri. Vreo douăzeci de întrebări din ce ţin minte. Din alea clasice. Pe ce loc este România ca şi contribuţie la înfrângerea nazismului? Pe ce loc este România la producţia de oţel? Dar la ciment? Şi aşa mai departe. Ne împarte pliantele, ne ameninţă de zece ori să nu scriem pe ele până nu ne spune ea ce şi începe să scrie pe tablă răspunsurile.
Eu eram deja în alt film. Văzusem că la sfârşit erau trecute premiile la concurs. Nu mă interesa pe mine nici excursia nu ştiu unde, nu mă interesa nici tabăra de două săptămâni, ci premiul trei: o bicicletă „Pegas”. Eu visam la un „Pegas” de un an de zile. Îmi promiseseră ai mei unul dacă învăţ bine şi iau vreun premiu la sfârşitul anului, dar nu mă bazam pe asta. Mai ales că nu prea aveam şanse la premiu. Mi-am făcut planul în trei secunde.
Clar e un concurs propagandistic, ca să demonstreze ăia că elevii şi-au însuşit „realizările”. Or să ia cartoanele aste şi or să le dea premii unora. Şi cum o să distingă ei între toţi, dacă toţi răspund acelaşi lucru? Simplu. Or să vadă care este cel mai patriot. Şi cum poţi demonstra că eşti cel mai patriot? Pui România pe primul loc la toate. Văd ăia cât de tare iubesc eu ţara şi îmi dau „Pegasul”. Clar.
Aşa că în loc să scriu de pe tablă, am scris după plan. Astfel, în fişa mea România a fost prima ţară din lume ca şi contribuţie la înfrângerea nazismului în al doilea război mondial, prima la producţia mondială de oţel şi ciment şi în general prima la orice. Am pus totuşi, prevăzător, URSS-ul pe locul doi, înaintea americanilor. Mi-am scris frumos numele, am împachetat cartonul şi l-am predat. Apoi am aşteptat răbdător premiul. Cum ştiam foarte bine cum merge cu mâncatul rahatului nu aveam cum să ratez.
Le-a luat vreo două săptămâni să ajungă la mine. Odată m-am trezit cu elevul de serviciu că mă cheamă la cancelarie! Intru acolo şi dau de directoare, directoarea adjunctă, aia cu fluierul şi un nene care se uita crunt la mine. Femeile erau roşii de furie şi singura întrebare care mi-au pus-o printre dinţi a fost: „Cine te-a învăţat să scrii asta?” Atunci am văzut pe masă „lucrarea mea” şi mi-am dat seama că am făcut-o de oaie. M-am făcut galben ca ceara şi am mârâit că nu m-a învăţat nimeni. M-au dat afară urgent. „Îţi strângi hainele, te duci acasă şi mâine vii cu părinţii la şcoală!”
Nu le-am spus alor mei de ce sunt convocaţi la şcoală urgent. Am zis că nu ştiu de ce. A venit taică-miu. Am intrat împreună în cancelarie, dar cât au vorbit directoarea şi diriginta vă jur că nu am auzit nimic. Stăteam cu capul în piept şi nu mă uitam în jur. Am zis ceva ca prin vis, cred că „îmi luam angajamentul”, nu mai ştiu. Apoi iarăşi m-au dat afară şi au rămas cu taică-miu. Acasă nu am mai vorbit nimic. Ai mei nu mi-au zis ce i-au spus atunci lui taică-miu, nici dacă i-am făcut probleme pe la muncă, doar că mi-au ţinut un discurs despre cât de important este să nu mai fac prostii din astea. Atât. N-am păţit nimic nici la şcoală. Bine. Aia cu fluierul a rămas cu pata pe mine, dar după ceva vreme i-a trecut şi ei. După aia mi-a părut bine că i-am făcut probleme (probabil şi-a luat-o pentru că nu a controlat lucrările), iar astăzi zâmbesc la gândul că au crezut probabil că am făcut-o intenţionat ca să îmi bat joc de ei.
