După încheierea Consiliului European de la Bruxelles preşedintele Iohannis deplânge lipsa strategiei post-aderare şi anunţă că va convoca partidele parlamentare la consultări pe tema definirii unui proiect de ţară din perspectiva aderării la Comunitatea Europeană de acum zece ani.
Spunea preşedintele Iohannis: „Este nevoie de un nou proiect de ţară post-aderare. Nu s-a realizat în preajma anului 2007, nu s-a realizat nici mai târziu. Sigur, acum ne pregătim să serbăm 10 ani de la aderare şi iată că, abia acum, începem să ne punem problema, şi bine că ne-o punem şi acum, de elaborare a unei strategii post-aderare”.
Teribilă această asumare a responsabilităţii în ceea ce priveşte lipsa unei strategii naţionale, a unui proiect de ţară. Vine în contextul tensiunilor politice generate de ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, crizei refugiaţilor, tensiunilor NATO-Rusia şi recentelor derapaje de politica externă. După aproape 10 ani de la aderare recunoaşterea seacă a faptului că nu ştim de fapt ce vrem să facem, ce fel de ţară vrem să construim explică câteva lucruri;
Neparticiparea preşedintelui la recenta întâlnire a familiei sale politice (PPE), răceala cu care este primit în cancelariile europene sau la Bruxelles, gafa inexplicabilă de la Sofia sunt semne ale lipsei de substanţă care doar în parte pot fi puse pe seama calităţilor personale ale domnului preşedinte, ele sunt şi măsura lipsei de greutate pe care România o are în ochii partenerilor europeni. Poate că domnul Iohannis plăteşte acum lipsa de responsabilitate a întregii clase politice din ultimii 10 ani dar deja are suficientă vechime în funcţie pentru ca lucrurile să-i poată fi imputabile de asemenea.
Nu avem o strategie post-aderare la Comunitatea Europeană definită. La 10 ani de la aderare constatăm că România a acceptat să joace rolul de ţară mică, fără personalitate şi aproape nefrecventabilă, reacţionând punctual la necesităţile momentului cum a ştiut mai bine şi fără o strategie sau o direcţie clară. Astfel că integrarea în Comunitatea Europeană pare a fi fost de fapt o absorbţie tacită însoţită de acceptarea şi asumarea deciziilor altora. Strategia post-aderare ar fi trebuit să fie prioritatea zero acum zece ani, să fi fost baza de pe care s-a negociat fiecare decizie europeană în parte, aşa cum au făcut-o polonezii de exemplu, care au spus din primul moment că parteneriat înseamnă nu doar asumarea obligaţiilor ci şi deschiderea de oportunităţi specifice, pe care le-au cerut şi obţinut dealtfel.
Are clasa politică astăzi, în an electoral şi cu mandatele aleşilor spre final, forţa să participe la întocmirea unui plan de ţară pentru următorii 20 de ani sau mai mult, cu obiective strategice asumate de toate forţele politice de astăzi şi din viitor indiferent care ar fi ele?
Pentru că dacă nu vor negocia cu ideile clare, în baza unei strategii asumate de toată clasa politică, partida care zocmai a început la Bruxelles va fi pierdută lamentabil.
