Marius Vasilescu a avut răbdarea să structureze o listă, este despre lucruri pe care guvernul Cioloș le-a putut face într-un singur an.
Pentru cei care tot întreabă: ce a facut Dacian Cioloş într-un an?
Pentru noi, în diaspora, a însemnat începutul normalizării relației cu funcționarul consular care, deodată, a devenit răbdător și profesional, iar taxele consulare au dispărut în marea lor majoritate. O procură pentru schimbare de buletin, cea mai comună solicitare consulară, costa 60 de euro, azi e gratis.
În țară:
Dezastrul anului cu Ciolos: 1. A înfiinţat “comisia de tăiat hârtii”; 2. A eliminat complet copiile legalizate; 3. Desfiinţează taxa de timbru; 4. Intabularea gratuită a terenurilor agricole; 5. 193 de milioane de euro pentru programul “Şcoala pentru toţi”; 6. Toată lumea îşi poate plăti taxele online prin ghişeul.ro; 7. De anul acesta se poate plăti cu cardul la ANAF; 8. Scrisoare care l-a trimis pe Sebastian Ghiţă la DNA; 9. Scutiri de impozite pentru cercetători, reduceri TVA în agricultură, preţul gazelor nu a mai crescut; 10. Autorizaţii de construcţie pentru autostrăzi; 11. Reparaţii pentru firmele care nu îşi mai puteau recupera TVA-ul; 12. Procedura de adopţie simplificată; 13. Toate modelele de cereri şi formulare au fost reunite pe un singur site; 14. Toate minunăţiile pe care GovITHub le-a făcut GRATIS (platformă digitală de petiţii, cazier auto); 15. Bani pentru şomerii care-şi găsesc de muncă în alte localităţi decât cea în care locuiesc; 16. Legea salarizării, creşteri pentru salariile mici; 17. Rezultatele economice: 150.000 locuri noi de muncă, salaruiu mediu mai mare, creştere economică; 18. Posibilitatea de a sesiza prin SMS cazuri de corupţie din sistemul sanitar; 19. Pagină nouă pentru pentru Ministerul Sănătăţii; 20. A eliminat coada de la permise şi înmatriculări din Pipera. Coada pe care Tăriceanu o ocolea; 21. Camere de video pentru a filma numărarea corectă a voturilor; 22. Radar pentru a monitoriza în timp real prezenţa la vot (actualizat la fiecare 5 minute!) 23. Lansarea aplicației „Inspectorul Pădurii”. Populația poate verifica, în timp real, legalitatea unui transport de masă lemnoasă identificat în trafic (acțiuni ample de împădurire: 3.761 de hectare au fost împădurite deja cu puieţi și 10.250 de hectare sunt conservate prin lucrări de regenerare a pădurii pe cale naturală). 24. Bani europeni: În 2016, până la finalul lunii septembrie, circa 6,3 miliarde de euro au intrat în țară în total, de la Uniunea Europeană (la începutul mandatului rata de absorbție a acestor fonduri era de 58,67%. În prezent acest procent este de 80,16%) 25. TVA redus la 9% pentru materie primă și lucrări agricole. 26. Investiții din bugetul de stat în infrastructura locală (2 miliarde lei au fost acordate autorităților locale pentru infrastructură de apă, canal, drumuri, educație, sănătate și proiecte socialculturale). 27. Pachetul anti-sărăcie – destinat sprijinirii persoanelor vulnerabile.” 28. Investiţiile străine directe în România, la nivel record după 2008: Urcă în primele zece luni cu 9% şi ajung la 3,7 mld. euro. 29. De astazi, in ghiseul.ro a fost inrolat si ANAF. Deci obligatiile fiscale catre ANAF pot fi platite si online. 30. Eliminarea copiilor solicitate de instituții ale statului după documente eliberate de alte instituții ale statului 31. Examenul pentru ocuparea posturilor de directori ai institutiilor de invatamant (depolitizarea invatamantului). 32. Depolitizarea CNATDCU 33. Transformarea zonei Văcărești in parc natural. 34. Trecerea Roșiei Montane (și încă câteva) ca zonă UNESCO 35. Politica externă – eliminarea vizelor de Canada 36. Începerea studiului de fezabilitate la autostrada Sibiu-Pitesti 37. A pus accent pe transparență, astfel fiecare cetățean poate verifica de acasă modul în care sunt gestionați banii publici prin accesarea site-ului http://www.transparenta-bugetara.gov.ro 38. Restructurarea CNADNR în CNAIR, anul acesta fiind primul în care aceasta a efectuat o lucrare în regie proprie 39. Sub guvernarea Ciolos s-a reparat autostrada surpata, inaugurata cu mare pompa in scop electoral de guvernul Ponta. 40. A adunat gunoaie, a stat la coada, nu si-a tras imunitate (am o cerere de a posta aceste lucruri de la un simpatizant PSD)
Completez cu niste realizari directe sau indirecte ale ministrului sanatatii, Vlad Voiculescu, membru al aceluiasi guvern, realizari care, considera unii, merita a fi mentionate distinctiv, pentru a fi mai vizibile si apreciate dupa cum merita:
1. a inchis spitalul de arsi unde colcaiau viermii si il reface din temelii. pe bolnavi daca nu avem locuri ii trimite in straintate pe banii statului; 2. a descoperit ca sectia de la Floreasca care ar fi trebuit sa trateze arsii si care nu functiona are de fapt aparate anti-imbatrinire si nu ce ar trebui; 3. a facut lista unica de asteptare pentru transplanturi (pana acum era dupa care da mai mult); 4. a facut linie de sesizare a abuzurilor din sanatate; 5. a facut sistem de evaluare a medicilor inclusiv a comportamentului si de catre pacienti; 6. a schimbat sistemul de angajare a managerilor de spital – nu pe criterii politice; 7. campanie de educatie vaccinare, campanie de folosit cu prudenta antibioticele; 8. trusoul pentru nou-nascuti dupa modelul din Finlanda (faimoasa cutie) – un trusou care să le ajute să monitorizeze sănătatea bebelușului, igiena și siguranța în primele luni de viață; 9. a normat garzile medicilor (azi au in system in care stau la job 24-36ore); 10. a creat un sistem de prioritizare a investitiilor si un set de criterii de acordare a finantarilor; 11. a infiintat portalul http://www.medicamentelipsa.ro;
ÎNTR-UN SINGUR AN !!!
(de pe net adunate) – Fac precizarea ca postarea intiala nu-mi apartine, doar am preluat-o, am mai periat-o si am mai completat-o. Si o mai completez pe masura ce imi mai amintesc. Initial aveam 30.
L.E.: Mi se cer surse. Le puteti verifica singuri, cu simple cautari pe google si accesarea unor surse credibile. Chiar nu trebuie mura-n gura, pentru ca de aceea am ajuns unde am ajuns: toata lumea asteapta sa i se serveasca pe tava informatia si o ia ca atare, fara sa o verifice deloc. Vai, Julien e fiul lui Soros, vai, Soros a dat foc la Colectiv, vai, Ponta a avut crestere economica, etc. Va rog, folositi-va inteligenta. Imi place sa cred ca nu ia nimeni de bun tot ce e scris acolo si mai si verifica.
Poate am mai gresit si eu, poate am exagerat sau poate mi-au mai scapat.
Postarea originala, de la care am pornit ii apartine d-lui Daniel Lica
Nu o să vă povestesc totul, nu dau din casă, nu vă spun unde am mâncat și nici ce spectacol de flamenco am văzut, nu vă povestesc nici că aveam ca de aer nevoie de un interviu cu Dacian, exact pentru acest ziar, și nu o mai fost vreme, o trebuit să îl scrie el singur, și să răspundă la întrebări între două mitinguri, mai nimic din magia Granadei nu am reușit să le arăt, trebuie să mă creadă pe cuvânt când o să le spun că Granada este poezie pură, și dansurile din Sacromonte, la fel, trebuie să mă creadă pe cuvânt când o să le povestesc despre cartierul arab, pe care nu au apucat să îl vadă nici măcar în fugă.
Aveam plănuită o ieșire nocturnă, dar oboseala lor m-a făcut să tac și să nu fac nici măcar propunerea, noaptea târziu i-am condus la hotel, apoi am stat la povești un pic cu Dana, nici de ea nu am avut timp cum se cuvine, nu a fost timp de nimic, doar de alergat între locuri și oameni.
Ceea ce mi se părea un timp infinit, s-a dovedit a fi o secundă de alergătură.
O să mergem la vot și o să normalizăm lumea în care trăim. Vom avea vacanțe normale la cap, nu vom mai sta la manifestații prin piețe. Poate că ne vom întoarce cu toții acasă, 4 milioane de români, iar vacanțele ni le vom petrece aici, cu spaniolii, deveniți prin întoarcerea noastră acasă foști colegi de muncă și foști vecini.
O să mergem la vot și când va veni Dacian Cioloș din nou în Andaluzia, vom merge la un concert de chitară în Grădinile Alhambrei, vom privi luna oglindită în luciul apelor și ne vom bucura de viețile noastre.
O să mergem la vot și o să ne vedem apoi fiecare de muncă și de profesiune. Ne vom întoarce care la cărțile noastre, care la calculatoare, la registre, la birouri. Vom deschide televizoarele doar ca să ne uităm la filme. Vom trimite în șomaj toți spicării de doi bani și toate tocșăurile penibile. Pe Facebook vom distribui doar fotografii cu pisici. La știri nu vom mai face ochii cât cepele urmărind nesimțirea unor primari și incompetența unor miniștri. Nu vom mai îngheța pe stradă apărând concentrația dezinfectantelor din spitale, sau justiția. Le vom povesti nepoților noștri despre neagra perioadă de 50 de ani sub socialism și alți 30 de ani sub pesedeu, și cum am putut schimba toate astea participând la vot.
Eu știu că toți vreți să punem mâna pe furci și pe topoare. Dar o nouă lume azi nu se mai construiește prin căderea Bastiliilor. Sau prin 1907. Acum singura armă pe care o avem este votul. Votul este noul baltag.
