Revolutia de la 1848 – fenomen general european – a deschis un capitol nou în istoria omenirii. O parte însemnată a continentului european a fost cuprinsă de procese revoluționare. Deși acestea au îmbrăcat fiecare, forme specifice, ele au avut și numeroase trăsături unitare iar scopul lor principal a fost acela de instaurare a unei noi ordini în existența națiunilor și statelor europene.
Aceste revoluții au marcat apusul absolutismului în Europa.
Pentru intelectualii români 1848 a însemnat triumful ideii de națiune. În ambele Principate și în Monarhia habsurgică ei au justificat cererile de independență sau autonomie politică invocând drepturile popoarelor la autoderminare. Dreptul popoarelor la autodeterminare va fi considerat mai târziu fundamentul internațional, ilustrat ca atare în cadrul istoricului discurs al președintelui american Woodrow Wilson susținut la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Acesta a fost cel mai mare susținător al autodeterminării ca principiu călăuzitor al popoarelor.
În Moldova și Țara Românească intelectualii români au căutat să scape de protectoratul rusesc și să restabilească echilibrul istoric cu Imperiul Otoman. S-au gândit chiar la unirea românilor de pe ambele versante ale Carpaților, întrucât resimțeau puternic legăturile etnice, de limbă și de cultură. Dar trebuia manifestată o prudență extremă, deoarece în cazul izbucnirii unei revoluții aceasta ar fi fost înăbușită impediat de către Imperiul Otoman, iar Rusia era postată într-o expectativă amenințătoare.
Revoluția de la 1848 din Țările Române a fost în primul rând opera intelectualilor liberali, a pașoptiștilor, iñcare care ajunsese la maturitate în anii 1830-1840. Ei sunt aceia care au ințiat-o, care i-au definit obiectivele și care i-au asigurat conducerea. Această conducere nu putea veni din partea clasei mijlocii de comercianți și fabricanți, redusă ca număr și lipsită de coeziune.
Pașoptiști aparțineau în mare parte clasei boierești dar nu de rang înalt sau a celor mai vechi familii. Aceștia au studiat în străinătate luând contact cu realitățile Europei Occidentale. Majoritatea dintre ei au studiat în Franța, cel de-al doilea cămin spiritual al lor fiind Parisul. Aici au stabilit programul revoluției. Dar au existat puncte de vedere diferite în privința desfășurării propriu-zise a revoluției.
N.Bălcescu a propus ca revoluționarii să se adune în Țara Românească, declanșând mai întâi revoluția acolo și apoi să treacă în Moldova. Dar inelectualii moldoveni erau de părere ca mișcarea revoluționară trebuia să fie simultană. Rezultatul acestor divergențe a fost acela că gruparea liberal-democrată de la Iași a început revoluția înainte ca revoluționarii aflați în străinătate să se poată grupa în Țara Românească și să fie suficient pregătiți.
Mișcarea pașoptistă din Moldova
Un comitet prezidat de Vasile Alecandri și din care făcea parte Alexandru I. Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Unite au convocat la data de 27 martie, la Iași, o adunare care a redactat Petiția-Proclamație, adresată deopotrivă masei mari a populației și domnitorului Mihail Sturdza. Obiectivul general era acela de a instala un regim politic liberal moderat și de a stimula dezvoltarea economică. Membrii comitetului au formulat ca principiu de bază al guvernării stricta respectare a legii de către oficialități, și de către cetățeni, aceasta fiind o aluzie evidentă la regimul autoritar, de corupție și arbtrariu al lui Sturdza. Una dintre cerințele Petiției-Proclamație era și alegerea unei noi Adunări, mai reprezentative și cu puteri sporite, incluzând dreptul de a înainta propuneri domnitorului în toate chestiunile privind binele general și de a examina toate ordonanțele guvernului privind administrarea treburilor publice și justiția, înainte ca acestea să intre în vigoare.
