Anul 1989 a însemnat pentru România şi pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, anul marii schimbări. Tranziţia de la diversele tipuri de comunism la democraţie parlamentară s-a făcut diferenţiat în fiecare stat în parte. Statele din Sud-Estul Europei, printre care şi România, dând dovadă de o mai mare inerţie, ca urmare a capacității structurilor comuniste de a se adapta la noile realităţi politice interne şi internaţionale.
Contextul internaţional în care Revoluţia română s-a declanşat şi s-a desfăşurat îl putem analiza pe două planuri: cel al încercării disperate a Moscovei de a reforma sistemul în întregul bloc şi cel al percepţiei şi reacţiei Occidentului la schimbări. În acest context, liderul comunist de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, a lansat conceptele sale: perestroika, glasnosti, uskorenie şi novoe mîşlenie pe care a încercat să le promoveze şi în limitele sferei de influenţă a Uniunii Sovietice, respectiv în ţările satelit din Europa Centrală şi de Est [1].
Regimurile politice din ţările satelit treceau printr-o criză de credibilitate şi o acută criză economică.
Schimbările din Centrul şi Estul Europei au făcut obiectul unor discuţii între preşedinţii celor două superputeri U.R.S.S. şi S.U.A.. Pe 2- 3 decembrie 1989, la Malta, Mihail Gorbaciov şi George Bush s-au întâlnit pentru a discuta problemele strategice, printre care dezarmarea, controlul armelor şi instabilitatea politică, un fenomen nou apărut în lagărul sovietic. Deşi publicitatea din jurul întâlnirii şi numeroasele declaraţii cordiale încercau să creeze impresia egalităţii parteneriatului, realitatea era că URSS, în acord cu SUA au stabilit limitele schimbării. Slăbită, marcată de problemele interne, URSS avea nevoie de asistenţă politică şi economică americană pentru a administra aceste schimbări. Evident, oricât de ample au fost negocierile, dată fiind capacitatea limitată a URSS de a interveni în schimbările politice din Europa Centrală şi de Est, rămânea foarte mult loc de manevră pentru forţele politice locale, care căpătaseră o mare marjă de autonomie după declanşarea reformelor în URSS. Acest lucru a făcut ca aranjamentele politice locale, instrumentate de diverse grupuri, de la fidelii lui Ceauşescu, la opoziţia sistematică din partid, să fie extrem de importante în dinamica evenimentelor din decembrie 1989.
Începutul anului 1989 i-a adus lui Ceauşescu o serie de probleme. În 11 martie, posturile de radio BBC şi Europa Liberă au dat publicităţii o scrisoare critică la adresa regimului comunist. Această scrisoare era semnată de foştii demnitari comunişti: Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan, document cunoscut ulterior sub numele de „Scrisoarea celor şase”. Semnatarii, oameni care contribuiseră, în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, la consolidarea regimului comunist şi a dictaturii personale a lui Ceauşescu, semnalau public criza structurală în care intrase regimul, încercând să acrediteze ideea că Ceauşescu este nu simptomul, ci chiar sursa acesteia[2]. Ceauşescu a reacţionat energic, ordonând arestarea şi interogarea unei părţi a semnatarilor şi prin arestarea celorlalţi semnatari la domiciliu. Ca urmare a controlului deplin pe care îl exercită regimul asupra mijloacelor de informare româneşti, dar şi a prezenţei masive a oamenilor Securităţii în toate mediile, scrisoarea nu a avut un impact intern semnificativ, stârnind însă în exterior o vie dezbatere.
Oamenii politici din sfera internaţională occidentală au început să îşi facă diverse planuri şi gândeau metodele de diminuare a problemelor ce existau în ţara noastră şi să pună în aplicare Actul Final de la Helsiki, semnat şi de România în anul 1973 de către Ceauşescu, fără a isca un nou conflict mondial. S.U.A. era de acord să susţină România prin putere militară. Între timp, Ion Iliescu, un fost membru al nomenclaturii, pe care mediile internaţionale îl creditau în postura de „urmaş” al lui Ceauşescu, a dat publicităţii o altă scrisoare, critică la adresa lui Ceauşescu, însă impactul docuentului a fost mai mult decât limitat, este de părere istoricul în historia.ro.
