Încep cu concluzia: nici exilul nu mai e ce a fost! Una era exilul pe vremea poetului Ovidiu, alta e acum, cînd internetul, acest cordon ombilical, chiar fără fir, ne ține legați de orice loc din lume, inclusiv de locul natal. Singurul loc în care n-aș fi în exil este comuna Șeitin, din județul Arad, unde m-am născut, cu moașă. Ca nuanță, toți cei care se nasc în maternitate, nu în casa părinților, apar pe lume în exil. Eu am apărut, ca toate generațiile de dinaintea mea, printr-o naștere “bio”, și “home delivery”… După plecarea de acolo, într-o accepțiune strict “tehnică”, am fost tot într-un exil, unul dinamic: la Arad, la Timișoara, la Lugoj, la București, la Marsilia, la Nîmes, la Ciotat. Locuri înlocuite de alte locuri.
Publicitate
Dar dacă am accepta că faptul de a fi în La Ciotat este o formă de exil – dacă am accepta aceasta fie și numai ca o formă de joc din care să crească acest dialog – atunci, ce specific / ce atribute ar avea acest exil?
Da, accept, La Ciotat este locul exilului meu actual. Locuiesc aici și, dacă existența nu-mi va fi bruscată, intenționez să mă sting aici. La Ciotat este aproape, la vreo zece kilometri de un mare loc al exilului german din anii fascismului, Sanary sur Mer. Acolo au locuit și au scris Thomas Mann (cu toată familia), Stefan Zweig, Lion Feuchtwanger, Bertolt Brecht și alții. Printre ei, Valeriu Marcu, evreu român germanofon, primul biograf al lui Lenin (de care, ulterior, s-a despărțit în idei) și autorul unei monografii Machiavelli, Școala puterii. Din nefericire, după ce a fost salvat de extraordinarul Varian Fray (un jurnalist american instalat la Marsilia, care a ajutat peste 2.000 de intelectuali și artiști să scape de următitorii naziști) și a ajuns la New York, Valerian Marcu, recunoscut drept un mare gînditor, a murit de atac de cord. Închid paranteza cu Sanary sur Mer și din dorința de a păstra proporțiile. Revin în la Ciotat. În imaginarul nostru (cel puțin într-al meu), după Ovidiu la Pontul Euxin, orice exil trebuie să fie, undeva, pe malul mării, acolo unde te-a abandonat corabia celor ce te-au împins afară din cetate. Iar tu, exilatul, rămîi pe mal și încerci să te adaptezi. Din acest punct de vedere, al situării pe un mal, La Ciotat e un loc ideal pentru exil, deșieu nu am venit cu corabia, ci cu mașina, pe autostradă! Și nu m-a împins nimeni, am ales de bunăvoie acest loc.
Nu despre dumneavoastră în mod aparte, ci în sine: cum poate un exil să fie inconfortabil, să rupă bucăți de normalitate dintr-un om, la limită – chiar să îl doboare?
Pe mine m-a speriat, toată viața, ideea de a trăi în afara țării. Spun aici ceva ce n-am mai spus public niciodată referitor la două ocazii de a trăi în exil, înainte de 89. Mi s-a propus de două ori, în termeni foarte serioși, să fug din țară. Prima dată în 1978, vara, sculptorul Ionel Munteanu (co-autorul Monumentului de la Păuliș) mi-a spus că totul e rezolvat, călăuza e plătită, nu mă costă nimic, să-mi iau doar actele cu mine. Erau cinci și plătiseră pentru șase… Pe vremea aceea eram destul de solid, făcusem lupte, cred că aveau nevoie de un tip pe care să se bazeze, cineva care să poată căra, în spate un om la o adică… Tocmai intrasem la facultate și am refuzat propunerea. Discuția am avut-o pe la prînz, seara ei au trecut deja, dimineața au ajuns în Ungaria și, de acolo, prin Germania, în Statele Unite. Ionel Munteanu s-a numit John Montena și a avut un oarecare succes ca sculptor… A doua oară, nașii mei de cununie, Dorina și Siegrfried Renner mi-au propus să trec cu ei frontiera pe 23 august 1988. Au ales noaptea asta pentru că se anunțase ploaie, deci soldații nu stăteau întinși pe burtă, la pîndă, și pentru că de 23 august li se dădea și niște țuică soldaților, ceea ce-i făcea mai guralivi pe linia de frontieră…Am refuzat propunerea, aveam familie, un copil, nu știam nemțește. Pe 24 dimineața, Dorina și Siegrfried au ajuns la primul post de poliție din Ungaria, s-au predat și au fost recuperați de rudele din Germania. Deci, de două ori mi-a făcut exilul cu ochiul, de două ori am refuzat…Nu știu cum aș fi rezistat atunci… pentru mine, toți cei care au trăit în exil și au reușit să nu se lase doborîți de spaime, de depresie, de dor, sînt niște eroi.
