-Ai puțini cunoscuți care poartă piese autentice. Să porți ie made in China nu consider că e port popular. Cine e inspirația din spatele inspirației Ofeliei Cozma, omul acela despre care să nu te întrebi ci doar să spui: „Îl admir!”
Stiu că n-o să fiu crezută, dar nu am un model. Constat tot mai des că unele combinații pe care le făceam acum câțiva ani, acum sunt trend, peste tot. Bunăoară, purtam gulere și plastroane, mănuși de macrame, ciorapi cu model, șosete, tricotaje, cu mult inainte de a fi trend. Fiindcă unele erau vechi și găseam o soluție pentru a le integra în ținute, așa cum fac cu elementele populare. Cred că am un instinct, că am fler și intuiție. Și o maturitate stilistică ce-mi permite să găsesc alternative, să mă mențin nișată în felul meu, potrivit mie.
-Frumusețea avansează odată cu vârsta sau e necesar să începem s-o exersăm?
-Touche! (Zâmbește.) Nu am fost un copil frumos, ci un copil complexat și bullied. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că singura mea șansă, ca femeie, este să mă fac de 90-60-90 pe dinăuntru, să adun în cap. Vorba „fă rai din ce ai” mi-a condus viața. De la o vreme, ea a devenit „avem o situație, cum o gestionăm?”
Le spun femeilor tinere că este important să aibă grijă de corpul lor încă de acum, fiindcă acum chiar au toate pârghiile. Să se tonifieze, să doarmă, să facă mișcare, masaje, să folosească produse de îngrijire. Toate astea își arată efectele după ce vor împlini 40-45 de ani. Atunci o să se vadă. Eu nu am avut condițiile de azi, iar acum e târziu, e imposibil de recuperat ce n-ai făcut toată viața. Norocul meu a fost, într-un fel, viața agitată și alergată pe care am avut-o, ea m-a ținut în formă.
Dar da, cred că se poate educa frumusețea. Fiindcă frumusețea nativă, dacă nu este completată de educație, nu radiază. Frumusețea este subiectivă. Aș numi-o mai degrabă armonie. Însă, dincolo de asta, eu mă uit la fotografii vechi și parcă acum arăt mai bine decat atunci. Și cred că știu și de ce. Pentru că atunci aveam griji, aveam necazuri, boli, frământări, planuri de îndeplinit, tratamente de plătit, iar asta se vede pe lumina din ochi, pe zâmbet, pe gât, pe umeri.
După părerea mea, este esențial să te analizezi cinstit și corect. Toți avem puncte slabe și puncte forte. Să știi ce te avantajează și cum să ascunzi sau atenuezi unele defecte este o artă. Este ca atunci când ne amenajăm locuința, toată lumea o face, unora le iese. Puțini plătesc pe cineva care se pricepe.
–Un blog te aduce în atenția celorlalți. Merită să ajungi să te comunici online? De ce sunt mai interesați oamenii, de ce ai sau de ce ești? De cum ești sau de lucrurile pe care le realizezi?
-Pentru mine, blogul a fost supapa mea, atunci când m-am retras din activitatea didactică. Sunt un om care are nevoie de proiect, nu pot trăi fără să am ceva de făcut. Altfel, mă sting. Iar blogul este locul unde puteam continua activitatea de mentorat. Deja eram conștientă de faptul că mă cunoaște multă lume. Dacă, inițial, mă gândeam că or fi părinți de copii de la școlile pe la care am fost, ori oameni care m-au văzut la operă, la filarmonică sau la teatru, începusem să-mi dau seama că lumea mă remarcase și pe stradă, prin oraș, că mă căutase pe social media și îmi urmărea postarile. Mă știau doamnele de la Bancă, de la vreo clinică, de la Primărie, de la librării sau magazine. Drăguț este că încă sunt surprinsă și uimită de fiecare dată când mi se întâmplă, or, asta mă face să știu că nu mă paște pericolul de a pierde contactul cu realitatea și de a mi se sui la cap „vedetismul”.