Tot în 1989, Ceauşescu reuşeşte să achite datoria externă. Lucrul acesta l-a făcut să fie mândru de ceea ce a realizat, făcându-l să îşi dorească să facă din România un stat creditor. Această idee cu care a venit fostul lider comunist a reuşit să nemulţumească cetăţenii români deoarece aceştia considerau că o dată ce datoria externă nu va mai exista, lucrurile se vor schimba aşa cum le-au promis reprezentanţii regimului comunist[3].
Pe 14 decembrie 1989, la Iaşi s-a creat o formaţiune politică de opoziţie –Frontul Salvării Naţionale, care a lansat o chemare către populaţie de miting pentru căderea lui Ceauşescu. Frontul a emis rapid un program de acţiune care trata cele mai stringente probleme ale României, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, respectarea dreptului omului. Această încercare a Frontului de Salvare Naţională a eşuat, dar poate fi considerată drept începutul acţiunilor de contestare publică şi colectivă a regimului, precedând revolta de la Timişoara, începută pe 16 decembrie.
Pretextul revolutei din Timişoara a fost oferit de reacţia brutală a forţelor de ordine la cererile unei manifestaţii a credincioşilor reformaţi adunaţi în faţa Bisericii reformate, în semn de solidaritate pentru pastorul lor, Laszlo Tokes. Cunoscut pentru poziţiile critice la adresa regimului, mai târziu avea să se dovedească şi faptul că acceptase să colaboreze cu Securitatea, Tokes primise ordin să evacueze clădirea pentru a permite stabilirea noului pastor. Enoriaşii adunaţi în faţa parohiei în ziua de 15 decembrie au stârnit curiozitatea trecătorilor, fapt care a avut efectul bulgărului de zăpadă, atrăgând participarea trecătorilor. Timişorenii au început să se adune din ce în ce mai mulţi, iar forţele de ordine nu au mai reuşit să împrăştie mulţimea[4].
Momentul forte al Revoluţiei din Timişoara s-a desfăşurat atunci când cei adunaţi au hotărât să spargă vitirinele de la magazine din Piaţa Operei, fapt care a consemnat intrarea revoltei în faza sa violentă, ceea ce a oferit autorităţilor motivul pentru o intervenţie în forţă. Aşa cum aveau să arăte mai târziu, rezultatele investigaţiilor diverselor comisii de anchetă a evenimentelor din Timişoara, lucru de altfel acuzat şi de autorităţile comuniste, prin vocea lui însuşi Ceauşescu, apelul la violenţă a fost facilitat de prezenţa unor grupuri de instigatori. Potrivit unor teorii interesate politic, foarte mulţi dintre instigatori proveneau din URSS şi Ungaria, aceştia intrând în România la mijlocul lui decembrie sub acoperirea de turişti.
Cea mai zguduitoare zi a fost cea de 17 decembrie când a fost anunţată o statistică privitoare la oamenii care au fost răniţi, dar şi omorâţi. Statistica, a cărei veridicitate este pusă sub semnul întrebării, a generat o nouă reacţie de protest a populaţiei, numărul manifestanţilor continuând să crească. Aceştia doreau libertare de exprimare, protejarea femeilor şi copiilor, într-un singur sens o viaţă mai bună[5]. Drepturile cerute existau în Constituţia României, dar ele erau ponderate de ataşamentul la ordinea politică existentă a cetăţenilor. Potrivit articolului 28 din Constituţie, cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garanta acest drept de manifestare, adunare, dar în articolul 29 se preciza clar că aceste manifestaţii şi adunări nu pot fi aplicate în scopuri potrivnice orânduirii socialiste[6].