Domnitorul Mihail Sturdza a primit Petiția-Proclamație la 9 aprilie și a fost de acord cu 33 din cele 35 de puncte, respingând-le doar pe acelea privind dizolvarea Adunării Obștești și formarea unei gărzi naționale. Spre surprinderea lui conducătorii mișcării de protest au rămas fermi pe poziție cerând acceptarea întregii petiții. Sturdza s-a retras în cazărmile armatei iar în cursul serii a luat măsuri pentru zdrobirea opoziției. Câteva persoane au fost ucise în încleștările de scurtă durată și aproximativ 300 au fost arestate.
Liberalii moldoveni s-au regrupat la Cernăuți unde au format Comitetul Revoluționar Moldovean și l-au însărcinat pe Mihail Kogălniceanu să redacteze o nouă declarație de principii, Dorințele Partidei Naționale din Moldova, care a fost publicată în august. Mai liberală decât petiția din 9 aprilie, declarația atribuia unei adunări alese puteri extinse, inclusiv dreptul de ințiativă legislativă și lărgea dreptul județelor, orașelor și comunelor de a-și administra propriile treburi, fără nici un amestec din partea administrației centrale.
În lupta lor pentru adaptarea societății la cerințele epocii boierii liberali-democrați moldoveni au căutat să se mențină în cadrul legalității și să evite pe cât a fost posibil violența. Ei tindeau spre o colaborare cu boierii conservatori care nu excludeau dorința unui real progres al societății. Prin înăbușirea mișcării revoluționare Mihail Sturdza și-a prelungit domnia pentru încă un an. Revoluționarii moldoveni s-au ascuns o parte în Bucovina iar altă parte în Transilvania sperând să obțină ajutor armat de la confrații lor români.
Pașoptiștii din Șara Românească
În Țara Românească, revoluționarii au decis să cucerească puterea prin insurecție. Planul politic și militar al mișcării insurecționale a fost elaborat în timpul reuniunilor secrete ținute la București. Nicolae Bălcescu dorea ca revoluția să înceapă imediat, la 23 aprilie, în prima zi de Paști, considerând că elementul surpriză va face ca balanța să se încline în favoarea lor. Dar majoritatea a hotărât amânarea acțiunii revoluționare evocând lipsa de pregătire și discuțiile au continuat până în mai.
Între timp guvernul rus urmărea cu îngijorare evenimentele care se desfășurau în Principate. La sfârșitul lui martie, acesta i-a informat pe domnitorii Sturdza și Bibescu că armatele sale vor fi trimise din nou peste Prut, în cazul oricărei tentative de schimbare a sistemului politic la Regulamentelor Organice.
Proclamația de la Islaz
La rândul său guvernul otoman a considerat alarmantă situația din Țara Românească și a trimis în luna mai la București un comisar special, cu misiunea de a-i cere lui Bibescu să-i reprime pe revoluționari. Domnitorul nu întreprins nimic iar puterea a fost preluată de comitetul revoluționar. Centrul activității revoluționare a fost stabilit la Islaz, o localitate de la Dunăre.Aici, în fața unei mari adunări Ion Heliade Rădulescu a dat citire, din partea Comitetului revoluționar, la o proclamație care prezenta programul revoluției. În această Proclamație de la Islaz pașoptiștii nu au exprimat nici o ostilitate față de sultan și chiar și-au declarat intenția de a respecta toate obligațiile tratatelor încheiate cu acesta. Însă nu au putut să își ascundă aversiunea față de Rusia și au cerut să pună capăt regimului instituit de Regulamentele Organice. Proclamația de la Islaz a fost un program caracteristic pentru intelectualii liberali europeni de la 1848, datorită accentului pus pe libertățile individuale, încrederii în bunele instituții și prevederilor sale privind un rol sporit pentru cetățean în treburile publice.