Blogul este locul meu de mentor. M-am autointitulat „povestitor, sfătuitor, educator de stil”. Cred acum, după încă doi ani, ca „antreprenor social” este mai cuprinzător. Fiindcă refuz să rămân în rama mică a hainelor. Ele sunt un element din ansamblul pe care ne străduim să fim. Și, așa cum antreprenorii aduc un profit în bani, eu cred că aduc comunității și societății, un profit social, că pot contribui la generarea unor comportamente și atitudini.
Oamenii sunt interesați în mare măsură de informațiile pe care le poți furniza. De unde ai cumpărat cizmele, ce parfum folosești, cum să combini niște elemente, cu ce să îmbraci ceva, cu ce să te îmbraci într-o împrejurare. O altă parte dintre ei, știu că e mai mult decât atât. Pentru „modă” mereu îi direcționez spre tutoriale si spre instagram, unde este informație din belșug. Eu cred că mă pricep la a lucra personalizat, dacă ne raportăm la zona asta de imagine.
-Pentru că e ceva ce mereu se întreabă (și așa mai ieșim din zona abstractă) o copilărie cu cărți sau păpuși?
-Copilăria mea a fost, până la școală, mai mult la țară vara și iarna la oraș. A fost și cu cățărat în copaci, și cu păpușa Luiza (care încă mai există la mama acasă), și cu cărțile copilăriei. Cu multă joacă a fost, dar și cu cheia la gât.
-Acum câteva săptămâni a trebuit să stai închisă în casă din pricina unor probleme de sănătate. Pregăteai ținute pentru ne-ieșit. Aș spune că era felul tău particular de-a continua să ne arăți afectiunea și simțul umorului.
-Aud tot mai des că postările alea din autoizolare s-au bucurat de mare succes. Chiar mă gândesc să le continui. A fost o alternativă la faimosul hastag „ootd”- outfit of the day.
A fost și o formă de-a ține pagina în viață, de a nu mă lamenta, de a nu îngrijora oamenii. Am dezvoltat o tehnică de a evita victimizarea, tendința de a impresiona prin suferință.
Și da, umorul m-a salvat în multe situații, autoironia este, de asemenea, des întâlnită la mine, nu mă iau în serios tot timpul, cred că numai proștii și înfatuații sunt serioși tot timpul. Umorul, chiar dacă uneori e râsu’-plânsu’, este benefic. Bășcălia, însă, nu mă caracterizează.
-Vrei sau nu, ești un personaj. Cine te reîntoarce la realitate, cine e, de pilde, persoana cu care îți place să mănânci când nu ai chef să mănânci singură?
-Deși poate este greu de crezut, nu mă comport ca un personaj. Or, asta cred că este grozav. Să poți să fii așa cum ești tu, tot timpul. Am început, totuși, să devin mai prudentă cu oamenii, reținere cauzată de unele dezamăgiri. Anul ăsta chiar a fost un an-turnesol.
Dar mai am o mână de prieteni cu care pot lăsa garda jos și cu care nu numai că râd mult, dar cu care știu că pot să și plâng, să fiu și caraghioasă, să mă prostesc, să îmi zic și păsurile, și frustrările, dar și laudele, fără să mă simt ridicolă.
-Te numești Ofelia, de ceva timp ești Lady O. Vreo poveste pe care ar trebui să o știu despre numele tău?
-Lady O. nu este o titulatură pe care mi-am arogat-o, ea mi-a fost atribuită.
La primul salon la care am lucrat în Kuwait, am aflat că mi se spunea așa pentru că aveam vreo 35 de ani, eram blondă, tunsă altfel, iar colegele mele indience ziceau că sunt Lady Di a lor, și mi-au zis Lady O. Mai apoi, la școală, la un Secret Santa am constatat că eram Lady O. pentru colegii de catedră. Pe Facebook, câteva prietene mi-au spus tot așa.
Oameni din timpuri și locuri diferite, independent unii de alții, iată, mi-au zis Lady O. Cumva, pesemne că felul meu de a fi, duce spre apelativul lady. Sper că-l onorez și că nu se va transforma vreodată într-o ironie.
-Se vorbește despre reinterpretarea costumului popular, acum câteva zile, cu prilejul sărbătoririi Marii Uniri, rețelele de socializare se umpleau de fotografii ale conaționalilor noștri îmbrăcați în port tradițional.