(alături de Michel Blanc. „naşul” acestei „intronizări”, cel care a ţinut şi discursul de prezentare a lui Ioan T. Morar în cadrul ceremoniei din 8 septembrie, din „Pivniţa papală” de vinuri)
Și, în oglindă, din nou – nu în mod obligatoriu despre dumneavoastră: cum este exilul ziditor, cum este exilul luminos, ce trebuie să se întîmple pentru ca el să fie așa?
De fapt, exilat în Provence sună cam oximoronic. Cum să te consideri exilat într-un loc paradisiac!? Orice scriitor, mic sau mare, cînd se așează la masa de scris se exilează. Eu mi-am așezat masa de scris într-un mic apartament vizavi de biblioteca orașului, pe o stradă liniștită, la 200 de pași de mare. Exil fericit!
Între formulele de împrietenire cu un loc (mai mic sau mai mare), faptul de ”a-l lua la pas” este, cred, între cele privilegiate. Ați mers mult – la propriu – în Provence?
Am început să străbat zona, în lung și-n lat, în perioada în care am fost în post la Marsilia. Un an și patru luni am descoperit locuri, am cunoscut oameni, am răspuns nevoilor unor asociații care aveau legătură cu România, cu autoritățile unor localități înfrățite cu comune de la noi. Pe atunci locuiam chiar în clădirea consulatului care, măcar simbolic, era pămînt românesc. Așa că exilul l-am început cu o fază blîndă. Apoi mi-am făcut un obicei de a descoperi, în continuare, alte locuri, alte așezări, alte istorii.
Cum arată harta dumneavoastră afectivă pentru Provence? Ce pulsează pe ea foarte tare, ce e ”stat major” conform deciziei dvs, care sînt locurile de aventură și de ritual pentru dumneavoastră? În fine: ce e (nu zic, din precauție: care e…!) capitala afectivă a Provence-ului pentru Ioan T.Morar?
Sînt foarte legat de Ciotat, îl simt ca pe un loc important, fermecător, un oraș la scară umană, să zic așa. Aici e leagănul cinematografului (primul film care a emoționat publicul se numește ”Intrarea trenului în gara Ciotat” și a fost făcut de Frații Lumiere, aflați aici la reședința de vacanță a familiei). Apoi, iarăși ceva ce ține de esența Provenței, jocul de petanque e fost inventat tot aici…Îmi place Aix en Provence, “orașul apelor și al artei”, capitala aristocratică a zonei (Marsilia e mai burgheză). Sînt fermecat de Saint Remy de Provence (orășelul într-al cărui sanatoriu s-a tratat Van Gogh), ajung cu drag în Manosque, orașul lui jean Giono….
Unde apreciați, a propos de harta afectivă de acolo, că, vorba studenților, ar fi de ”recitit” locul cu pricina, de luat mai multe rînduri de notițe, de verificat, la intervale de timp, observațiile?
Dacă aș cîștiga marele pot la EuroMillionaire și aș avea, deci, la dispoziție, cîteva zeci de milioane, aș cumpăra (sau aș construi) o galerie de artă în Aix en Provence (pînă acum doi ani mă gîndisem la Nisa) pe care aș pune-o la dispoziția artiștilor români. Aș organiza cîte un vernisaj lunar și aș invita lumea bună. M-aș muta la Aix în Provence pentru că naveta de la Ciotat ar fi foarte obositoare… Lăsînd gluma la o parte (deși eu vorbeam serios), nu găsesc un singur răspuns.