Luaţi-o cum vreţi. Poate cei care s-au plâns că povestesc doar ce era rău vor fi mulţumiţi că am găsit şi ceva distractiv. Dar nu e de râs. Atât de cretinizaţi eram. Schizofrenici, fricoşi şi duplicitari. Minţeam de rupeam. Da. Eu am învăţat să mint în comunism. Nu acasă. Am învăţat la şcoală. Să nu spun niciodată adevărul în public. Pe lângă celelalte să ţineţi minte că asta a însemnat comunismul. Indiferent ce ştii că e adevărat, niciodată să nu spui adevărul. Trebuie să minţi. Cu cât minţi mai mult, cu atât ajungi mai sus.
Uite de aia atunci când văd câte o ştire despre Coreea de Nord eu nu împărtăşesc mirările de tipul „Ai văzut fată? Nu se poate aşa ceva ! Cum trăiesc oare ăia aşa?” şi nici varianta în care lucrurile sunt prezentate ca ceva exotic, ca un fel de clipuri amuzante cu animale de la Zoo. „Ia uite ce a mai inventat Kim Jong-Un ! Ce dement!”
Mă apucă amocul când îi văd pe toţi cum se zgâiesc la cea mai mare tragedie umanitară din istoria lumii cu punga de popcorn în mână. Ca la film. Ca şi cum ar filma cineva în timp real lagărele naziste şi ar spune, în timp ce ia cina: „Ce chestie!” Nu fac paradă, că nici eu nu mă gândesc toată ziua la Coreea de Nord, dar când văd câte ceva de acolo mie îmi vine rău. Nu îmi vine să râd. Marii politicieni ai lumii se fac că nu ştiu şi nu înţeleg că acolo se desfăşoară de mai bine de 70 de ani un experiment genetic de alterare a rasei umane. Acum că s-a ajuns aşa de departe nici măcar nu sunt siguri cum să procedeze.
Să ştiţi că din cauza a ceea ce v-am povestit eu mă uit cu groază la ştirile astea. Ştiţi de ce? Pentru că eu, când eram mic, am trăit în Coreea de Nord. (Va urma..)
Nu o să uit niciodată iernile alea. Ultimele dinainte de cea din 1989. Frigul, întunericul și mai ales frica. Frica. Ne era tot timpul frică.
O să spuneți că eram copii și nu știam noi ce e aia. Știam. Era ca un fum care se lipea de tine. Nu te părăsea niciodată. Era acolo, undeva în spatele minții tale. Trează. Când spun că ne era frică tot timpul nu e un eufemism. Nu ne temeam de Ceaușescu, de Partid și nici chiar de securiști pe care îi vedeam rar spre niciodată. Toate astea erau lucruri străine, distante, nu aveau legătură cu viața noastră. Frica noastră venea din alte lucruri. Concrete. Era o stare de fapt. Cum e lumina zilei și întunericul nopții. Nu ne temeam de ceva anume. Ne era frică de orice. Mai ales iarna, mai ales pe întuneric, mai ales când era frig și ceață.
Niciodată nu ne întorceam de la școală singuri. Învățam după-amiaza și ieșeam pe la cinci-șase. Iarna era deja beznă. Nu alegeam niciodată calea cea mai scurtă, printre blocuri, care ne-ar fi dus acasă în „Groapa cu Lei” într-un sfert de oră. Niciodată nu mergeam pe acolo când era întuneric. Ziua da. Pe acolo veneam la școală. Niciodată noaptea. Nu că era beznă și că nu-ți vedeai nici picioarele, că era gheață, că erau tot tipul gropi lăsate vraiștea de la construcții și puteai să cazi. Nu. Astea le miroseam. Vedeam prin întuneric precum șobolanii, ne orientam după miros și după umbre. Ați trăit în cartierele unde se lua lumina de la 4 la 9? După câteva ierni din astea știai drumul pe de rost. Din umbră în umbră, din contur în contur. Așa ne jucam și afară. Pe întuneric.