A treia zi și ultima. Din nou la aeroport
A sosit plecarea aceea pe care greșit o intuisem eu seculară. Eram din nou în aeroport, deși parcă trecuseră abia câteva secunde de la fotografia cu steagul. Din nou cu domnul Ghibu, prezent ca o santinelă, drept ca o suliță care măsoară timpul după soare. Cât am mai povestit cu el, cât am mai râs văzând sacoșa de pânză cu mesaj, același ca pe plăcuțele din Suedia. Nu degeaba locuiește acolo. Probabil că este o molimă în Suedia, cu mesajul ăsta.
L-am dus pe Dacian Cioloș și pe Alin Mituța, la zborul Wizzair. Am stat la coadă, deși ei au pașaport diplomatic și ar fi putut merge la salonul VIP. Mi-am amintit apoi că fusese știre acum trei ani, faptul că șeful Guvernului României mergea la servici cu tramvaiul, fără gărzi de corp și cinci mașini oficiale.
Lumea își făcea selfie cu el, îi strângea mâna, îi dorea să câștige. Nu prea foloseau persoana I. Nu spuneau: Sperăm să câștigăm, ci Sperăm să câștigați. Trebuie să muncim mult la identificarea cu lupta. Nu terbuie să lupte altul pentru noi, trebuie să luptăm cu toții.
Un bărbat între două vârste se apropie de noi, și cere o fotografie. Este un româno-sceptic: poza o cere nu pentru el, ci vrea să îi facă o surpriză cumnatului lui, pentru care Cioloș e singura noastră speranță, că de nu ajungem ca Turcia. Dacian Cioloș și Alin Mituța au zburat cu un low-cost până acasă, până la București, împreună cu căpșunarii, au zburat ca orice alt român normal.
Mi-am luat rămas bun de la ei și am rămas în aeroport cu Dana. Ce ritm de viață au Dano, oamenii ăștia! Oare cum rezistă la atâta presiune? La atâta heităreală. La atâtea pretenții de neprihănire din partea societății. Hai să ne asigurăm că votează toți românii, Dano, că altfel ne ducem mai jos ca Turcia!
Sorin și Elena sunt primii români pe care i-am cunoscut eu când am ajuns la Granada. Tot atunci au devenit prietenii mei for ever. Sorin este preot și soția lui este doctor în filologie engleză, la Universitatea din Granada. Au patru copii și sunt sursa mea de energie, atunci când nu îmi mai găsesc rădăcinile, sunt cei care au soluții pentru situațiile în care nu mai există soluții.
Cu Sorin am mers timp de doi ani la închisorile din jurul Granadei, pentru a vorbi cu românii de acolo. În închisoarea din Albolote, printre cei mai bine de 800 de deținuți, doar 16 sunt români, iar între aceștia, doar doi au condamnări grave. Asta ca să știm exact cum stau lucrurile și să nu mai aruncăm cu minciuni atunci când vorbim despre diasporă.
Cumpărăm o cutie de căpșuni dintr-o benzinărie, spălăm fructele cu apă de băut, și direct pe capota mașinii gustăm din fructele culese de români, spune Dacian. Ajungem la Motril și ne întâlnim cu o mână de români care doreau să îl cunoască pe singurul prim ministru din istoria României Mari teafăr la minte, cum spuneau ei, iar printre ei îl cunoaștem pe Nea Gigi, George Sima, un om… neliniștit, care nu stă locului, care vrea în cuvinte puține să spună tot și atunci pune în mișcare un amplu dispozitiv de convingere: gesticulează, are o mimică de actor, lui George Sima nu îi rezistă nimeni. Nici Dacian nu i-a rezistat, pentru că, aflând că el era în țară asistent medical la secția de cardiologie și că acum are o firmă de transport, cu 7 camioane, că tocmai a cumparat o hală să facă service pentru camioane, are în țară o pensiune cu păstrăvărie, a vrut firește să vadă hala și camioanele. Am alergat după el prin zona industrială, până am ajuns în parcul auto. Dacian Cioloș era ca un copil în noaptea de Crăciun, care are în față sute de cadouri pe care trebuie să le desfacă; nici una nici două se urcă în camion, îl pornește și îl mișcă prin parcare.
Am rămas cu toții uluiți, cum adică, Dacian Cioloș știe să conducă camioane?, dar el era ocupat cu Nea Gigi, căruia îi lua un interviu la el în camion, Dacian era reporterul, iar Gigi povestea (https://www.facebook.com/dacianciolos/videos/2445641062201414/)
-Unde aveți transporturi? -În Germania, Anglia și Belgia. -În România nu mergeți? -România are nevoie de autostrăzi și de activarea portului Constanța, a canalului Dunăre – Marea Neagră, ca vapoarele cu produse chinezești să nu mai descarce în Olanda, să treacă pe la noi, să rămână și la noi niște bani. Dar cel mai tare și mai tare ne trebuie deschidere sufletească, să spunem lucrurilor pe nume. De aici pornește totul.
Ascultându-l pe George Sima, nu poți să nu te întrebi de ce nu avem tot ce visăm să avem, când de fapt, lucrurile sunt simple: nu se poate face schimbarea într-o zi, dar trebuie început și, încetul cu încetul, construit edificiul ăsta la care visăm cu toții. Pentru că dacă nu îl începi pe baze sănătoase, nu ai cum să aștepți ca zidurile să nu mai cadă peste noi.
Întâlnirea cu domnul Sima nu fusese programată, pentru că atunci când mi-a fost sugerată, am răspus, cu neștiință, că toate camioanele sunt la fel, că ce nevoie am avea să vedem camioane. Dar uite că nu sunt la fel nici toate camioanele după cum nici toți patronii nu sunt la fel. Domnul Sima are viziune și are soluții. Și după cum l-am văzut noi, are și puterea de a aplica soluțiile.
Să nu vă așteptați să vă spun că am văzut poezie și în camioane. În camioane, nu! Dar în drumul acesta simbolic dintre Spania și România, pe care eu l-am făcut de câteva zeci de ori, am mers și cu mașina, și cu autobuzul, l-am bătut la pas, păi vă spun sigur că drumul ăsta are poezie. E poezia întoarcerii la rădăcini, un fel de nostos, o întoarcere acasă, o odisee, o legătură între două case, pentru că, la urma urmei asta sunt căpșunarii: oameni cu două case: una lângă care cultivă căpșuni, ardei sau chirimoya, și alta lângă care cresc brazi și meri. Drumul acesta pe care domnul Sima nu își poate trimite camioanele cu marfă, pentru că ar trebui să se întoarcă goale de acasă.
Și am văzut poezie în omul ăsta, în Domnul Gima, care ar vrea să își trimită camioanele în România, să care ardei de la familia Rusu și chirimoya de la familia Floare, dar să nu vină cu camionul gol înapoi, să transporte ceva și din România înspre Spania. Am văzut poezie în determinarea cu care vrea să schimbe lucrurile.
Poezie am văzut și la plantația de chirimoya a familiei Floare. Ei sunt trei frați: Maria, Grigore și Ion, din Bistrița sunt toți, și au o grămadă de culturi, livezi întregi pe care le gestionează ei singuri. Își alternează culturile și au de muncă tot anul, își bat capul cu floarea de chirimoya, care, în absența albinelor, se polenizează manual. Este una dintre muncile cele mai dificil din zona Motrilului, cea care îți poate asigura sau nu producția pentru un an întreg. Iar frații Floare au venit în sudul Spaniei, au învățat, au muncit și acum au propria lor afacere.
Am mâncat cu toții din fructul dulce, o combinație de pară și pepene galben. Dacian Cioloș, cel mai curios dintre noi toți, punea zeci de întrebări despre cum se cultivă și despre perioada de înflorire și alți termeni tehnici, pe care mintea mea de filolog nu i-a reținut.
Maria este sufletul comunității de români din Motril, face ea singură cât o asociație sau ONG, o instituție întreagă, ajută pe toată lumea, îi duce la spitale, la consulate, la notar. Maria este cea mai mare dintre frați, are 40 de ani, e frumoasă și zâmbăcioasă, energie pură, se învârte printre oaspeți și frații ei ca un titirez. Și sigur că ne îmbie cu o lădiță de fructe pentru acasă. Și lădița cu chirimoya ne așteaptă cuminte în livadă.
Ne spălăm pe mâini la cișmeaua din livadă și iarăși mă învăluie poezia acestei amiezi bucolice și exotice, părem brusc niște țărani spanioli, ne lipsește doar priceperea la dansat flamenco. În rest, stăm și noi și ei sub același soare, cu aceeași preocupare pentru polenizare, ploaie, prețurile pieței, pentru cules, vândut, replantat, curățat… Suntem, în fond, aceeași oameni.
Am luat cu noi doar câteva fructe, cu aspectul lor de mâncare favorită de aliens, pentru că sunt verzi și stranii, atât de stranii de parcă ar proveni dintr-un coș de fructe aflat pe pupitrul de comandă al unui OZN, eram într-o întârziere incredibilă, urcăm în mașini și pornim spre Granada în goană. Pe drum îmi exprim grija că nu vom mai avea timp să mâncăm și Dacian îmi spune că nu-i bai, că luăm un sandwich de pe undeva să ne potolim foamea.
Ați înțeles? Luăm ceva de ronțăit dintr-o benzinărie și aia e toată masa. Unde sunt chiolhanurile de altă dată și hălcile din foste animale vii, care să umple burdinahnuri și să îngroașe cefele deja groase? Unde este foametea aceea adânc încrustată în ADN-ul îndividului, care strânge pâinea în pumn, în timp ce soarbe din ciorbă? Nu o lasă pe masă de teama ancestrală că cineva i-o va fura. Unde sunt mesele abundente ca semn al succesului social, din belșug scăldate în uischeanuri și coniace, ca boierii? Dacian Cioloș își dorește doar un sandwich. Noroc că avem apă în mașină.
La Granada firește că nu mai avem timp decât de schimbat cămașa și să ne pregătim pentru întâlnirea cu românii din Granada.