În seara zilei 20 decembrie, Ceauşescu a organizat o teleconferinţa cu prim-secretarii judeţelor în care şi-a expus punctul de vedere despre ceea ce se întâmpla în Timişoara. În opinia lui Ceauşescu aceste manifestări erau organizate de către cercurile revizioniste cu scopul de a destabiliza situaţia din România şi de a acţiona împotriva independenţei acesteia. Dictatorul era incapabil să realizeze că populaţia nu-l mai susţinea şi că reacţia violentă la manifestaţii nu făcea decât să crească numărul participanţilor la revoltă[7]. Demersul de calmare pe care a încercat să-l facă Ceauşescu, a stârnit şi mai multă tensiune şi nedumerire în toată ţara. Astfel, în dimineaţa zilei de 21 decembrie, protestele şi manifestaţiile s-au extins în tot vestul României cuprinzând cele mai importante oraşe. În acest context, convins că dezordinile din Vestul ţării sunt o încercare de lovitură de stat, Ceauşescu a decis organizarea unui miting de susţinere a regimului şi de condamnare a revoltei din Timişoara. Din nou, intervenţia lui Ceauşescu nu a dus la un rezultat favorabil acestuia, astfel acesta a decis să refacă personal ordinea, pronunţând că ţara se află în război cu proprii locuitori. Forţele militare şi de Securitate încearcă să blocheze intrarea în Sediul Comitetului Central, loc de unde familia Ceauşescu şi apropiaţii acestora conduceau ţara.
Confruntările dintre forţele de represiune şi manifestanţi se extind şi devin din ce în ce mai violente provocând multe victime. Dimineaţa, forţele de ordine s-au grăbit să şteargă urmele confruntărilor pentru a nu se mai cunoaşte nimic.
Revoluţionarii încep să se deplaseze în număr din ce ăn ce mai mare către Comitetul Central, cerându-i dictatorului să renunţe la putere, lăsând pe cineva nou să preia puterea. Dictatorul probează diverse operaţiuni pentru a calma situaţia, din nou, dar ordinele pe care le-a propus au fost imposibil de executat. Acesta nu dorea să renunţe deloc la puterea pe care o avea, luptând pentru aceasta până în ultima clipă[8].
Îngrijorat că nu mai poate controla în nici un fel situaţia existentă, încearcă să se conformeze cu această schimbare. Ceauşescu este huiduit şi vrând nevrând obligat să se retragă. Manifestanţii reuşesc să intre în sediul Comitetului Central, fapt ce l-a speriat şi l-a obligat să părăsească sediul de unde avea controlul.
Văzând plecarea cu elicopterul a liderului comunist, românii nu au mai aşteptat nicio secundă să nu considere acest gest ca o abdicare a familiei Ceauşescu. Mulţimea trăia o bucurie nevăzută timp de 25 de ani[9].
Elicopterul care i-a luat de la Sediul Comitetului Central i-a lăsat în apropiere de Braşov, lăsându-i în grija gărzilor de corp. Lăsaţi singuri, aceştia fac autostopul spre Târgovişte, destinaţie unde trebuiau să ajungă. După mai multe întâmplări, reprezentanţii statului ajung la destinaţia finală. Persoana care i-a luat spre Târgovişte a dat de ştire despre locul unde se afla familia Ceauşescu, care a rămas singură, fără nici un colaborator pe care se baza atât de mult. Aceştia încep să îşi pună probleme cum de oamenii în care au avut încredere, i-au lăsat chiar în momentele când aveau cea mai mare nevoie[10].
Revenind la situaţia din Bucureşti, oamenii au dat jos drapelul şi au pătruns cu acordul oamenilor care conduceau Televiziunea în interior pentru a da de ştire că sunt liberi şi în acelaşi timp erau transmise diverse imagini cu manifestaţiile din toată ţara şi cum familia Ceauşescu a plecat de la sediul Central. În acest context, nu numai mass-media românească arăta la televizor ce se întampla în momentul respectiv, ci toată presa internaţională a ajuns la noi în ţară. Mass-media a propulsat Revoluţia Română în alt context, un context care pentru moment părea benefic României şi demonstra faptul că românii s-au săturat să trăiască de pe o zi pe alta doar ca familia Ceauşescu şi apropiaţii acesteia să aibă un statut special şi să îşi pună în plan practicile prin care plănuiau să facă din România o ţară bogată şi cum am mai precizat, creditoare[11]. Dar unele informaţii privind numărul de morţi şi de răniţi din altercaţiile care s-au produs dintre români şi Securitatea lui Ceauşescu erau neverosimile. Această informaţie nu a contat în momentul de bucurie, contând doar faptul că România era liberă şi dornică să simtă democraţia.