Dar chestia cu trecutul printre blocuri iarna era altceva. Iarna ieșeau recidiviștii. Le dădea drumul Ceaușescu acasă ca să nu consume cu ei. Îi adunau primăvara la loc și îi duceau la muncă. Era ciclic. Eu și Moșunoiu, singurii din clasă care stăteam în „Groapă” eram primii care îi vedeau apărând în fața scării la semințe și table cu băieții. Supți la față, cu paloarea aia inconfundabilă de pușcărie (un fel de culoare cadaverică, semn că omul nu a ieșit la aer de multă vreme) și plini de șmecherii. Nu ne apropiam noi de ei, trăgeam cu urechea la ce povesteau și ne bucuram când ne băgau în seamă și ne trimiteau după băutură sau țigări. Dar nu ei erau motivul nostru de frică. Pe ei îi știam, erau de la noi din „Groapă” și nu ne-ar fi făcut nimic. Ne era frică de ăilalți.
În fiecare iarnă, în perioadă asta orașul se umplea de povești de groază. Circulau cu viteza sunetului, le auzeam și le spuneam mai departe, le înfloream cu voluptate și le făceam și mai groaznice. Cadavre de femei descoperite în parc, gâturi tăiate, tâlhării pentru lănțișoare de aur, furturi de căciuli de blană. Asta mai ales ne băga în sperieți. Căciulile de blană. Umbla vorba că pușcăriașii stăteau pe gardul cimitiului și îți furau căciula din cap dacă treceai pe acolo. Ocoleam toată zona. Cine a avut căciulă de blană din aia cu urechi știe cât era de prețioasă. Se făcea trafic și cu asta. Mai bine îmi pierdeam capul decât să o pierd.
Da. Era psihoză. Nu conta cât era de reală sau nu. Era suficient de reală pentru noi. Mergeam în grup și ne uitam în permanență în spate. Ne isterizam la fiecare siluietă mai dubioasă. Suficient să se sperie unul mai tare că o luam toți la fugă. Mergeam prin centru, pe bulevard, până la Orizont. Acolo nu se lua lumina. Erau becuri chioare, o vitrină luminată, treceau mașini și oameni pe stradă.În capul nostru dacă mergeam pe la lumină nu avea ce să ni se întâmple. Problema era după Orizont. De acolo ne despărțeam și mergeam singur până la bloc prin întuneric, că acolo, în cartier, nu mai aveau interes să păstreze aparențele. Acolo nu mai exista lumină. Bucata aia de drum era cea mai rea. Mă rugam să treacă o mașină să lumineze cu farurile. Așa măcar câteva minute vedeam în jur și mă simțeam în siguranță. Mergeam cât de repede puteam. Abia când intram în bezna din scară mă simțeam în siguranță. O asociam cu mirosul. La parter mirosea întotdeauna a borș, la trei unde stăteau țiganii mirosea a gunoi. Urcam prin beznă numărând treptele. Unu, doi, trei…cinșpe. Unu, doi, trei….cinșpe. Și gata. Am scăpat. Încă o zi în care nu m-au omorât recidiviștii. Exagerez? Licență literară? Vă asigur că nu. Ăsta era comunismul. Asta era frica. Destulă pentru fiecare. Pentru fiecare categorie de vârstă.
Și știți ce? Unele dintre fricile astea care erau induse. Am aflat după aia când am citit dosarele. Și astea cu recidiviștii erau. Nu făceau ăia atîtea blestemății pe câte li se puneau în cârcă. Dar erau unele mai profesionist lucrate. Au rezistat până în zilele noastre. Ați auzit-o recent pe asta cu homosexualii care o să ne fure copiii? Când am văzut prima postare cu prostia asta mi-am adus aminte instant de una care circula pe vremea aia. O știți pe aia cu sectanții?