Dimineață, cu noaptea în cap, am mers la o seră, sera unei familii de români, care pe mine m-a emoționat tot atât de mult ca și o vizită la Alhambra. Serele sunt niște spații enorme, despărțite între ele de plastic, mult plastic, care se încinge vara și face atmosfera dinăuntru insuportabilă. Sunt serele care alimentează Europa întreagă cu legume, o mare de plastic care acoperă dealuri și văi, plaje și istmuri, din care mâncăm cu toții nu doar în timpul iernii, ci pe parcursul întregului an. Serele acelea dau viață unui pământ din care, în condiții normale, nu ar putea răsări absolut nimic, nici măcar cactuși.
Șerpuim cu mașina pe drumuri înguste, înghițiți de valuri uriașe de plastic, toate intrările sunt la fel, plasticul peste tot la fel. Oprim în dreptul unei porți și de dincolo de ea latră niște câini. Ne deschide doamna Rusu, cu un zâmbet care îi înflorește toată fața, este emoționată și ne invită înăuntru. Înăuntru a două hectre de sere. Cu totul suprarealist, doamna Rusu este încălțată cu Kangoo-jumps, un fel de ghete cu arcuri, care o ajută să facă sport, în timp ce leagă sforile pentru culturi:
-Nu râdeți, ne spune, că așa împușc doi iepuri dintr-un foc. Ajung mai sus, că eu nu îs ca bărbații de înaltă, și fac și sport și nu mai trebuie să merg la sală.
Ne declarăm imediat fanii doamnei Rusu, care are o poftă de viață ceva de speriat, ea este mama lui Alex, cel care gestionează serele. E toată energie și pozitivism. M-a topit. Noi stăm de vorbă cu ea, în timp ce își continuă neabătută munca, leagă sforile pe care se vor agăța apoi roșiile, trebuie să ajungă la aproape doi metri înălțime, se proptește în arcurile de la kangoos și sfoara zboară prin aer fix în locul în care trebuie să se petreacă peste bara orizontală. O urmăresc cu privirea, o urmăresc și câinii care stau numai între picioarele ei, doi câini lupi de o mare frumusețe și îmi dau seama cât de dragă îmi este această femeie din Bistrița.
Mamă, tată și fiu, tocmai au mai cumpărat încă 10 hectare de sere. Domnul Rusu este un munte de om, zvelt ca un haiduc, cu piept de taur și voce de tunet, vorbește și tremură plasticul de pe sere:
-Domnu Cioloș, da noi avem pământ bun la Bistrița, nu ca lutul ăsta de aici. Avem pământ negru, să îl ungi pă pită. Și nu-l lucră nimeni. Noi venim să scărmănăm pietrele astea și pământul ăsta alb și sec, în loc să lucrăm pământul nostru.
Domnului Rusu îi tremură vocea. Se înmoaie tunetul în lacrimi. Continuă:
-Am pus lacătul pe ușă și ne-am luat lumea în cap. Am încercat de toate, avem casă mare la Bistrița. Am vrut să fim gospodari, le-am făcut pe toate. Dar n-o fo chip. Ne-o jupuit ăștia. Nu se mai putea, Domnu Cioloș. Ne-o mâncat de vii. Am închis tot și am plecat. O rămas în urmă pământul pârloagă și casa pustie.
Face o pauză, își leagă lacrimile undeva sub pleoape:
-Chiar săptămâna trecută am cumpărat încă 10 hectare de sere. Din astea în deșertu ăsta. Exact cât pământ am eu acasă, am lăsat pământul meu negru și am cumpărat aici piatră și lut.
Dacian Cioloș îi ascultă și el emoționat. Ca noi toți.
-Domnu Cioloș, noi vrem să ne întoarcem la casa noastră. Ce trebuie să facem? Cu ce să vă ajutăm? Vocea tună din nou. Cum scăpăm de javrele astea?
Trecem în sera de ardei gras, ardei uriași, roșii, care stau în lăzi, sau rămași neculeși, pentru că e prețul mai mic decât ziua de muncă a celor care trebuie să îi culeagă. Dacian se apleacă, bagă un deget în sol să vadă umiditatea solului, eu turbez, nu am șervețele umede în mașină, Dacian înșfacă o ladă cu ardei să o cântărească la mână, face calcule de productivitate, cât dați pe semințe, cât pe răsaduri, cât vă costă oamenii, cât apa și în două minute aveau deja un plan de eficientizare, ne uitam la Dacian Cioloș cu admirația cu care descoperi că cel mai bun prieten al tău este de fapt un laureat al premiului Nobel.
Iar eu mă gândesc că poezie există de fapt, în toate lucrurile de pe lumea asta, inclusiv în sera de ardei gras, inclusiv în Doamna și Domnul Rusu, în fiul lor, Alex, cel care a terminat un liceu de arte plastice, dar își dedică viața cultivării plantelor în deșert, sub soarele ucigător al Almeriei. Poezie și în ardeii neculeși, rămași degeaba pe plantă, nu îi vrea nimeni, au crescut degeaba. Precum copiii instituționalizați din România. Poezie și în dorul Domnului Rusu față de pământul lui negru de acasă, numa bun să îl ungi pă pită, un pic de poezie și în pământul acesta ars, pământ de deșert, care cu sudoarea românului, a marocanului, dă Europei roșii, sau ardei, sau castraveți.
De la Almeria la Granada
Tare greu a fost să plecăm de la familia Rusu. Și mai greu a fost să plecăm fără o lădiță de ardei, luați doamnă, să aveți de o mâncărică, am plecat și i-am lăsat în urmă, cu obida lor și cu hotărârea de a pune umărul la schimbarea țării. Am lăsat în urmă lădița pe care care așteaptă să fie cumpărată de careva. A rămas în mine dorința de a mă întoarce într-o zi în sera familiei Rusu, ca să îi ajut la legat roșiile.
Spusese domnul Rusu: dacă Dumneavoastră, Domnu Cioloș, ați făcut un asemenea efort să veniți până la sera noastră, apăi ce-i pentru noi așa mare efort să vă susținem? Sper că a vorbit cu români și că i-a scos la vot.
Am pornit spre Motril, plaja Granadei. Deși situat la 80 de km de Granada, portul Motril este considerat o extensie a Granadei, este locul de plajă și de concediu a granadinilor. Coasta Tropicală este o zonă unde se cultivă toate fructele tropicale care se regăsesc în supermarketurile Europei, de acolo vin kiwi, mango, chirimoya, avocado, banane chiar, și acum dispăruta trestie de zahăr, care acum un secol îmbogățea locuitorii Granadei. În populația Motrilului s-au strecurat 3000 de români, un sat aproape, iar noi urma să vizităm, în mare viteză, o plantație de chirimoya a fraților Floare.
Pe drum spre Motril am vorbit despre producția de ulei de măsline și am descoperit în Dacian Cioloș un mare și fin cunoscător, a spus și poanta pe care o fac în general spaniolii cu cei care nu știu ce e măslina și îi pun să o guste direct ruptă din copac, și apoi se țin cu mâinile de burtă râzând de grimasele pe care le fac cei care le cad în plasă, pentru că măslina nemurată este mai îngrozitoare decât lămâia mușcată cu tot cu coajă. Mi-a vorbit despre politica europeană în ceea ce privește uleiul spaniol și ascultându-l mi-am dat seama că există poezie și în uleiul de măsline. Așa cum Neruda găsise poezie în ceapă, iaca am găsit și eu în măslini.
Vorbim despre Motril și despre cei care m-au ajutat să organizez aceste vizite, le povestesc despre Huelva, patria căpșunilor, unde nu o să apucăm să mergem acum, despre româncele și marocancele exploatate pe plantațiile de căpșuni, despre lipsa de informare care îi face pe români victime sigure ale rețelelor de exploatare a forței de muncă.
Lăsăm bagaje, schimbăm cămeșa, bem un suc de portocale și fugim la prima întâlnire: colegii noștri din Valencia, Benidorm, Murcia, Cordoba ne așteptau cu masa pusă într-un restaurant unde 3 dintre cei 6 chelneri sunt români. Conduce mâna mea dreaptă, Dani, care conduce totuși cu stânga și ne încurcăm de vreo 3 ori, exact cam cum făcusem eu în parcarea aeroportului. Îl cunoaștem pe Adrian, care are o firmă de construcții la care, încă de la înființare, au lucrat doar români. Adrian este cel care mi-a dat o mână de ajutor esențială, într-o zonă pe care eu nu o cunoșteam mai deloc.
Daniel Moise este un luptător, o persoană care se încăpățânează să fie bună, în ciuda faptului că viața îi dovedește constant că trebuie să fie o canalie. Dar Dani o ține într-una pe a lui, el vrea să demonstreze că asta e calea corectă. E tot un suflet, ca o pâine caldă scoasă recent din cuptor. Și mai are o calitate deloc neglijabilă, Dani mă suportă și știe că în ciuda firii mele insuportabile, mai ales când sunt prinsă cu chestii, sunt o persoană admirabilă. Hahahaha! Acum fără glumă, Dani este persoana cea mai iertăcioasă din lume, te iartă de mai multe ori decât îți dai tu seama că ai greșit. Are un entuziasm cântărit, drămuit, de parcă i-ar fi frică să nu îl piardă și să rămână fără. E ardelean și asta ne ajută tot timpul.
După masa de prânz, unde oricum am ajuns foarte târziu, mergem pe unul dintre șantiere să îi cunoaștem pe angajați, e un pluton întreg cu căști și veste galbene, copleșiți cumva de importanța momentului, păreau că nu vor participa prea mult la discuții. Fotografii, strângeri de mână, și când credeam că putem merge liniștiți spre întâlnirea cu românii din Roquetas, începe o dezbatere politică de mai mare dragul, românii dovedesc faptul că sunt informați, poveștile lor sunt cu adevărat dureroase, unii sunt disperați, alții lipsiți de speranță, totul e pierdut Domnule Cioloș, acasă nu se mai poate face nimic, românii nu ies la vot, uite, trebuie să ieșim tot noi ăștia din afară, noi care nu ar trebui să mai aveam nicio treabă cu ce se întâmplă în țară, tot noi mergem câteva sute de km pentru un vot și cei de acasă nu trec nici măcar strada, nu ies din casă, și atunci Dacian Cioloș începe să le povestească cum se schimbă situația acasă, cum sunt primiți cei din alinață peste tot pe unde se duc, câte mii de tineri îi urmează, cum se trasnformă România de la o zi la alta, generația asta nouă pare să nu mai aibă răbdare ca noi, ăștia vor totul imediat, nu mai au timp de pierdut, destul am pierdut noi timp și pentru ei, am pierdut 30 de ani, dar copiii noștri nu mai au răbdare, trebuie să credem și să luptăm să schimbăm lucrurile, pentru că lucrurile nu se schimbă singure, trebuie doar bună creștere și bun simț…
Bunul simț a fost adus în discuție de cele mai multe ori, în aceste 3 zile bunul simț a devenit noua obsesie, toți vorbim despre asta, cel mai mult se pare că doare lipsa bunului simț din istoria ultimilor 80 de ani, de aceea, din lipsă de bun simț s-au cocoțat unii în poziții și funcții în care nu aveau ce să caute, din lipsă de bun simț au uitat de cei 7 ani de acasă.