Costumul nostru popular este foarte frumos, bogat și divers, oferind inepuizabile alternative de reinterpretare. Eu am avut costum popular autentic, vechi, din zona Durău. Îl purtam cu mândrie la școală, când aveam Internațional Week. De asemenea, am oferit multe ii și cămeși care au ajuns la prințesele din casa regală. Le cumpăram de la mânăstiri și din sate. Mie îmi plac piesele autentice, cele făcute la țară, ținute în lăzi de zestre. Și îmi place să integrez câte o piesă in combinații actuale, urbane, moderne. Am poze la operă cu o fotă peste un pantalon-tigaretă, de acum vreo șase ani. Cu brâu peste un caftan foarte elegant. Cu chimir la o rochie. Cămeșă bărbătească cu jeans. Fotă transformată în fustă. Fotă integrată într-o rochie din catifea, maramă de borangic la un costum sacou/pantalon. Am și cușmă brumărie, pe care am pus o broșă prețioasă și pe care o văd alăturată unei rochii rafinate. Tot felul de combinații pe care le fac așa cum simt într-un moment.
Paradoxal, tot mai multi români poartă elemente ale costumului popular, dar tot mai puțini poartă piese autentice. Să porți ie made in China nu consider că e port popular.
-Cine e inspirația din spatele inspirației Ofeliei Cozma, omul acela despre care să nu te întrebi ci doar să spui: „Îl admir!”
-Stiu că n-o să fiu crezută, dar nu am un model. Constat tot mai des că unele combinații pe care le făceam acum câțiva ani, acum sunt trend, peste tot. Bunăoară, purtam gulere și plastroane, mănuși de macrame, ciorapi cu model, șosete, tricotaje, cu mult inainte de a fi trend. Fiindcă unele erau vechi și găseam o soluție pentru a le integra în ținute, așa cum fac cu elementele populare. Cred că am un instinct, că am fler și intuiție. Și o maturitate stilistică ce-mi permite să găsesc alternative, să mă mențin nișată în felul meu, potrivit mie.
-Există o reținere a anumitor case de modă când e vorba de asocierea imaginilor lor cu cea a femeilor trecute de 40 de ani. Asta mă duce cu gândul la un film recent al Graciei Querejeta, ” Invizibilele”. Care e sursa acestei invizibilității a femei mature? Discursurile sunt construite în așa fel încât să mai pierdem din indignare și totuși, ce se trăiește e altceva.
-Parcă s-au mai schimbat nițel percepțiile de vreo doi-trei ani. Politicile sunt altele și pe piața asta, a modei. Deja se aduc în față și persoane corpolente, care înainte nici nu puteau găsi produse pentru măsurile lor, sau mignone. La fel și cu cele mature. Nu știu dacă ține de convingere sau de politically corectness. Și la noi, de exemplu, văd că femei care sunt aproape de 50 sau mai mult sunt tot mai vizibile, tocmai pentru impactul pe care îl pot avea asupra femeilor tinere: „Uitați, puteți fi și voi așa peste 25 sau 30 de ani”. Eu primesc mai multe complimente de la femei tinere, care ar putea să-mi fie copii. Poate văd în mine ceva inspirațional, că, uite, nu e chiar așa de speriat bătrânețea. La fel și elevii de liceu, nu mă percepeau ca pe o persoană bătrână, deși eram de vârsta bunicelor lor, la care ei se raportează ca la „bătrânii familiei”.
Eu nu mi-am ascuns niciodată vârsta. Cred cu tărie că este important felul în care parcurgem fiecare etapă și fiecare vârstă. Se poate face și grație și cu spirit, cu eleganță și, de ce nu, cu umor.
Pandemia ne-a privat cumva de posibilitatea de-a ne face planuri, nemaiputând conta pe viitor prima consecință a fost vulnerabilitatea. Și pentru că avem nevoie să continuăm să visăm, există oameni ca Ofelia Cozma, al cărei fel de-a vedea frumusețea ajungem să-l trăim cât mai mulți.
pe Ofelia o găsim și pe blogul www.askofelia.ro și pe pagina ei Ask Ofelia și @ofelia.oficial