Cum dă cineva în Provence peste cultură, cineva care coboară din mașină și care, la un moment dat, decide să stea acolo atent și pentru mult timp?
Cea mai ușoară cale este să ai noroc. Eu consider că am avut noroc, am dat peste niște oameni care m-au ajutat fosrte mult să mă conectez, cît de cît, la cultura locală. Paul Julien, fost primar 25 de ani într-o localitate pe care a înfrățit-o cu Horezu , este priumul francez care a venit la Consulat și mi-a propus să mă ajute să mă adaptez, să mă orientez. Găsisem, la preluarea postului, un computer gol, fără nici un nume, fără nici o adresă. Paul Julien, care a fondat asociația Amitié Franco-Foumaine, mi-a facilitate relația cu multă lume…Apoi, în urma unei seri de poezie românească pe care a organizat-o în la Ciotat, cu sprijinul lui Frederic Ganga, conducătorul cenaclului local, l-am cunoscut pe Denis Roux, care a devenit profesorul meu de provensală și inițiatorul meu în tainele măslinilor. Datorită lui am ajuns pînă în juriul unui concurs zonal de ulei de măsline. Episod pe care l-am povestit pentru revista Orizont și care va figura în cartea despre viața mea provensală, carte pe care o pregătesc acum. De acum încolo e ușor, sînt conectat, particip la conferințe, organizez seri culturale (una, recentă, dedicată lui Brâncuși), mi-am cîștigat micul loc de personaj exotic “l’ecrivain roumain qui habite ici”.
Dar, subspecie a întrebării de mai sus: cum dă peste literatură?
Aici, oricum te învîrți, dai peste umbra lui Marcel Pagnol, născut la Aubagne (durerile facerii au apucat-o pe mama scriitorului pe cînd era în vizită la Ciotat). Dacă te apropii de Pagnol, sigur dai și peste eternul său rival, Jean Giono. Se spune că muntele Saint Victorire ar fi fost așezat în zonă pentru a separa Provența lui pagnol de cea a lui Giono. Dacă mergi mai departe și faci pasiune pentru limba provensală, ajungi neapărat la Mistral, laureatul Nobel, prietenul lui Alecsandri. Și dacă vizitezi Cassis, satul dintre La Ciotat și Marsilia, dai de urmele Virginiei Woolf care, într-o podgorie, a locuit în vacanțe și a scris…
Provence este un loc bun, decent sau e chiar un loc ideal unde poți să scrii?
Nu știu cum e în alte părți, dar cred că, aici, în La Ciotat, mi-am dat seama ce înseamnă responsabilitatea scrisului. Să mă explic. Cînd văd cîtă literatură invadează lumea în care trăim, îmi doresc să scriu doar cărțile pe care nu pot să nu le scriu. Și să nu scriu cărțile pe care pot să nu le scriu. Ciotatul e un loc bun și pentru a scrie, și pentru a nu scrie. Nu simt că mă irosesc dacă nu scriu și, în același timp, după ce-mi petrec cîteva ore scriind, ies și mă simt răsplătit de ce văd.
Reformulez: Provence este un loc bun să scrii o carte despre…Provence? Întreb aceasta și pentru că, nu puteți nega, vă tot spun de un an și mai bine că dumneavoastră cam aveți gata una fix în această direcție?
Primul sentiment pe care l-am avut cînd m-am stabilit în la Ciotat a fost acela că trebuie să împărtășesc din bucuria mea, din descoperirile pe care le fac. (în paranteză spus, voiam și să arăt că viața mea nu s-a încheiat după episodul Marsilia) Mircea Mihăieș m-a invitat să scriu lunar o pagină (uneori două) în revista Orizont. Mi-am dat seama că acele texte pot fi adunate într-o carte și că, în ciuda aspectului lor de mozaic (tematic, uneori stilistic), pot oferi o viziunea asupra acestei minunate regiuni… Titlul de lucru este cumva influențat de succesul unui scriitor britanic, mă gîndesc la Cinci ani în Provence, cam atît cît am scris eu la carte.
Publicitate
Să clarificăm, vă rog, foarte pe scurt eventuale neînțelegeri: e prietenia altfel în Provence decît în România? Dar singurătatea? Dar solidaritatea? Dar iubirea?