Nu am mai ascultat mai departe, mă uitam la oamenii aceștia împovărați de poveștile lor, oameni care muncesc și sunt bine plătiți, care au asigurări de sănătate într-un sistem care chiar funcționează, care locuiesc la malul Mării Mediterane, dar care, au și spus-o, s-ar întoarce și mâine acasă dacă ar avea o garanție că lucrurile se vor îndrepta.
Dar cine să vă dea garanții, lucrurile singure nu se îndreaptă, trebuie să le îndreptăm noi. Nu eu, nu Guvernul, nici parlamentul, lucrurile trebuie îndreptate de fiecare dintre noi, în familiile noastre, la locul de muncă, la școala copiilor, la medicul de familie. Schimbarea mare o facem pornind de la propria schimbare la nivel individual.
-Dar Dumneavoastră credeți că o să reușim? -Singur nu. Împreună, da!
Au râs cu toții de mine când am păstrat vesta pe care o purtase Dacian pe șantier. Că tot râdeau de mine colegii mei din alianță că cică umblu cu poza lui Dacian în buletin. În buletin, nu! Pe desktop, da! Pentru că e adevărat că am o fotografie salvată pe desktop, o imagine în care este el, irecuperabil de îndrăgostit de soția lui, Valerie, alcătuiesc amândoi un cuplu la care îmi face o plăcere uriașă să mă tot uit. Un cuplu înconjurat de liniște, senin, uite, chiar mă inspiră fotografia aia, de aceea am salvat-o pe desktop și o deschid din când în când, pentru că zâmbesc văzându-l pe Dacian atât de topit de drag. Tocmai pentru că vorbim despre un prim ministru, pe care te aștepți să îl vezi în ipostaze guvernamentale, și îl descoperi un bărbat care își iubește soția, într-un context din care dispare și politicul și istoria României, și rămân doar doi oameni îndrăgostiți. I-am arătat și lui fotografia de pe desktop, iar Dacian a spus: -Eram la Sibiu, la seminarul…
Dar eu nu l-am mai ascultat, pentru că mi se păruse atât de fain că își amintea exact cum și unde se făcuse fotografia aceea, nu l-am mai ascultat și pentru că văzusem că îi era dor de vara aceea de la Sibiu, de terasa aceea rustică, îi era dor de Valerie și poate că și de liniștea acelor vremuri.
Așadar, să rețină heiterii, am fotografia lui Dacian cu Valerie salvată pe desktop și mai am și vesta pe care a purtat-o el în mașină. Poftim! Dovada mesianismului și a adorației liderului suprem! Am râs cu toții când am spus că o să scot vesta la licitație și chiar Adrian, posesorul vestei, o va cumpăra de la mine, ca să o pună în biroul lui, în ramă cu titlul: ”vesta pe care a purtat-o Dacian Cioloș când a vizitat șantierul meu, cu ocazia primei sale descinderi în Andaluzia.”
Ar mai fi stat să îi asculte pe oameni. Poate data viitoare o să avem parte de timp mai mult. Pentru că sigur că va mai fi o dată viitoare. Am alergat apoi cu sufletul la gură la întâlnirea din Roquetas, unde nu mi-a ieșit prezentarea așa cum trebuia, nici organizarea așa cum visasem, dar până la urmă am dres-o cât de cât și s-a încins și acolo o dezbatere, de or trebuit să ne scoată afară din sală, că de nu, mai stăteam probabil și acum. Și tot despre bun simț s-a vorbit. Și despre ce e acasă.
Aveam locuri pregătite pe scenă, dar Dacian Cioloș și-a luat microfonul și a coborât în sală, între rândurile de scaune și i-a întrebat pe cei prezenți: Sunt eu curios de ce vă mai interesează România, dacă ați plecat și v-ați făcut un rost aici? De ce mai participați la alegerile de acasă? De ce vă mai interesează politica de acasă?
Pentru că suntem români, cum de ce.
Și oamenii au început să povestească despre venirea lor în Spania, fără viză de muncă, doar cu una de turist pentru o perioadă de 6 luni, după care nu s-au mai putut întoarce în țară, cum au muncit la început, cum muncesc acum. Despre greutăți, despre dezastrul de acasă. Unii mai obidiți ridicau tonul. Alții nici nu mai respirau de indignare. Alții împăciuitori, nu îl mai așteptau pe Dacian să răspundă, răspundeau ei, încercând să le explice că un om nu poate ține loc și de justiție, și de instanță divină, și de medic, și de învățător și de notar.
Ne-o gazat ăia în Piața Victoriei și Dumneavoastră nu ați făcut nimic! Sunteți toți la fel!
Și Dacian Cioloș s-o apropiat de bărbatul acela, care avea peste 40 de ani, timp suficient în care să adune dureri în suflet, l-o ascultat până la capăt, apoi o început să îi explice care e diferența dintre Președinte, Guvern și Parlament, care sunt prerogativele fiecărei instituții, ce se poate face pentru a recupera prejudiciul adus de hoțiile din ultimii ani, ce legi ar trebui schimbate și care este drumul pe care îl parcurge o lege din stadiul de proiect până la stadiul de lege. Omul avea lacrimi în ochi. Și-o cerut scuze la final. Tot cu lacrimi în ochi a vrut o fotografie cu omul care tocmai îi ținuse un curs de educație civică.
Dacian este un excelent profesor. Atunci mi-am dat seama, la Roquetas. Acum, fiecare învață lecțiile de care are nevoie: eu am învățat de la el două lecții fundamentale pentru mine: lecția răbdării și ascultării și lecția dragului de oameni. Pentru că lui Dacian Cioloș îi pasă de oameni, se apropie de ei, le strânge mâna energic și le adună poveștile. Și nu o face ca să capete capital de imagine. Cei care susțin această teză sunt rău intenționați. El vrea să găsească soluții pentru fiecare problemă a fiecărui om. Și eu știu că va face o sinteză și că nicio poveste nu se va pierde.
-Câtă răbdare poți avea, îi spun când plecam spre hotel. Cum poți risipi atâta răbdare? Răbdare și mai ales energie. -Asta nu e răbdare risipită! Asta e răbdare investită. Nu poți schimba în bine viața oamenilor dacă nu îi asculți. Oamenii au adunat frustrări de-a lungul întregii lor vieți, Oana. Nu i-a ascultat nimeni. Pentru ei e foarte important să îi asculte cineva. Și este foarte important să înțeleagă, să știe ce trebuie făcut și să urmărească dacă lucrurile se fac bine.
Înțelegeți acum? Înțelgeți de ce vă spun că lui Dacian îi plac oamenii?
La fotografia de grup, pe treptele Bibliotecii Municipale, dezbaterea a continuat. Dacian avea shooting sesion de fotografii, eu rămăsesem fără baterie la telefon, mă isterizam pe această temă, trebuia să dau niște telefoane evident că extrem de importante, îmi dau seama că nu știu nici pinul de la telefon pentru că făcusem un contract nou, mi se părea că îmi cade cerul în cap și mă sugrumă marea de plastic, mă alterează situațiile pe care nu le pot controla, dar m-a calmat Dana mea, Dana de mi alma, hai să scrii un mail acasă să îți recuperezi pinul, vedeți de ce vă spuneam cât de important era să o ai pe Dana cu tine? În tot acest timp, Dacian continuă să îi asculte pe unii și să le răspundă altora la problemele pe care le invocă.
Mergem spre hotel unde mai avem o întâlnire, cu membrii PLUS veniți din tot orientul spaniol, unii de la 700 de km, făcând eforturi supraomenești, au venit unii dintre ei cu copiii, ne întindem și acolo, punem țara la cale, cum va fi, cum ne vom organiza, ce facem după alegeri, cu cine ne unim, cu cine facem pact de neagresiune, și apoi gata, ziua asta infinită se termină și ne retragem pe terasă, unde am rămas la povești, mai mult am vorbit noi, pentru că ei erau topiți de oboseală. Am râs și am făcut planurile pentru cea de-a doua zi infinită.
-Vreți o cafea?, întreb. -Noi ne tutuim, nu?, îmi răspunde Dacian. -Firește, dar sunteți doi, îl întrebam și pe Alin. -Nu, nu bem cafea, hai să mergem să nu întârziem.
Luăm mașina, nu nimeresc ieșirea din aeroport din prima, ne plimbăm prin parcare într-un râs continuu, eu cel puțin râdeam ca să nu plâng de ciudă, pentru că nu știam pe unde să ies dintr-un loc pe care îl cunoșteam ca în palmă, în apărarea mea menționez faptul că se făceau la parter lucrări de amenajări, dar chiar și așa mi se părea suprarealist, am mai pierdut 20 de minute prezentându-le de câteva ori parcarea aeroportului.
Destinsă toată lumea, nu mă simt mai prost decât era cazul, nimeni nu râde de mine, așa cum aș fi meritat. Râd eu ca să nu îmi fie rușine.
Drum lung până la Almeria, Dacian Cioloș în dreapta mea, răspunde la sutele de mesaje pe care le primise probabil în timpul zborului. Dă sute de telefoane. Mergem pe coastă și vremea e fabuloasă, marea ne face cu ochiul în dreapta, seceta ne face semn cu mână pe partea cealaltă, ne așternem la drum. Se vorbește la telefon pe toate planurile, iar eu încerc să îmi dau seama câtă relaxare poate exista între niște oamnei care abia s-au cunoscut. Făceam eforturi să nu ascult discuțiile telefonice. Să nu ascult nimic.