La începutul lunii septembrie, sub presiunea Țarului, trupe otomane s-au îndreptat spre București pentru a restabili regimul Regulamentelor Organice. N. Bălcescu împreună cu alți conducători ai revoluției a fost arestat. I.Heliade și Cristian Tell s-au refugiat la consulatul englez. Deposedată de arme și de conducători, populația bucureșteană a făcut mari sacrificii pentru a opri intrarea trupelor de invazie otomane. Compania de pompieri comandată de Pavel Zaganescu, împreună cu sprijinul soldaților din cazarma 3 regiment au inscris o pagină glorioasă a rezistenței eroice în istoria românilor. La 15 septembrie 1848 unități ale armatelor țariste au trecut frontiera de la Milcov spre București restaurând regimul Regulamentelor Organice. Trupele de ocupație au trecut la măsuri represive împotriva revoluționarilor.
Transilvania anului 1848
În ceea ce privește Transilvania situația a fost oarecum diferită față de cea din Principatele Române. De fapt se poate spune că aici a avut loc o contrarevoluție a Impreiului austriac împotriva maghiarilor, în anul 1848 Transilvania aflându-se sub stăpânirea Imperiului austriac. În contextul revoluţionar apărut în acest an în întreaga Europă, Ungaria aflată şi ea sub aceeaşi stăpânire habsburgică decide să îşi proclame independenţa. Ungurii din Ardeal, văzând atitudinea Ungariei, doresc să unească Transilvania la aceasta. Ei declară în Dietă că în Ardeal există o singură naţiune, cea maghiară, şi declară uniunea Ardealului cu Ungaria, fără să ţină cont de dorinţele şi protestele celorlalte naţiuni din Transilvania, românii şi saşii. Era normal ca în asemenea condiţii să se ajungă la război civil, formându-se două tabere opuse. De o parte se aflau ungurii din Ungaria şi Ardeal, care doreau formarea unei Ungarii mari, iar de cealaltă parte se aflau austriecii care îşi vedeau ameninţat imperiul şi saşii şi românii care îşi vedeau ameninţată fiinţa naţională.
Luptele între cele două tabere încep în vara anului 1848 şi vor dura până în vara anului 1849, când armata şi insurgenţii unguri sunt înfrânţi de trupele austro-ruse care au beneficiat de un deosebit de important ajutor din partea românilor, mai ales a moţilor conduşi de Avram Iancu, din munţi. Lupta pentru drepturi politice şi sociale ale românilor ardeleni a început în primăvara anului 1848 şi a fost deosebit de dificilă, având ca opoziţie partea maghiară, care dorea unirea Ardealului cu Ungaria şi care datorită programului ei politic nega dreptul la existenţă naţională, la drepturi şi limbă a celorlalte naţionalităţi care locuiau în Transilvania. Maghiarii îşi doreau eliberarea de sub stăpânirea austriacă sub care erau de mai bine de un veac şi jumătate, dar doreau să o facă neţinând cont de doleanţele celor care locuiau alături de ei în Ardeal, românii şi saşii. Aceştia aspirau la rândul lor la drepturile fireşti ale popoarelor care doreau să îşi câştige libertăţile.
În acest context, românii realizează că victoria armelor maghiare ar duce la o asuprire şi mai mare şi chiar la negarea totală a existenţei naţionale a poporului român din Ardeal. Saşii sunt şi ei de aceeaşi părere şi vor lupta şi ei împotriva maghiarilor, consideraţi astfel insurgenţi care s-au ridicat împotriva ordinii austriece. Atât românii, cât şi saşii, se vor alătura cauzei habsburgice, ca fiind garantul supravieţuirii din punct de vedere naţional.