Habar nu aveam noi ce sunt „sectanții” ăia. Aveam în bloc o familie de AZȘ-iști, dar nu-i asociam cu așa ceva. Erau niște oameni blânzi, aveau doi copii mai mari ca mine și vara mai aduceau doi copii de la orfelinat și aveau grijă de ei. Nu se putea să fie ăștia „sectații”. „Sectanții” erau niște tipi răi, care circulau în mașini negre (tare asta, că mașini negre aveau doar securiștii și ăia de la partid) și răpeau copii. Ce făceau cu ei? Le luau sângele. Unii dintre noi puteau să jure că au văzut mașini din astea negre din care curgea sânge. „Cum să curgă băi sânge?” „Erau pungi băgate în roți și s-au spart băi. Am văzut eu.” Am mai întrebat și pe alții. Mi-au confirmat. Și ei, în orașele lor, aveau aceleași povești cu „sectanți”.
Bineînțeles că era lansată de băieții de la Securitate ca mijloc de defăimare, marginalizare și atragere a urii populației față de cei din AZS, Oastea Domnului, Martorii lui Iehova etc. Doar că la noi ăștia micii funcționa în varianta asta de teroare. Cea mai directă și mai eficientă.
Vreți să știți cât era de eficientă? Eram la săniuș într-o seară din asta de iarnă. Toată ciurda de copii de la bloc. Vreo câteva zeci. Nu știu cine a țipat „Sectanțiiiii!”, dar am apucat să văd o mașină (eu am văzut-o neagră) pe stradă. În câteva minute toți cei câteva zeci de copii, de toate vârstele au dispărut. Eu nu țin minte cum am ajuns în casă. Când m-a văzut maică-mea galben la față s-a speriat că am pățit ceva. Nu i-am spus nimic de rușine. Apoi mi-am dat seama că sania rămăsese afară. S-a dus taică-meu după ea. L-am auzit după aia că i-a spus maică-mii că s-a întâmplat ceva ciudat, că erau zeci de sănii lăsate de izbeliște în fața blocului.
Comunism, propagandă, teroare? Da. Așa funcționa. Așa l-am trăit. Funcționează în continuare. Pavlovian.
Miercurea trecută, când am asistat la sosirea prin Borş a primelor coloane de români alungaţi din ţara-n care s-au născut, intuiam că dorinţa lor de a protesta în Piaţa Victoriei se va lovi din plin de forţa Partidului. Erau vinovaţi, ca aceia din 1990, că nu au rămas să mănânce „salam cu soia”, ba mai rău, gustaseră din aerul libertăţii. Au învăţat să fie respectaţi de autorităţile statelor ai căror cetăţeni deveniseră, fără să li se fi stins niciodată dorul de ţară.
Au venit la greu, nechemaţi de nimeni, din patriotism, pe banii lor, nu căraţi cu autobuze de partid. Şi-au sacrificat vacanţele în familie ca să strige ceea ce noi, cei rămaşi şi acomodaţi cu răul precum câinele cu purecii, ori am uitat, ori nici n-am învăţat: că nu e admisibil ca o întreagă ţară să fie luată prizonieră de un grup infracţional care nu numai că nu se poate abţine de la furt, ci vrea, în premieră, să fure cu legea-n mână, fără pedeapsă.
De atunci intuiam – martori îmi sunt apropiaţii – că Diaspora va fi primită nu cu pâine şi sare, ci cu bastoane şi cu gaze. Pregătirile le făcuseră deja televiziunile de Partid, care i-au numit pleava Europei, apoi Partidul însuşi. Inclusiv un europarlamentar bihorean, Emilian Pavel, a văzut în ei o „gloată” care cerea bătaie, doar pentru că striga împotriva Ciumei Roşii.
Ce-a urmat se ştie. La fel ca în Piaţa Universităţii în 1990, noii mineri din Piaţa Victoriei, gorilele în uniforme de jandarmi, în cârdăşie cu pegra peluzelor bucureştene (toate finanţate, să nu uităm, de afacerişti de Partid), şi-au slobozit sălbăticia, din primele minute, asupra oamenilor paşnici, mulţi bătrâni, unii veniţi cu copii în braţe, iar alţii chiar în cârje ori scaune rulante. Ziua de 10 august a dovedit, dacă mai era nevoie, că autointitulatul PSD nu este un partid, ci o grupare infracţională organizată, o bandă care terorizează un întreg popor şi e gata să-l umple de sânge. Doar pentru ca, pe veci, să-i fie frică şi să tacă!
