Sâmbătă, 14 mai, la nou înfiinţata bibliotecă a Bisericii Sf. Gheorghe din Barcelona am avut parte de cărţi, icoane, o chitară, ii, tablouri, miros de ceară, flori… toate laolata repere ale spiritualităţii româneşti, ale unei identităţi culturale care, departe de România, are nevoie să fie hrănită pentru a putea fi trăită colectiv.
Experienţa a fost prilejuită de prezentarea cărţii “Sârme şi portocali“ a scriitoarei Delia Oltea Rusu, primul eveniment cultural organizat de RoBarna.
Cartea vorbeste despre dramele şi frumuseţea proceselor migratorii. Vorbeşte despre noi toţi, mii şi mii de români care poate într-un act de bravura şi resemnare deopotrivă, am decis să emigrăm. Să ne desprindem de un acasă, de oamenii pe care ii iubim, de locuri ale noastre, de morminte drag; să ne desprindem, cu speranţa că “realizarea” va compensa şi recompensa neajunsurile de odinioară şi durerea plecării.
Pentru cei mai mulţi dintre noi „realizare” a însemnat putere de cumpărare; putem pune acum multe pe listă toate câte le-am facut şi multe câte mai vrem încă sa facem. Liste lungi, ticsite de verbe… facem şi facem şi uităm poate să mai fim.
Odata cu trecerea anilor, în mulţi dintre noi s-a încuibărit însa tristeţea dezrădăcinării… în momente de sinceritate cu noi înşine, ne dăm seama că în pofida acestor „realizări”, există în suflet un gol pe care nu-l putem uşor pune în cuvinte. Ne lipsesc repere, ne dăm seama că nu mai suntem de niciunde… ne credem români, când aici nu ne gasim locul, ne credem a fi de aici, când în România aflându-ne, vrem să ne întoarcem în Catalunya.
Nu e deloc uşor sa trecem de la dezrădacinare la a trai identitar multiculturalitatea; majoritatea dintre noi ne oprim undeva la mijloc, între acomodare, resemnare şi multă condescendenţă cu propia persoană.
După unele studii din câmpul psihologiei, persoana care imigrează are nevoie de aproximativ 10 ani pentru o integrare reală în noul context cultural… 10 ani pentru a depăşi disjuncţia între „noi” (vorbind de societatea ţării de origine) şi “ei” (vorbind de societatea noului spatiu cultural). Un deceniu din viaţa noastră pentru a nu mai gândi în termeni de „noi, romanii” şi „ei, spaniolii”, un deceniu pentru a simţi autentic că suntem şi de aici şi de acolo.
Avem nevoie de timp, de muncă, de contexte potrivite…
Nădăjduiesc ca RoBarna să fie unul din aceste contexte… un spaţiu al României din noi, în care iniţial să ne aducem aminte de cine eram, pentru ca ulterior să ne putem da seama cine am devenit. Faptic, un loc al expresiilor artistice româneşti şi al celor catalane trăite româneşte, un loc în care să savuram eclere şi să dam o şansă castanelor, un loc în care sa vorbim româneşte şi să ni se facă dragă spaniola şi catalana, un loc al meselor rotunde, la care să împărtăşim dramele şi frumuseţea poveştilor noastre, ale fiecăruia.
Mulţumesc, Robarna!
Catalina Lazăr
Psiholog
Colegiul Psihologilor din Catalunya