Exilul, folosesc acest termen în sensul larg și aproximativ, îți resetează, într-un fel, și agenda, și lista de prieteni. Deși bănuiam că e așa, cînd am fost schimbat din post, telefonul meu nu a mai sunat defel ca înainte, mesajele s-au împuținat, întîlnirile au devenit foarte rare. Deci exilul meu a început astfel, cu părăsirea unei poziții oficiale și, în consecință, cu o rarefiere a “cunoștințelor” de tot felul. Am făcut cunoștință, la început, cu un alt tip de singurătate. Prieteniile de circumstanță odată stinse, mi-am revăzut și eu sentimentele și solidaritățile. Trecînd peste această “leziune” afectivă, m-am bucurat de progresele internetului care mi-au readus aproape prietenii rămași în țară. Puțini am fost, puțini am rămas. De fapt, aș fi nedrept față de noii mei prieteni de aici. Se spune că de la o anumită vîrstă e greu să-ți faci prieteni, dar eu nu m-am lăsat convins. Am prieteni noi dintre francezi, oameni minunați…Sînt unul dintre membrii fondatori ai unui festival din la Ciotat – Fest Aqui-, festivalul limbilor latine, am cunoscut cu ocazia asta zeci de oameni pasionați de provensală, de păstrarea tradițiilor, oameni cu care am aceleași sensibilități politice, dacă pot zice așa, oameni cu care-mi identific o mare parte din setul de valori. Nu am simțit nici o clipă că sînt tratat ca străin. Cît despre iubire, deși mie nu-mi place să discut viața personală, vă spun că, din cîte știu eu, exilul sau sparge cuplurile, sau le întărește. Cale de mijloc nu există. Eu sînt printre cei fericiți. Am lîngă mine o persoană minunată, trăiesc într-un loc minunat. Și, cum spuneam într-un vers, “îmi doresc tot ce am. Sînt fericit”.
Ce face Provence cu timpul dumneavoastră de scriitor: îl accelerează, îl încetinește, îl sporește, îl…? E bine, e inconfortabil, e rău?
Da, perfidă întrebare! Glumesc…De cînd sînt aici chiar m-am trezit pus în fața unei gestionări diferite a timpului. Dacă, în România, au fost perioade în care am avut și cinci servicii deodată, aici sînt singur în fața dorinței mele de a scrie, de a mă construi ca scriitor. Am de făcut față unui grad de libertate diferit. Și asta mă încurcă…am spus mai înainte… aici îmi dau seama că dacă pot să nu scriu o carte, înseamnă că nu trebuie să o scriu. Nu vreau să umplu rafturi de biblioteci, să-mi răspîndesc numele pe zeci de coperte. Am reușit să-mi temperez orgoliul. ….E plin Ciotatul de oameni fericiți care nu scriu. Într-o comparație cam forțată, Porvența este cum era Școala de literatură din anii stalinismului de la noi: ies exact atîția scriitori cîți intră (nu mai știu cine a zis asta). Dacă ești scriitor și stai în Provence ești scriitor, dacă nu ești scriitor și stai în Provence, deși scrii, nu ești scriitor.
De români ați tot dat – direct sau de urmele lor – acolo, în Provence. Dar de români care sînt legați de literatura română, de scriitori, de urmele unior scriitori români?
Sînt mulți români aici, și asta se explică prin apropierea de Aubagne, sediul Legiunii Străine. Mulți tineri au venit aici, încă de pe vremea lui Ceaușescu, încercînd să-și schimbe viața. După un contract de cinci ani, fiecare legionar poate deveni cetățean francez. Cunosc mulți foști și actuali legionari. Cu povești fabuloase (m-am gîndit că ar fi interesantă o carte ”Români în Legiunea Străină”). Cu literatura română e mai greu. Cel mai cunoscut scriitor român în Provence (cel puțin în mediile pe care le frecventez eu) e Vasile Alecsandri, pentru prietenia cu Mistral. Nu sînt sigur că e citit, dar e un nume cunoscut. Am avut o supriză, la o seară literară ținută la Eden Theatre (cel mai vechi cinema din lume), după ce am citit o poezie din Ana de Noilles-Brâncoveanu (subliniind faptul, ignorat de public, că e vorba de o autoare de origine română), o tînără care studiază teatrul a venit și m-a întrebat dacă-l cunosc pe Matei Vișniec, dramaturgul ei preferat. M-a rugat să-i traduc o frază care într-una din piesele lui Matei era românește. Mi-a făcut plăcere să văd cum un coleg de generație reușește să se impună în literatura franceză…mai e de făcut mult pînă cînd literatura română să își facă loc în bibliotecile și gusturile provensalilor. Ah, să nu uit, Paul Julien, prietenul meu mi-a semnalat fericit că citește o carte minunată, tradusă din română. Era ”Ușa interzisă”, mi se pare, de Gabriel Liiceanu.