În opinia mea, noua mineriadă a PSD nu mai lasă cale de întoarcere pentru că, pur şi simplu, pe aşa-zişii social-democraţi nu-i interesează demult ce spune poporul, ci doar ce spun ei poporului. Li se rupe de imagine, de sondaje, de UE şi de orice alt „moft”, pentru că probabil şi-au pregătit inclusiv planul de a fura alegerile. După ce au întors pe dos legile justiţiei şi codurile penale, făcând din hoţie merit şi din viol virtute, aşa vor face şi cu legea electorală. Această mafie nu are altă ambiţie decât să rămână, mereu prin siluirea istoriei, la cârma unei ţări căreia nu ştiu decât să-i stoarcă până şi lacrimile.
Cine are un minim simţ al istoriei sesizează că din când în când aceasta se repetă, chiar dacă prin forme noi. Aşa şi cu actualul PSD. Format dintr-o minoritate neşcolită, PCR se instala la putere între 1944-1947 prin forţa tancurilor sovietice şi neglijenţa lumii civilizate. Acum, la fel ca în decembrie 1989, ţine de putere tot prin forţă.
În întreaga perioadă comunistă, regimul a condamnat Apusul, susţinând că de acolo vine tot răul pe care, de fapt, îl importase din Răsărit şi, în multe detalii, chiar îl perfecţionase. Din 2016, când a revenit la putere cu votul românilor minoritari, PSD anatemizează neîncetat tot Occidentul: de vină sunt mereu şi pentru toate Brucselu’, Europa, multinaţionalele
Intervențiile în forță ale Jandarmeriei la protestul Diasporei #10August din Piața Victoriei, considerate de mulți brutale și disproporționate, lasă loc multor semne de întrebare și din punct de vedere legal.
S-a procedat sau nu corect?
Av. Alexandru George Lazăr / Barcelona
Recomand citirea unor articole din legea 550/2004 pentru a ajuta la analiza asupra modului in care s-a acționat/intervenit de catre autorități.
Art. 29- situații in care trebuie folosit materialul din dotare
Art. 31. –
(1) Folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 se face numai după avertizarea și somarea participanților de a se dispersa, de către șeful dispozitivului de ordine sau de către șefii săi ierarhici.
(2) Pentru executarea dispersării se lasă la dispoziție participanților timpul corespunzător, determinat în raport cu numărul acestora, cu căile și cu posibilitățile de defluire.
S-a lasat timpul corespunzător? Ce se înțelege prin timp corespunzător?
S-a avertizat si somat corect?
Pentru a răspunde la întrebări a se citi si art. 32
Art 33- Folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 se face în mod gradual și nu trebuie să depășească nevoile reale pentru imobilizarea persoanelor turbulente sau agresive ori pentru neutralizarea acțiunilor ilegale și va înceta de îndată ce scopul misiunii a fost realizat.
S-au folosit mijloacele menționate doar pentru a imobiliza persoanele turbulente sau agresive sau s-au folosit și împotriva protestatarilor pașnici care își exercitau dreptul constituțional?
Art. 35. – Jurisprudență (1)
Persoanele care săvârșesc fapte contrare legii vor fi imobilizate, îndepărtate cât mai repede de la locul tulburărilor și conduse, după caz, la cea mai apropiată unitate de poliție sau de jandarmi, pentru a se lua, cu privire la acestea, măsurile de sancționare prevăzute de lege.
De ce nu s-a facut acest lucru de catre Jandarmerie? Ce de au fost lăsați interlopii/violenții in piața?
Art. 36. –
Se interzice folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 împotriva femeilor cu semne vizibile de sarcină, împotriva persoanelor cu semne vădite de invaliditate și împotriva copiilor, cu excepția cazurilor în care aceștia înfăptuiesc un atac armat ori în grup, care pune în pericol viața sau integritatea corporală a uneia ori a mai multor persoane.”