La sediul Comitetul Central, la balconul de unde prezida, de obicei, Ceauşescu au venit câteva persoane şi au preluat cuvântul. Acele persoane erau din Frontul Salvării Naţionale cu Ion Iliescu în frunte. Ion Iliescu le-a promis românilor că de acum în colo vor trăi mai bine şi că totul se va schimba. Dar oare acestă promisiune a mers cu românii care erau nemulţumiţi de ceea ce se întâmplase şi oare erau atât de creduli încât să creadă într-o persoană care a studiat în Moscova, chiar în timpul comunismului? Oare românii nu şi-au pus problema că şi această persoană poate avea accese de comunism? Răspunsul vine chiar de la bucuria românilor, când au auzit promisiunile făcute de acesta. În respectivul moment, nu a contat atât de mult cine şi cum vine, a contat doar faptul că ei au scăpat de fostul lider comunist şi că oricine ar fi venit la putere nu putea să le facă mai mult rău decât anteriorul conducător[12].
La Târgovişte, pe 25 decembrie 1989, evenimentele au scăpat de sub control. Fostul conducător Nicolae Ceauşescu şi soţia acestuia, Elena Ceauşescu, au fost asaltaţi şi duşi într-o cameră şi judecaţi pentru faptele lor. Aceştia au fost acuzaţi de: genocid, subminarea economiei naţionale, subminarea puterii de stat şi acte de diversiune. La procesul restrâns pe care l-au avut cei doi conducatori s-a stabilit: pedeapsa cu moartea. Foştii lideri au fost împuşcaţi cu sute de gloanţe, făcându-i de nerecunoscut[13].
Problema apare însă la întrebarea de ce persoanele care le-au hotărât sentinţa la moarte nu au dorit un proces liber, într-o încăpere deschisă la care să participe şi cetăţenii. De ce le-a fost frică? Personal, mă gândesc că le-a fost teamă să nu fie condamnaţi împreună cu cei doi. Familia Ceauşescu merita un proces liber în care şi justiția să aibă un cuvânt de spus, să le hotărască soarta. Ar fi fost un process drept. Poate cetăţenii ar fi hotărât ca cei doi lideri să fie închişi pe viaţa, nu ucişi cu brutalitate. Da, cursului istoriei nu s-ar fi schimbat deoarece aceştia erau închişi, iar noul regim era deja în funcțiune.
Ceauşescu a murit crezând că cetăţenii români îl iubesc şi că el a făcut tot ce e mai bine pentru ţară. A murit cu această impresie deoarece a dus mult prea departe cultul personalității, acţiune care îl făcea să se simtă iubit de populaţie, deşi a perceput-o total greşit. Acţiunea ţărilor occidentale referitoare la ce se întâmplase a fost una de bucurie, iar mass-media, ca de altfel şi preşedinţii statelor europene au ajuns la concluzia că în România căderea comunismului a fost cea mai sângeroasă dintre toate statele Pactului de la Varşovia.
Într-un comunicat de presă, preşedintele S.U.A. la aceea vreme, George W. Bush, i-a transmis României că este alături de ea şi că aşteaptă cu drag să îşi reia relaţiile economice şi diplomatice pierdute din cauza fostului lider. Regele Carol I al României, tot într-un comunicat de presă, a spus că el nu este de accord ca Ion Iliescu să candideze la preşedinţia ţării, dar cu toate acestea, el se va întoarce în ţară, ţară din care a fost alungat de Nicolae Ceauşescu. După o scurtă vreme, timp în care ar fi trebuit să se calmeze situaţia din ţară, problemele care apăreau nu erau depăşite.