Încep să mă gândesc la cât de norocoasă sunt eu de fapt, ce oameni faini am în jur, cum a venit fata asta tocmai din Suedia, mă gândesc la efortul pe care îl depuseseră și Dacian și Alin, treziți de la 4 dimineața, alergând între două evenimente, două conferințe, două întâlniri. Mă gândesc ce rău îmi pare că nu este mama mea la mine, că nu este Mihnea la Granada, ca să vadă cu ochii lor normalitatea în politică. Să îi cunoască pe oamenii ăștia care nu prea încap pe la televiziuni, că televiziunile au aceleași interese mizerabile ca și metaforica ciumă roșie, au de păstrat posturi și privilegii și contracte grase.
Mă mai gândesc și că îmi pare rău că nu am stabilit totuși și o cină în casă, așa cum dorisem inițial, să mai intre oamenii ăștia și în casă de oameni, că destul stau numai prin hoteluri și restaurante. Să își mai amintească de casele lor, din care probabil că nici nu își mai amintesc când au ieșit cu valiza făcută. Așa stabilisem inițial, dar mi s-a părut prea mare intimitate, mi se părea că era prea de tot să îi înghesui în casa mea, la masa mea, pe muzica mea, vorba lui Smiley, ar fi fost forțat să îi oblig să intre într-o casă pe care nu îi întrebasem dacă doreau să o cunoască, într-o familie față de care nu își manifestaseră interesul să o cunoscă. Îmi imaginasem că un program mai impersonal poate că era mai bine, dar acum îmi părea rău. Nu aveam de unde să știu că erau oameni atât de apropiați și atât de deschiși. Unde credeam eu că va fi stânjeneală, se instalase o prietenie care picura între noi încetul cu încetul. Dar lasă că data viitoare nu mai scapă, o să îi invit acasă, ori la Granada, ori la Gura Humorului și o să fac fie o paella în curte și salată de vinete, să fie așa, un meniu intercultural și integrator, fie o să facă mama niște plăcinte cu brânză de vacă de la Tanti Maria, fie scrijele pe sobă, dacă ar fi iarnă.
Mă mai gândesc la oamenii ăștia, nu doar la cei doi aflați cu mine în mașină, ci și la Dana, la toți oamenii care au ieșit din bârlogurile lor și au pornit o cruciadă care părea imposibil de urnit, care au generat un entuziasm și o speranță pe care le credeam pe veci pierdute. La toată echipa, la colegii noștri din USR, care sunt de 2 ani pe stradă, la cei din Platforma Ro100, care au pornit campanii de sensibilizare, care au adunat lângă ei voluntari, la toți bărbații și femeile care și-au lăsat în urmă familiile, au iești din casele lor, s-au urcat în autocaravană și au pornit să pipăie România, să vadă cu ochii lor și să vorbească cu oamenii. Să cunoască România din România și cea din afara României. La ei toți mă gândesc, la energiile de care au nevoie, la entuziasmul pe care probabil că îl pierd din când în când, la atacurile mizerabile la care sunt supuși nu doar pe Facebook, la presiunea enormă care le apasă pe umeri. La toți oamenii aceștia care îmbracă tricourile alianței, care au sau nu funcții răsunătoare, care sunt sau nu pe locuri eligibile la europarlamentare. La oamenii care nu mai au vacanțe și weekenduri. La cei care și-au pierdut și jobul pentru că dedicau mai mult timp luptei pentru normalitate, decât serviciului. Oamenii care vorbesc cu cei din jurul lor și încearcă să îi scoată din apatie. La toți tinerii care, fără să le spunem noi, părinții lor, au pornit propria lor cruciadă, sunt prezenți cum eram noi prezenți la revoluție.
Mă gândesc apoi și la oamenii cu care stă echipa aceasta de vorbă, la cei care vor să ajute să schimbe țara, și care întreabă cu fervoare, unde este nevoie de ei. Le-aș insufla eu entuziasm, aș deschide o linie telefonică prin care să le iau oboseala și dezamăgirea.
Și la ceilalți mă gândesc. La cei care nu mai pot crede, cei care nu mai pot spera. Mă gândesc la mama mea din nou. Aș vrea să participe la toată efervescența asta, să creadă în schimbare. Aș vrea să o iau de mână și să îi transmit toată încrederea și convingerea mea. Mă gândesc cum am crescut noi și le-am dat spatele, am ignorat România reală și am trăit în bula noastră, înconjurați de cărți, de civilizații, de teoriile cele mai noi ale lumii. Am uitat de bătrânii și copiii de lângă noi, i-am lăsat în plata domnului și a pesedeului, a bisericii. Am lăsat să îi îndoctrineze câteva televiziuni nerușinate, și noi ne-am văzut de evoluția noastră spirituală. Nu am vorbit niciodată cu bătrâna din piață care vinde trei legături de leuștean, i-am dat 1 leu în plus și am considerat că ne-am făcut datoria. Nu era treaba noastră, asta e treaba statului. Iar când am văzut că statul nu își face treaba, nu ne-am responsabilizat. La 30 de ani de la Revoluție și la 80 de ani de la instaturarea socialismului sinistru, bătrânii noștri tot ai nimănui sunt, copiii instituționalizați sunt tot victime.
Mă gândesc la cât de multă poezie există de fapt în cuvântul oameni. Poate că sunt o idealistă, dar eu sunt sigură, pentru că așa mi-a spus mie Panait Istrati într-o carte, sunt sigură că fiecare om duce cu el o poveste. Este vina noastră că nu avem răbdare să aplecăm urechea la poveștile din jurul nostru. Cu poezia este la fel.
Îl privesc în oglinda retrovizoare pe Alin și văd un om care pare că nu are niciodată nevoie de sprijin. Niciodată piedicile nu par imposibil de trecut. Cine știe ce o fi în sufletele lor și cât de mare e plata pentru această liniște pe care o prezintă celorlalți. Cine știe câtă fierbere este de fapt acolo deep down. Nici nu știu ce mi-a venit să spun în engleză în adâncul sufletului. Fandoseli. Oricum, îi privesc pe amândoi și îmi imaginez ce fac oare când le vine să dea cu telefonul de pereți. Oare cum își controlează tensiunea și pulsul? Oare cum de nu o iau razna? Cum de pot zâmbi după o converație telefonică în care le cad zidurile lumii peste ei? Sau poate că nu le cad! Poate că le țin ei cu mână să nu cadă. De aceea și este atât de fragilă lumea. Îi ținem noi cu mâna zidurile să nu cadă și să ne strivească.
Era liniște în mașină și mi-am dat seama că uitasem să pun CD-ul cu muzică pe care îl pregătisem dinainte, era frumoasă liniștea, am lăsat-o să cânte, soarele era deja sus și ardea nepăsător, liniștea rămâne tăcere și nu apasă pe nimeni, îi fac cu ochiul Danei în oglinda retrovizoare, îmi zâmbește și continuăm să alergăm. Vorbim puțin. De fiecare dată începe Dacian.
Îmi întinde niște boabe lunguiețe, iau râzând: -Știu ce sunt. Am văzut o emisiune în care explicai că tu nu bei cafea, ci mănânci boabe de cacao. Râde și el și începem să vorbim despre nimicuri mari și nimicuri mici.
Îmi plac mai ales nimicurile mici, pentru că sunt detalii despre care ai crede că nu îi pot rămâne comisarului european în memorie. Dar lui Dacian Cioloș nu îi scapă absolut nimic. Trece printr-o perioadă complicată, și el și partidul și alianța, dă unul sau altul să plece, toată lumea vrea să își arate mușchii, toți vor să demonstreze că sunt esențiali, că fără aportul lor nu putem supraviețui, o luptă de lupi tineri. Dacian îmi spune că ar trebui să se înscrie la facultatea de psihologie, îi spun că nu are nevoie, că deja face terapie, o face cu toți cei cu care se întâlnește. Face un fel de terapie political mindfulness și recuperare entuziasmal-cognitivă, nu râdeți, că alți termeni nu am putut inventa.
Dacian are multe calități și nu sunt eu cea chemată să îi fac o Descriptio Daciane, dar despre o trăsătură e musai să vorbesc, o calitate pe care eu nu am mai întâlnit-o la oameni de la mămaia mea încoace: are o răbdare care nu îi normală, care nu se întâlnește pe toate drumurile: în calitate și în cantitate. Nu există niciun detaliu care să îl facă să disprețuiască șansa de a cunoaște pe cineva, de a-l asculta și de a-l încerca să îl facă să vadă cum stau lucrurile. Are un fel de răbdare infinită, care nu doar că nu îl obosește, ci chiar îl face să se bucure de fiecare episod. Chiar și atunci când efortul pe care îl depune este prea mare din punctul meu de vedere, pentru el este o șansă în PLUS.
Dacian Cioloș îi ascultă pe oameni până la capăt. Încerc să învăț să fac la fel. Îmi este imposibil.
Îl ascult chiar acum pe Dacian la radio, este sâmbătă dimineață, și interlocutoarea lui îl întreabă ce își reproșează. Știți ce spune? Incredibil, dar răspunsul lui este: Am luat decizii fără să îi ascult suficient pe cei din jurul meu. Păi cum! Cum să nu îi asculți tu pe oameni, tu care ești Cel mai Ascultător dintre pământeni. Îi asculți pe toți oamenii, ești ascultător profesionist, inclusiv pe cei care vorbesc în dodii, cum ar spune mămaia mea, și ești ascultător și față de principiile pe care ți le-au transmis părinții și bunicii tăi. Asculți apoi de bunul simț, ceea ce este cu adevărat o mare noutate în politica românească.
Am ajuns, în sfârșit, după 300 de km, la Roquetas de Mar. Un sat nu foarte plin de glamour, mai mult industrial, în zona aceea de Spania căreia i se mai spune și Marea de plastic, pentru că suprafețe enorme de pământ sunt invadate de sere acoperite cu plastic, în mijlocul unui deșert absolut, Deșertul Tabernas, în care, printre altele, s-au turnat filme precum Lawrence of Arabia. Dar Roquetas este pe malul îngăduitor al Mediteranei, care compensează cumva asprimea pământului și dezastrul ecologic al oamenilor, prin străluciri verzui. Fandoseli de mare sofisticată și cu ifose de mundo mundial, Mediterana ignoră plasticul și strălucește și clipocește cum știe ea mai bine și mai spectaculos.