Atenție mare la acest articol. In piața, din cele spuse de presa, erau copii si femei însărcinate!!
ATENTIE LA ACEST ARTICOL Art 37.
În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, personalul din Jandarmeria Română are obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului și să acorde primul ajutor medical persoanelor care au nevoie de acesta ca urmare a intervenției în forță.
S-au respectat drepturile fundamentale la libera exprimare si la libera adunare a protestatarilor pașnici?
Protestatarii pașnici ce aveau nevoie de ajutor medical au fost asistați de catre jandarmi?
Ruptura totala intre PSD si romanii din strainatate
Vineri era protestul romanilor din strainatate, a celor care au plecat in incercarea de a se salva, de a-si salva copiii si parintii ramasi acasa din cauza lipsei oportunitatilor oferite de serii intregi de guvernari corupte. Ruptura totala dintre PSD si romanii din strainatate va avea efecte politice devastatoare asupra social-democratilor.
In opinia mea, acest partid va disparea la fel de rapid cum a disparut PDL in 2012, sa ne amintim, tot in urma interventiei brutale a fortelor de ordine si a degringoladei dintr-o guvernare lovita crunt de criza economica.
Romanii care muncesc in strainatate au venit acasa si au fost intampinati cu gaze lacrimogene si tunuri cu apa. Criza generata in societatea romaneasca de provocarile si interventia brutala a fortelor de ordine poate fi stavilita numai prin demisia rapida a Guvernului Dancila, un monument de incompetenta. Daca nu se va intampla acest lucru, criza politica va roade ca o boala actualul regim pana cand sistemul se va prabusi cel tarziu la alegerile europarlamentare din 2019 daca nu, mai devreme.
PSD e un cadavru politic, un partid mafiotizat care nu mai are nicio legatura cu cetatenii. Amintiti-va disperarea lui Liviu Dragnea care anunta la televizor, cu o seara inainte de miting, „dublarea pensiilor incepand cu 2021”. Trei ani reprezinta o eternitate in politica romaneasca, iar Liviu Dragnea nu-si va putea aroga aceasta realizare din pozitia de lider politic.
Romanii din strainatate s-au intors acasa pentru ca vor „o tara ca afara”, raspunsul l-am vazut cu totii, iar, noi, cei ramasi, ne cerem scuze ca n-am stiut si n-am putut sa oprim ajungerea „ciumei rosii” la putere.
-Acum niște luni, eram la masă cu niște prietene și una o aduce pe tipa aia de la România Tv, blondă, față de porțelan, prezentatoare, a umblat cu chelul ăla sinistru.
-?????
-Din PSD. Codrin …
-Codrin Ștefănescu. Deci o prezentatoare România Tv care a umblat cu ăla?
-Da. Stai să caut, uite, Cristina Herea. Și femeia ne spune că s-a apucat de design de poșete și, ce să vezi, a și ajuns să expună la Londra, trimisă de statul român, de la care a câștigat o bursă. Sau așa ceva.
O caut pe net, primul lucru este interviul din 2012 luat de Libertatea. Titlul este: Nu mi-am găsit niciodată fericirea într-o pereche de pantofi de 1000 de euro.
Asta pentru că ai găsit-o într-o pereche de pantofi de 3000 de euro, îmi spun plină de invidie continuînd lectura interviului hagiografic luat de către jurnalistul Claudiu Petrișor: Cristina, esti proprietara unei casa de peste jumatate de million de euro, conduci trei firme şi deţii mai multe proprietati. De ce nu ai făcut publice aceste lucruri?
Pentru că mi-am dorit să fiu judecata pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce am. Nu mi-am contorizat niciodata averea in bani sau lucruri materiale si ma consider un om bogat doar atunci cand ma uit in suflet, nu in portofel. Din păcate, lucrurile care contează cu adevărat în viaţa nu se pot cumpăra, oricât de multi bani ai avea in cont.
Cine este Cristina Herea, posesoarea unei case de jumate de milion, care conduce trei firme și atunci când se apucă să deseneze poșete ajunge instantaneu pe banii mei la Londra, să le prezinte la un salon de design? Viata ta pare lipsita de griji, de ce ai ales sa te implici în presa tabloidă?
