Îmi amintesc de prima iubire, un băiat care se dădea a fi doar prietenul meu și pe care îl sărutam fără să-l înfrunt, neidentificând probabil mirosul periculos al relațiilor permanente.
Despre el mi-am dat seama de foarte puține, cumva îmi reamintea de cutremurul pe care îl pierdusem pentru că mă adormiseră problemele lui Olivetti și toți aveau peripeții și le dezvăluiau, inclusiv demonstrând comportamente interzise precum coborâtul pe scări, eu neavând nici idee ce senzații aș fi putut să respect asociate seismului.
Când a plecat, prietenele mele analizau comparativ ca să mă liniștească și mie îmi părea rău de ele și de munca lor și le-am zis că sufăr și că am și ochii iritați tot din pricina lui și am plîns toate ca și cum de ceva misterios s-ar fi tratat și ne-ar fi unit.
Am avut iubiri pentru care nu mi-a lipsit cheful. Pe care n-am stat să le observ atent poate pentru că fusesem crescută cu ideea că ceva atât de profund e ca o specie de talent pe care doar unii îl au și faptul că eu le simțeam natural era ca o limitare a mea și a lor. Și mă gândeam cum vor vocifera poveștile mari, din poziția lor de avantaj, la poveștile mele mici și le-am lăsat să aibă ghinion ca să nu par eu o eșuată în ochii celorlalți.
Am avut și-o iubire din care am scăpat cu viață și c-un copil. În care am stat peste 10 ani la locul întâmplărilor și despre care, exceptand rutini birocratice ce m-ar putea da de gol, aproape nu am scris.
Pentru că atunci când te doare de puține ori te ia gura pe dinainte și poate ești și sătul să te trezești mereu lângă oameni care te-au prevenit. Și cu „ți-am spus eu” au cosmetizat totul.
Nu-mi place să contribui la biografii perfecte. Nici măcar când e vorba de dragoste. Așa cum nu simt nevoia solidarizării cu perfecțiunea.
Similar cu e o sintagmă pe care o pârăsc lumii fără părere de rău. Mi-am luat iubirile de unde am apucat. Le-am pus lângă ochi, le-am îndoit cu mâinile mele ca să vad dacă vor reveni. Despre multe nu știu nici acum dacă n-au fost ca tatuajele surpriză ale gumelor de mestecat. Armă a fanteziei și cerneală. Cert e ca nu le-am vrut pentru ceilalți. Au fost doar o formă prin care viața mi-a explicat în fiecare moment ce face cu mine.
Nu-mi plac iubirile cu șansa de reușită. E o lipsa de tact din partea lor „să se împlinească” precum toate normalele vieții.