Preambul:
Ca orice jurnal, povestea noastră este una subiectivă. Sunt sentimentele și părerile noastre. Nu ne poate contrazice nimeni, și nimeni nu ne poate spune că nu avem dreptate. Ba avem dreptate! Pentru că a fost experiența noastră, pentru că asta am înțeles noi din acele zile, în care am fost parte a unei povești, pe care acum o dăm mai departe. E simplu!
Ne pare rău, dar nu vă invităm să ne validați sau invalidați opiniile. Vă invităm însă pe toți să vă scrieți propria voastră poveste, pentru că poveștile nu sunt niciodată prea multe. Dar mai cu seamă vă dorim tuturor să aveți privilegiul de a sta cu Dacian Cioloș trei zile și să îi prezentați lumea voastră! Să îl vedeți cum este de interesat de toate amănuntele și detaliile acesteia, și cum, la final, în câteva cuvinte, vă oferă o imagine corectă și completă, esențializată, despre cum este această lume.
Înainte de a purcede la poveste, vă spun ceea ce ne-a uluit cel mai mult pe parcursul acestei experiențe: că în cele trei zile nu l-am auzit nici măcar o singură dată pe Dacian Cioloș cerând votul pentru el, sau pentru alianță. Nu a spus niciodată „votați-mă pe mine că eu sunt cel mai bun”. Nu a spus niciodată „fără Alianță suntem pierduți”. Niciodată.
A vorbit însă despre ce a făcut când era prim ministru și despre ceea ce avem de făcut de acum înainte. A vorbit despre motivele care l-au determinat să intre în politică. Despre România de azi. Și despre cum vede el România, nu de peste un an sau doi, ci de peste zece-douăzeci de ani.
Despre acea Românie este povestea lui Dacian Cioloș, aflat pentru 3 zile în Andaluzia și pentru mai puțin de o săptămână în Peninsula Iberică.
…
Aeroport
Era ora 10, iar noi eram în aeroport încă de la ora 8.30. Nu mai avusesem emoții asemănătoare de când mergeam în taberele școlare, în locuri necunoscute și așteptam cu sufletul la gură să ajungă trenul în stația unde trebuia să coborâm pentru o săptămână, sau două de vacanță.
Eram 6 români, în aeroportul din Malaga, nu prea ne știam între noi, Facebook-ul face minuni, pe Facebook ne găsiserăm și tot acolo stabiliserăm să ne întâlnim. De fapt, doar pe Ramona și Geta le știam, pentru că au o asociație, fac dansuri populare, ne-am tot văzut pe la fel de fel de seminarii. Ele l-au adus și pe Raul, care musai dorea să îl cunoască pe Domnul Cioloș.
Pe Dana Hering am cunoscut-o întâi tot pe Facebook, pe vremea când nu era blocată din două în două săptămâni, apoi ne-am văzut face to face la București, și mi-a fost dragă tare din prima clipă, aspră pe de o parte și negociatoare pe de altă parte, exact această combinație m-a fascinat la ea, când ziceai că acum va da cu noi toți de pământ, atunci ieșea negociatoarea la lumină și punea pace între dobitoace. Splendidă făptură! Atât de splendidă încât m-am încumetat să o invit în Andaluzia, ea fiind de mulți ani în înghețata Suedie. Probabil că i-oi fi spus ceva de genul: fată! Îs disperată, dacă nu vii să mă ajuți, mă duc în munți și mă fac ascetă! Îmi trebuia răbdarea ei și mai ales pasul dat înapoi pentru a avea o perspectivă mai bună, aveam nevoie de spiritul ei critic și de hotărârea din verbele ei. Când vorbește dă sentințe și mie îmi place mult. Nu mai știu ce i-am spus, cert este că ea a acceptat, și-a schimbat turele la muncă în deal și în vale, și-a eliberat 4 zile, s-a urcat la miezul nopții în avion și a ajuns înainte de răsărit la Malaga, nici nu a apucat să doarmă că doar trebuia să bem cafele în aeroport și să îi explic cam cum era programul. Iar Dana nu a venit cu mâna goală, ci, ca o mare doamnă ce se află, a venit însoțită de un personaj seducător, înalt și slab ca Panait Istrati, revoluționar, luptător ca și brăileanul, doar că el e un ardelean ticăit și așezat la vorbă și la faptă, ilustru descendent al familiei Ghibu.
Dana ni l-a prezentat tuturor pe Ștefan Ghibu, nepotul lui Onisifor Ghibu, cel care a unit Basarabia cu România, într-un moment în care nimeni nu se gândea la Basarabia, că noi eram ocupați cu ale noastre, și eram vai de neamul nostru, stătea războiul cel mare să se termine, regii erau încă la Iași, în exil, și acolo a venit Onisifor cu Declarația sa de unire cu România a tuturor românilor aflători pe teritoriile ocupate vremelnic de puteri străine, care el, un om singur a convins Basarabia să se unească cu România. Tot el a obținut semnătura Regelui Ferdinand, care confirma această unire. M-a emoționat această întâlnire de unire a diasporei cu istoria de acasă.
Totul era nou, pentru noi toți era nou să stai în aerport să așepți un șef de partid. În mod normal am fi avut alte treburi, alte griji: să aștept vreun copil, pe mama, sau vreun profesor, vreun artist, vreun scriitor, să iau eu vreun avion care să mă ducă la vreo conferință. Ne-am fi întâlnit poate să punem la cale vreun festival, vreo sărbătorire. Dar iată că noi eram cu toții brusc interesați de politică, noi ăștia pentru care politica fusese întotdeauna o chestie pe care o făceau alții, nici bine, nici rău, dar suficient de digerabil cât să ne vedem noi de ale noastre, fiecare cu profesiunea sa, cu pasiunile sale și idealurile sale.
Dar peste noapte – literalmente -, puși în fața unei țări îngenuncheate, am lăsat baltă pasiunile, ne-am schimbat idealurile și am început să ne interesăm ce se întâmplă cu România, să vedem cum ne putem implica, cum să dăm o mână de ajutor. Am început să dăm la o parte mizeria cruntă așezată peste politica românească și să vedem dacă se mai poate salva ceva. Așa am ajuns să ne apropiem de PLUS, și să îl așteptăm pe Dacian Cioloș în Andaluzia.
Păi vă dați seama cum stăteam eu acolo în aeroport, cu oamenii ăștia lângă mine, fascinată de tot ce povesteam și vorbeam între noi, noi, 6 români într-un aeroport de la Mediterană, adunați împreună de speranța că vom apuca să ne vedem țara apucând-o pe drumul cel bun.
Și când povesteam noi mai aprig, încercând să facem să treacă timpul mai ușor, timpul chiar a trecut, iar pe poartă au ieșit și Dacian Cioloș și Alin Mituța, printre miile de turiști veniți la plajă la Mediterană. Au ieșit ei și au dispărut emoțiile și curiozitățile, programul pe care îl făcusem pentru trei zile până la secundă parcă nici nu mai era așa important, parcă ne-am fi cunoscut cu toții de când era lumea lume și pământul pământ. Nu așteptaserăm doi politicieni, ci doi prieteni, doi colegi, cu care parcă împărțiserăm lungi seri de ore suplimentare la birou. Amândoi cu câte un rucsac în spate. Nu aveau nici bodyguard, nici fotograf după ei, nu aveau nici măcar un asistent să le care valizele, erau ei doi, cu rucsacul în spinare. Doi oameni normali.
Văzându-i mă gândeam cum de or fi avut atâta încredere în mine ca să accepte venirea în Andaluzia. Ce i-oi fi spus eu lui Dacian de a spus DA: i-oi fi spus, vino să îți prezint eu căpșunarii, despre care în țară avem doar idei abstracte, despre care cu toții credem că știm destule, dar de fapt nu știm nimic, uite, dacă vii pot să îți arăt un sat la Mediterană, între Almeria și Malaga unde locuiesc 12.000 de români, lucrează mai toți în agricultură, cred că ar fi interesant să vezi de unde vin în țară, lună de lună 200-300 de euro pe cap de familie de căpșunar. Dar în realitate nu i-am spus nici un sfert de toate astea, pentru că știam că nu are timp să îmi citească boscorodelile, i-am spus doar că aș vrea să îi arăt Roquetas de Mar și el a spus da, incredibil, dar a spus da unui om pe care nu îl cunoștea deloc și acum iată! era deja în aeroport, miraculos, vorbind cu nepotul lui Onosifor Ghibu. Brusc m-am simțit foarte norocoasă, eu și cei 6 români fugiți de la muncă, ținând cu toții steagul.
Despre steag vreau să le vorbesc românilor din țară, steagul României în străinătate are altă funcție, el ne ajută să ne identificăm român cu român, ca mărțișorul, nu are nimic jalnic și nimic din falsul patriotism. Steagul României în străinătate este un cod, un simbol al dorului. Să nu mai râdeți când ne vedeți cu câte o eșarfă tricoloră la brâu. Și, în general, nu mai râdeți de noi!
Selfie, steag, strângeri de mână, ne grăbim, poate ne mai întâlnim la plecare, dar mie plecarea mi se părea aruncată în timp undeva dincolo de 3 ani lumină, eu mă gândeam la întâlnirile programate, cine știe cum o să iasă, nu știam ce mănâncă, citisem prin interviuri că e vegetarian, iar ei vorbeau deja despre plecare, iar eu zâmbeam gândindu-mă că până la plecarea aia urma să mai treacă vreo eternitate-două. Aveam la dispoziție foarte- foarte mult timp.
Dar eu am stat la masa electorală la care veneau spaniolii grămadă, am lăsat Paștele meu deoparte, poate or ajunge vreodată să priceapă că nu ai cum să fixezi ziua alegerilor în plin Paște ortodox, când la tine în țară trăiesc 1 milion de români, și alte zeci de mii de greci, armeni, georgieni, ruși, ucraineni, bulgari, etc. Așa cum nu ai cum să faci alegeri în plin Ramadan. Din respect. Dar șacalul nu știe chestii din astea. El este doar un supraviețuitor care consideră eleganța un snobism inutil și fandosit.