Pentru că am fost întotdeauna fascinată de puterea informatiei. Spectacolul psihologic oferit de lumea mondenă nu a facut altceva decat sa ma trezeasca la realitate si sa ma maturizeze. La 18 ani am ales Facultatea de Jurnalism, renuntand la bursa din Franta, de la Facultatea de Stiinte Policite. Tatăl meu nu a mai vorbit cu mine trei luni. Din dorinta de a nu-l dezamagi la 21 de ani mi-am infiintat propria firma de consultanta media, iar cand mi-am luat licenta am renuntat la presa scrisa si mi-am continuat studiile la Strasbourg, in Consiliul Europei. În urma experientei de la Scoala Europeana de Stiinte Politice am scris cea de-a doua carte, România de Culise’.
Crezi că oamenii te-au judecat gresit de-a lungul timpului?
Multi m-au judecat dupa aparente. Nimeni nu a fost interesat de faptul ca am copilarit mai mult in Academa Romana sau că aveam doua locuri de munca la 18 ani pentru ca îmi doream să îmi câştig independeta financiară, faţă de părintii meu. Nici campaniile umanitare organizate alaturi de Leslie Hawke nu fost demne de luat in seama. Imi amintesc ca in urma cu 9 ani plimbam casete si foi printr-o televiziune, iar când m-am angajat la un cotidian scriam cu laptopul în brate, pe un scaun. Nu aveam birou nici măcar un birou. Toate aceste lucruri nu m-au descurajat, din contra, m-au determinat să îmi depăşesc condiţia. (tot interviul aici)
Îmi crapă capul.
-Deci la 21 de ani face o firmă de consultanță media și clienții se bulucesc, normal, pentru că…?
-Nu știi cine e taică-su? Taică-su a trimis-o la Strasbourg. E ceva general secu. Ba nu, e procuror. Sau judecător. Oricum, un monstru sacru.
Cristina Herea și-a depășit condiția de a fi fiica lui tati. Nu-i ușor.
A scris și o carte.
Este copia la indigo a unei alte fete a lui tata care a făcut SNSPA și apoi a scris, la numai 22 de ani, o carte nici mai mult nici mai puțin decât despre brandingul de țară, apoi a ajuns la ministerul de externe care a trimis-o 3 luni în Coreea de Sud, la specializare, pe banii mei și ai tăi, apoi a pierdut cursa pentru postul din Coreea de Sud în fața unui alt elefant securistic, mai bine înfipt, și s-a căsătorit cu un băiat care lucrează la A3 și s-a mutat în casa luată de tata care este un mare om de afaceri pe o piață complicată, cea de medicamente.
Mă gândesc la toți copilașii ăștia de ciocoi noi, cum trebuie ei să lupte să-și depășească în fiecare zi condiția.
Și mă mai gândesc la copiii care nu pupă o bursă, indiferent cât de geniali sunt, pentru că nu au părinții bine înfipți. Mă gândesc la toate Adrianele și Marilenele, Cristinele și Sebastienii care au luat fața unor elevi și studenți talentați dar cu părinți ceferiști, contabili și femei de serviciu.
Și mă gândesc la milioanele de români care au plecat tocmai pentru că în țara asta unde Cristina Herea ia burse și își face firmă de consultanță media după 3 ani de studii, copiii lor nu au nicio șansă.
D-aia pleacă, șterg bătrâni italieni la cur, spală pe jos în case de nemți și sunt barmani în Spania: ca să aibă o șansă ăla micu.
Și d-aia piața Victoriei ar trebui să fie neîncăpătoare azi.
Pentru că ieșim nu numai pentru frustrările noastre, pentru copilăria noastră călcată în picioare de cumetriile de partid și de ierarhia peceristă. Ci pentru că genetica puterii înseamnă că nici copiii și nici nepoții noștri nu au nicio șansă într-o astfel de țară care prețuiește și premiază poșetele Cristinei Herea.