Dar de marile staruri ale literaturii lumii din ultimele, să zicem, două secole – cum și pe unde ați dat de ele în Provence?
În afara exilaților germani de la Sanary, în afara Virginiei Woolf, care a scris în cassis, unul din marile staruri care a străbătut zona și a scris despre ea e Hemingway, care-și avea barul lui preferat în apropierea Arenei din Nîmes, loc al coridelor. Mai ușor e să întîlnești staruri din show biz (un Aznavour care are o livadă de măslini în Luberon, la fel cu Patrick Bruel), Angelina și Brad, cuplu fisurat, acum, care au cumpărat podgoria Miraval, tot în Luberon…
A propos: cum se vinde – ca idee – literatura română în Provence?
Da, bănuiam că ajungem aici…literatura română nu e vizibilă aici, cel puțin la publicul mediu. Se știe de Cioran, Ionesco și cam atît. Dar oamenii nu sînt ostili ideii de literatură română. Am un exemplu la îndemînă: într-o seară, la o acțiune cu asociația noastră de prietenie franco-română, am aflat de la unul din cei prezenți, că bunica lui e din Brăila. I-am vorbit despre Panait Istrati. Nu auzise, deși nu era tocmai un tinerel. S-a dus acasă și și-a comandar singurele trei titluri pe care le-a găsit pe internet. Acum e fan Panait Istrati și, probabil, în toamnă, vom face o seară dedicată scriitorului brăilean.
În cît timp veți scrie un poem direct în provensală sau poate un text mai amplu? Chiar: nu cred că sînt prea mulți oameni din cultura română care să știe provensală…Cînd și de ce ați început să o învățați?
E greu, de la o anumită vîrstă, să scrii într-o limbă străină. Deși, am avut o performanță. Am participat la un concurs în cadrul Festivalului Poeziei Partajate (a 15 ediție) care se ține la Ciotat și am scris, pe loc, cu rimele date atunci, cu formă fixă, o poezie care a luat locul întîi. Am fost primul străin care cîștigă acest concurs. Dar nu mă simt în stare să scriu un întreg volum în franceză. Am rămas fidel cititorilor români. Cîți mai sînt. Cu provensala e și mai complicat… Am vrut să o învăț și am ajuns cursant la atelierul propus de Denis Roux. La început am fost vreo douăzeci. Erau oameni de vîrsta a treia, dornici să reînvețe limba bunicilor lor, limbă pe care și ei au vorbit-o în copilărie pînă cînd li s-a interzis la școală să mai folosească “dialectul țărănesc”. Încet- încet am rămas, pînă la sfîrșitul anului școlar, doar patru cursanți. Nu-mi fac iluzia că voi conversa în provensală. N-am cu cine! Atelierele noastre se desfășoară în jurul unor texte literare pe care le traducem și, cu ocazia ssta, e loc de incursiuni în istoria Provenței. Am ajuns la faza în care înțeleg, la prima lectură, un text literar… dar nu pot scrie în provensala. Plus că și aici sînt cel puțin două norme de scriere, una clasică și una inventată și impusă de Mistral, textele apar unele așa, altele, invers. Dar am învățat mult, prin cursurile astea, prin atelierele interactive, despre locul în care am ales să-mi așez și să-mi trăiesc exilul. Îmi găsesc rădăcini pe care mi le pot însuși printr-un transplant cultural. O parte din sufletul meu s-a converit la provensala.
Notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista ”România literară” în luna august.