Nu! Eu sunt un căpșunar la o masă electorală, trag cu ochiul la oamenii ăștia care se bagă în hora democrației, că poate nu s-a înțeles, democrația este fix votul și cam atât.
Oana Ursache / Granada
Indiferent cât sună din cozi șerpii cu clopoței din politichia dâmbovițeană, democrație este atunci când deschizi ochii la oamenii din jurul tău și închizi ochii la Antena 3, când pricepi că cineva îți joacă fente printre proprii neuroni, mergi în piață și vezi că și bătrânica de îți vindea legături de pătrunjel și busuioc și 7 ouă, până și ea și-a dat seama că am lăsat țara pe mâna nimicului absolut.
Fără să fi avut vreodată geniali oameni de stat, am reușit totuși performanța de a atinge fundul hăului, ei bine, te trezești într-o dimineață, te uiți în telefon, vezi că numerele pe care le ai în agendă încep toate cu alte prefixe decât 0040, și te ia o mâhnire vecină cu depresia, scrâșnești din dinți și te bagi în politică. Și faci uite așa politică cu oamenii din preajma ta acolo unde trăiești, și mergi cu gașca la vot și de la 80% în sus prezență la vot, începi să trimiți întrun Parlament oamenii care contează.
Dar eu sunt o biată căpșunăreasă, ce știu eu despre politica spaniolă, ce știu eu despre oamenii de ieri și oamenii de azi din politica lor? Ce înțeleg eu din țara lor, din legile lor, din felul lor de a fi, din modus vivendi hispaniensis?
Să nu cumva să mă confundați cu vreun analist, cu vreun statistician sau jurnalist, cu vreun deținător de adevăruri absolute azi și penibile resorturi ilogice mâine.
Așa căpșunăreasă cum sunt, nu doar est-europeană intercalată în Occident, ci și femeie, cum s-a mai pomenit să nu poată o femeie să doarmă noaptea de grija afișelor pe care le-a lipit astă noapte până la ora 3, urcându-se pe scara proptită pe stâlp, cu patentu’ la brăcinari? Iaca am învățat de la ei, i-am învățat pe de rost, îi intuiesc și le dau dreptate sau îi contrazic, după cum le este norocul și cunoașterea.
Românii au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Sunt căpșunăreasă și știu cum au jucat cei de la guvern cartea acestor alegeri. Era now or never și vor câștiga, așa cum a câștigat acest personaj politic spaniol de final de deceniu de început de mileniu, pe care îl înmormântaseră cu toții și îi cântaseră prohoduțul, dar ei din morți s-a sculat, cu moartea pre moarte călcând, i-a răspopit pe toți și a dansat pe amintirea marilor legende politice din vechimea celor mai bine de 45 de ani de democrație, vechii lupi de mare din politica spaniolă au rămas pagini în cursurile de istorie din universități, iar la Montcloa s-a așezat semeț modelul șacalului tânăr și disperat după putere, care ia avionul prezidențial să margă la concert rock și să facă un tur al lumii ca să vază și ochiul lui lumea, pe care o văzu oglindită până atunci doar în orgoliul lui nemăsurat.
Sunt căpșunăreasă și locuiesc într-un sat numit Peligros (funny name, inni?) și în duminca Paștelui meu, adică eu sunt agnostică, dar tot aș fi ciocnit un ou roșu.
Sunt căpșunăreasă și ieri m-a sunat după jumătate de an Lavinica, o femeie a carei poveste ar trebui să punem mâna să o scriem, m-a sunat și mi-a adus un cozonac proaspăt scos din cuptor și trei ouă: unul roșu, unul galben și celălalt albastru. Nu râdeți! Nu vă rotiți ochii în capuri! Pentru că cele trei ouă în sudul Spaniei au alt sens și alte valențe și alte coduri decât cele de acasă. Aici când primești chestii din astea, primești de fapt aerul pe care l-a respirat dăruitorul la el acasă, în sat la el, iar tu primindu-l, crezi că este fix aerul de acasă de la tine, în cazul meu de pe Obcina Mare. Când primești cadou trei ouă tricolor, îți faci selfie cu ele! Și nu la mișto!
Și am mai primit ouă de acasă, ouă de la Viorica, vecina noastră care are găini porumbace, enorme, grase și ouătoare, mi le-a fiert mama și mi le-a trimis, să am ou cu gălbenuș adevărat. Și mi le-a fiert un pic moi, exact așa cum îmi plac mie. Și mi-a făcut cozonac și pască și mi-a trimis. Și a mai venit și o colegă de la Universitatea din București, care mi-a adus rahat și ciocolată cu iepurași de paște desenată pe ea.
Dar eu am stat la masa electorală la care veneau spaniolii grămadă, am lăsat Paștele meu deoparte, poate or ajunge vreodată să priceapă că nu ai cum să fixezi ziua alegerilor în plin Paște ortodox, când la tine în țară trăiesc 1 milion de români, și alte zeci de mii de greci, armeni, georgieni, ruși, ucraineni, bulgari, etc. Așa cum nu ai cum să faci alegeri în plin Ramadan. Din respect. Dar șacalul nu știe chestii din astea. El este doar un supraviețuitor care consideră eleganța un snobism inutil și fandosit.
Sunt la masă, spaniolii au venit ca nebunii, au luat cu asalt secția de votare, au stat liniștiți la coadă. Au râs zgomotos. Așa sunt ei! E duminică, e primăvară, a plouat un pic, se vor face iar măslinele grase cât pumnișorul de prunc, ce motiv ar avea să se isterizeze, e soare și de aici pleacă la berică, umplu terasele și se pun pe dezbătut, pe râs și pe alocuri pe dansat.
Vin familii întregi, cu copii în cărucioare și prunci după gât, cu bunicii și cu verișorii, ba chiar și o nuntă întreagă a venit, toate femeile cu pălării de Buckingham, și bărbații în smocking și încă o tură de copii înfășurați în catifeluri și mătăsuri scrobite.
Cum să nu îi iubești?
Îi iubesc, cum să nu? În calitatea mea de căpșunăreasă, fac totalul participării și îmi dă 65%. Dar eu sunt de litere. Aștept pe unii mai performanți să dea rezultatele lor.
Îi iubesc și pe copiii mei, care au făcut ochii cât cepele când am ajuns azi acasă, deși nu mă așteptau, mi-au dat surpriza surprizelor colegii mei și m-au înlocuit la masă, așa că am ciocnit ouă și am mâncat pască. Sunt căpșunăreasă, i-am avut pe copii cu mine la masa de Paște și, așa agnostică cum sunt, mi-am explicat că asta înseamnă de fapt sărbătorile dintre oameni: bucurie! De ce mama huciului ne-o fi atât de greu să ne bucurăm, nu reușesc să înțeleg.
Sunt la masa, verific buletine si nu am timp sa ma plictisesc, pentru că mă gândesc cu groază că se vor umple urnele. O spun în glumă colegilor mei de la celelalte partide. Îmi arată că avem două urne suplimentare. Rămân mască. La toate se gândesc spaniolii ăștia!
Nu înțeleg ce îi mână în luptă, cel mai probabil spaima de formațiunea de extremă dreapta (sper!!!!), verzii generați de pretențiile Cataluniei la independență, adică naționaliști ei, păi ce?, noi să fim mai proști?, ia de aici formațiune de extremă dreapta, cu spaniolismul tatuat direct pe venă și discurs orbanistic, sau polonez, sau italienesc, vin și ei cu pumnul spre cer să echilibreze balanța dezechilibrată de către extrema stângă.
Spaniolii sunt pasionali, se încing, dar nu scot toporul. Ei au învățat să meargă la vot și să își verifice democrația. Și-au activat simțul civic și dau năvală de dimineață. Curg șiruri lungi, interminabile, mulți tineri, multe tatuaje, piercinguri pe peste tot, bicicliști, motocicliști, încearcă toți sa voteze cât mai repede, să nu piardă din timpul de terasă, de plimbare, de cursă până la mare, de ascensiune pe munte. Mai mare dragul!
Tare multe înveți din țara în care trăiești, dacă stai la o masă electorală.
Dar ce voiam să vă spunde fapt: frate! Mi s-a facut un dor și un chef de votat, ceva de speriat! Mă mănâncă degetele! Ceea ce vă doresc și Domniilor Voastre!
Căpșuna este un fruct senzual după care vă curg tuturor balele! Recunoașteți! Acolo, în miezul papilelor gustative, dansează neștiuți demoni care se încing doar la vederea unei farfurii cu căpșuni.
Cum s-o fi întâmplat oare transferul semantic dinspre suculentul fruct, către jalnica superioritate a românului rămas în țară față de românul plecat în Spania?
Doar în Spania sunt căpșunari. Românii din Italia, Anglia, sau restul planetei, nu au generat în mentalul colectiv de acasă nicio denumire. Pare că a secătuit creativitatea agresiv-invidioasă a românului, după ce a dat căpșunarul ca termen, nu i-o mai rămas neam de inspirație ca să îi pricopsească și pe alții cu preaplinul inventivității semantice mioritice.
Am rămas, așadar noi, românii din Spania, beneficiarii unicului efort de nu-ire a conaționalilor noștri. Să fie într-un ceas bun, spun! Să fie primit!
Mă gândesc că nu e tocmai rău să fii căpșunar în soarele blând al Spaniei, blând doar în lunile în care se coc căpșunile, ianuarie, februarie, martie, pe câmpurile imense ale Huelvei, căci în Spania ghioceii sunt înlocuiți de căpșunile astea de un violent erotism irezistibil.
Mai puțin, mult mai puțin erotică este munca de a le culege, blestem al șalelor și spatelui, care lasă corpul în unghi de 90 de grade. Dar nu le pasă românilor de acasă ce înseamnă o căpșunăreasă, le este absolut indiferent cum ajung prin Moneygram cei 300 de euro pe lună.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Ei doar îi disprețuiesc pe cei care au plecat pentru a găsi în Spania o soluție la disperarea și sărăcia endemică de la ei de acasă acceptând munci înjositoare și prost plătite, într-o societate blândă și îngăduitoare, unde s-au așezat și și-au făcut un rost.