La preşedinţia României a fost propus Ion Iliescu şi urmau să se facă alegeri libere şi democratice.[14]. Problemele de care vorbeam anterior erau despre faptul că Frontul Salvării Naţionale a luat sub tutelă şi ajutor oameni care au fost şi în vechea conducere, fapt care i-a deranjat pe români. Reprezentanţii noului sistem de conducere au afirmat că au ales experţi pe diverse domenii din vechea conducere pentru a-i ajuta să întocmească un plan de reuşită şi să scoată ţara din impasul în care se afla.
Anul 1990, a prins România cu un guvern nesigur pe el şi fără relaţii externe. Singurele relaţii care le mai avea România erau cu U.R.S.S. şi cu ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia. Dar gândindu-ne la faptul că şi ţările Tratatului de la Varşovia au trecut prin ce a trecut şi România, nu aveau cum să ne ajute pe nici un plan, iar U.R.S.S. se afla într-o criză. Pe langă faptul că România se năştea din nou, aceasta avea nevoie de un echilibru politic intern pentru a activa relaţii externe cu diverse state. Pe plan internaţional, după ce s-au mai calmat apele, apar noi zvonuri negative referitoare la România.
Jurnaliştii europeni au făcut cercetări şi au demonstrat faptul că numărul morţilor din Timişoara şi în Bucureşti era mult mai mic decât cel la care se făcuse referire. A doua impresie care se făcuse despre România pe plan international era negativă. Anumite state au început să îşi pună semne de întrebare de ce România a ales să mintă cu numărul morţilor.
România nu a oferit nici un răspuns şi s-a concentrat asupra problemelor interne pe care le întâmpina. Au început reformularea Constituţiei, iar anul 1991 a fost instabil pe toate punctele de vedere, iar pe 1 iulie România iese din Tratatul de la Varşovia în urma desfiinţării acestuia. În septembrie are loc căderea Guvernului provizoriu condus de Petre Roman, iar Ion Iliescu a fost ales preşedintele României în 1992.
Impactul pe care Revoluţia l-a avut pe plan internaţional a fost unul schimbător. Puterile occidentale lăudând la început dorinţa de luptă a poporului român pentru democraţie, dar înaintând cu evenimetele ce deveneau mai sângeroase şi neclare în România, presa, respectiv liderii lumii începeau să îşi pună semne de întrebare cu privire la rolul pe care îl jucaseră noii deţinători ai puterii în orchestrarea evenimentelor sângeroase petrecute după căderea lui Ceauşescu.
Revoluţia Română din decembrie 1989 a fost un model nereuşit, un model sângeros şi aspru criticat de occidentali din cauza modului în care s-au desfăşurat acţiunile.
Eric Victor
historia.ro
NOTE
[1] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, volumul V, Editura Istitutul European, 1998, Iaşi, pg. 374-282.
[2]Ioan Scurtu, Revoluţia Română din decembrie 1989 în context international, Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2009, pg. 80.
[3] Ibidem., pag. 90-99.
[4] Ioan Scurtu, op. cit., pg. 180-182.
[5] Ibidem, pg. 90-99.
[7] Emil Constantinescu, Revoluţia din ’89 aşa cum a fost ea. Păcatul originar, sacrificiul fondator. Editura Minerva, Bucureşti, 2009,pg. 187-189.
[8] Ibidem, pg. 198-212.
[9] Peter Siani-Daves, Revoluţia Română din decembrie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pg. 125-130.
[10] Tom Gallagher, op. cit., pg. 150-155.
[11] Emil Constantinescu, op. cit., 230-234.
[12] Ibidem, pg. 249-253.
[13] Catherine Durandin, Moartea Ceauşiştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă. Editura Himanitas, Bucureşti, 2009, pg.147-158.
[14] Ion Calafeteanu(coordonator), Gheorghe Neacşu, Daniela Osiac, Sebastian Rusu, Revoluţia din decembrie 1989* Documente, Documentul nr.14, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, pg. 145-146.