La scurt timp după declararea de către maghiari a unirii Ardealului cu Ungaria, declaraţie făcută fără luarea în considerare a poziţiei românilor ardeleni şi a saşilor, se mobilizează armata regulată maghiară şi miliţiile maghiare din Ardeal şi începe lupta acestora împotriva armatei austriece cu scopul de a pune stăpânire pe Ardeal. Armata austriacă se pregăteşte şi ea de război, iar românii, sub conducerea lui Avram Iancu, se organizează militar prin constituirea de miliţii.
Milițiile lui Avram Iancu
Miliţiile româneşti vor adopta organizarea după modelul armatei romane, cea mai mare unitate fiind legiunea, compusă din tribunate, centurii şi decurii. Organizarea după model roman era făcută şi în ideea de a sublinia rădăcinile latine ale poporului român. Ca baze de operaţii, legiunile româneşti de la 1848 se adunau în tabere, numite în epocă „lagăre” sau „loagăre”, cum le mai spuneau ţăranii. Aici se făcea concentrarea subunităţilor legiunilor, se completa armamentul şi se făcea instrucţia militară a luptătorilor.
Se va face referire în cronologia de faţă la evenimentele care i-au implicat în principal pe români, atât pe cei din gărzile naţionale, cât şi pe cei înrolaţi în regimentele austriece, dar şi la altele, desfăşurate în acelaşi timp, uneori la distanţă mai mică sau mai mare, vizând forţele ungare, austriece şi/sau ruse. Sursele maghiare indică faptul că românii au avut un rol foarte important în înfrângerea revoluţiei maghiare, deoarece pe parcursul ostilităţilor jumătate din forţele maghiare au fost ţinute în şah de către români, dând astfel posibilitatea armatelor austriece şi ruse să înfrângă trupele maghiare mai repede şi mai uşor. De asemenea, rolul românilor în apărarea cetăţii Alba Iulia, atât direct cât şi indirect, este indiscutabil de o mare importanţă, această cetate fiind la un moment dat singurul oraş din Ardeal care se mai afla în stăpânirea austriecilor, după căderea în mâinile maghiarilor a Clujului, Sibiului şi Devei, cele mai mari importante centre urbane transilvănene.
Marea adunare națională de la Blaj
Punctul culminant al evenimentelor care s-au desfășurat în Transilvania în primăvara anului 1848,a fost marea adunare națională de la Blaj care a durat de la 3 până la 5 mai. În timpul acestor zile o mulțime imensă de 40 000 oameni din toate categoriile sociale: țărani, intelectuali, artizani, vânzători s-au adunat în locul cunoscut apoi drept Câmpia Libertății. Aici s-a proclamat o decizie cunoscută cu același nume. În fruntea maselor s-au aflat patrioți ardeleni precum Avram Iancu, Simion Barnuțiu, George Barițiu, Timotei Cipariu,etc. A fost proclamată de asemenea independența națiunii române și egalitatea deplină cu celelalte naționalități din Transilvania.
Adunarea de la Blaj a gravat profund în conștiința participanților ideea de unitate a poporului român,exprimată într-o manieră vibrantă de cuvintele ”Vrem să ne unim cu țara”
Revoluția română de la 1848 este un fenomen de sinteză. Ea își afirmă caracterul european și legătura ei cu mișcările revoluționare de pe continent prin problematică, orizont și interdependențele multiple ale lumii noi moderne. Fiind situată la un punct de cotitură a unui uriaș proces înoitor de transformare al societății românești care dura de mai bine de o sută de ani; revoluția trasează profilul și dimensiunile națiunii române în spațiul Daciei strămoșești. Practic întraga dezvoltare ulterioară a istoriei moderne a românilor, care a dat expresie ideilor înoitoare ale liberalismului, a stat sub semnul programului de la 1848.
Chiriac Diana, Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona
Bibliografie:
1.Academia Română-Istoria românilor,Vol.VII,Tom I, Edit Enciclopedică, București,2003
2. Keith Hitchins-Românii 1774-1866,Humanitas, București,2013
3. Constantin Daicoviciu-Histoire de la Roumanie, des origines à nos jours