De pildă eu, mă numesc Oana, iar pentru colegii mei de la Universitatea din Granada sunt profesoara de română: Oana, la profe de rumano. Așa îmi spun.
Pentru țara mea însă, eu sunt un căpșunar, doar pentru că nu m-a dus capul să plec într-o țară mai melodramatică, o destinație mai fancy așa, mai de doamne ajută, am venit la pasionalii ăștia bătători din palme la flamenco, la climă faină și oameni veseli, apropiați și compătimitori, deschiși și prietenoși.
Atât s-a putut. Atât m-a dus și pe mine capul. Ia să fi mers și eu ca oamenii culți și cultivați, prin vreo țară mai misterioasă, mai depresivă un piculeț, cu profunzimi mai adânci acolo pe terasă, să savurez și eu o bericioaică de 7 euro, și nu o biată sangria de 2, cu tapa inclusă în preț.
Apoi dragilor, să mă iertați că vă adresezi vorbă directă, dar pe mine m-au obosit fandoselile Domniilor Voastre și superioritatea inexplicabilă cu care vă înfățoșați solemni, în fiecare dimineață, în fața propriei oglinjoare din baie, vă sugeți burțile și vă șoptiți în barbă: măcar eu nu sunt căpșunar, ca ăia!
Păi ce să însemne monșer să fii căpșunar? Care să fie păcatul pe care nu îl iertați românilor din Spania? Că nu o fi fiind, oare, vreun trist reflex de la practicile agricole din liceu, când mergeați la cartofi și nu puteați mânca, sau la sfeclă roșie, că nu avea toată lumea bafta de a face prima săptămână de școală în livezi de meri ionatani. Că acolo era raiul, la mere, acolo mâncai de te spărgeai și îți asigurai aportul de Vitamina C pentru tot restul vieții.
Poate că, privindu-te în oglindă, ți-i și imaginezi pe românii de la căpșuni, molfăind cu poftă kile întregi de fruct roșu senzual, îl vezi lenevând sub soarele Andaluziei și îți intră așa niște furnicături și ieși din baie cu sentimentul că las că e mai bine la tine în bloc, și la tine în oraș și la tine în țară, măcar cunoști exact cum merg treburile aici la noi, aștepți alocația copiilor și uite așa te apropii de pensie.
Și parcă nici orașul tău prăfuit și trist nu mai pare chiar așa nasol, nu are el palmieri, de fapt, nici măcar un parc nu are, dar ce mare rahat și parcurile astea, tu dacă vrei poți lua un autobuz și să mergi pe câmp în afara localității și ai acolo toată natura de care ai nevoie. Nu trebuie să mergi în altă țară și să înveți altă limbă, alte obiceiuri. Uite ce bine e la tine! Zău așa!
Dacă însă ești mai pe hipstereală, atunci nu mai vorbim despre superioritate, ci direct dispreț!
Și cum îți mai tremură nara și ți se micșorează privirea, când, admirându-ți unghiile de pianist, că până la urmă și tastatura e tot un fel de pian, era să scriu pain, dar nu scriu! Tremură carnea pe tine gândindu-te la suboamenii ăia de la căpșuni, tu mergi acolo prin Tenerifele alea și Baleare, tu mergi la muzee băi, chiar, o fi muzee sau muzeuri, că nu mai știi nici tu băi cool-ule, de când cu engleza asta care îți habitează creierul, nu mai știi nici tu care e pluralul, dar mergi la muzee și la Praga și parcă îți cam pute Spania și bagi niște concedii scurte prin țări din Asia ca să ai ce povesti la bericioaică cu ăia de la PR, în timp că vă priviți șosetele colorate, de pe gleznele subțiri.
Și cum spuneam, îți admiri unghiile mișto și te gândești la transpirații ăia de căpșunari, cum se îmbulzesc fraierii la low costuri, tu nu, frate, tu ești alt aluat, nu ai nimic în comun cu nimicurile astea, chiar, care o fi pluralul? Nimicuri sau nimice, dar pe asta o spui la mișto, băi, că știi că nu are cum să fie nimice, dar așa faci și tu o poantă de mare și fin boier intelectual, tu nu o să mergi în Spania decât să cheltui, că e mai ieftină decât Londra, tu nu o să scarmeni pământul, pentru că de aia ești deștept în capul ăla al tău, exact ca să se facă diferența între elite și pleavă, între șmecher și fraier.
Tu ești deștept și știi că Spania nu este o căpșunărie, dar ce mi-e roșii, castraveți, măsline sau căpșuni: tot un drac, tot câte 16 stau într-un apartament, nu ca tine în junior suit, în regim single, că poate agăți și tu vreuna din străinătate, că ești sătul de pițipoanecele astea de prin cluburi, ești sătul de ele, vrei ceva mai autentic, o femeie adevărată, hotărâtă, care să știe ce vrea, astea ale noastre sunt proaste, dar nici pe deșteapta aia nu o vrei pe viață, ci așa, de 2 selfiuri să moară de invidie proștii de acasă.
Iar dacă ești în aeroport, ridici din nou nara când treci pe lângă coada la care stau românii, culmea, ca să meargă la ei în țară, că nu îi duce căpățâna când au concediu să se ducă să cunoască lumea asta mare și cosmopolită, pentru că ție ți-e rușine de căpșunari, așa cum îți este rușine de toți săracii din țara ta, de toți săracii din lume.
Sărăcia nu se ia, nu e contagioasă! Stai liniștit! Tu vei fi regele lumii de acum până la sfârșitul universului. Așa se întâmplă cu toți ăștia născuți la Buckingham, ca tine.
Eu mă identific cu căpșunarii, pentru că mă apropii de ei, îmi fac timp să îi ascult, sunt curioasă să văd care le sunt poveștile, de ce au plecat, de ce au rămas, ce fac în concediu, dacă își cumpără case în țara lor de aici, sau în țara lor de acolo. Mie îmi țin de cald căpșunarii și astăzi am mâncat mici și ciorbă de burtă, pe malul mării, la Roquetas, la restaurantul Liviei, și eram exact acasă. Toată lumea vorbea în limba română, glumeam cu chelnerii în limba noastră, făceam politică, nu trebuia să explicăm nimic, ne înțelegeam subtilitățile. Bucurii de căpșunari!
Păi ne bucurăm, sigur că ne bucurăm, că nu am mai mirosit leușteanul din iarnă. Ciorbă de burtă nu am mai mâncat de câțiva ani. Firește că mirosul de mici îmi activează glande salivare pe care nici nu credeam că le aveam atât de sensibile. Îmi place afumătura și când am dinainte un blid cu aceste mirosuri, sau niște papanași, eu sunt fix acasă. Noi, toți căpșunarii.
Dragă conaționalule tu nu știi cum arată munca oamenilor de aici. Nu-i bai, că nici media nu s-a topit de grija lor și nu v-au bombardat cu documentare și filme despre noi. Eu îi admir pe căpșunarii mei, pentru muncile infernale pe care le fac, la care voi nu ați rezista nici în primele 10 minute. Îi venerez pentru curajul de a fi visat că ei și familiile lor pot avea o viață mai bună, nu s-au mulțumit cu zoaiele pe care societatea le avea pregătite pentru ei, de a-și fi luat lumea în cap mergând în urma visului lor.
Vis care doare, e cu adaptare, cu uitare, cu lobotomizare cum spunea un deștept cât mai mulți deștepți îngrămădiți, care scria despre românii care uită să vorbească limba română când ajung în străinătate. Așa e, Sherlock, o uită, pentru că like in no time, trebuie să pună mâna să vorbească o limbă pe care nu o învață la școală, nu merge la cursuri, ci o învață din mers, la piață și la ei în casă, unde probabil locuiesc un conglomerat de naționalități ca în Turnul Babel. Uită limba română pentru că este esențial pentru a supraviețui, are nevoie de cuvinte noi într-o limbă străină, le caută cu disperare, le vede cum se lipesc de el și începe să le folosească rapid. Nu mai folosesc limba română decât de două ori pe săptămână când vorbesc acasă, în rest se afundă în baia lingvistică.
Se adaptează. Cu toții am trecut pe acolo.
Ești un anonim într-o lume din care nici tu nu înțelegi nimic, nici ea din tine, te identifici cumva, atragi atenția asupra ta, începi să mănânci dimineața felii de pâine prăjită cu ulei de măsline, pentru că așa mănâncă toată lumea din jurul tău și nu vrei tu să fii anapoda, mănânci 3 mese pe zi, lucru care nu ți s-a întâmplat niciodată acasă, mâncai pe apucatelea, te umpleai cu covrigi și apoi pe la 6 mâncai și tu ceva în silă. Acum nu, mesele au un orar ceva mai strict decât oamenii.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Ai început să te îmbraci altfel, te dai cu lumea, îți cumperi haine din magazine care nici nu știai că există când trăiai în țara ta, încă 300 de euro pleacă acasă, poate pun și oamenii ăia centrala la casă anul ăsta, poate repară acoperișul, ei, or vedea ei, mai trimiți câte un pachet cu cârnați din ăștia albi de pe aici, că jamon serrano nu prea gustă cei de acasă.
Dar pentru cei de acasă nu e suficient.
Am cunoscut poeți, profesori de geografie sau de fizică, că ce meditații să dea ei, sau profii de desen, sau de chimie? Au copii de ținut în facultăți și rate la bănci, își iau concediu fără plată și vin la muncă în Spania: la salată, la usturoi, la măsline, la portocale. Vin și se întorc acasă mai bogați. Un an, doi, apoi te pomenești cu ei veniți cu totul, cu toată familia, de tot.
Căpșunarii nu au furat! Nu au putut să se apuce de furat, de combinat, de descurcat. Nu au așteptat să le rezerve statul un loc în armata de săraci.
Așa e că îi disprețuiți? Pe cine disprețuiți, oare?
Îmi place de tine. Mi-a plăcut de când au început să îți rotunjești niște sâni prea mari pentru timpurile când mă adolescentizam eu, atunci sânii mari erau semn clar de predispoziții la perversiuni și stranii patologii sexuale, de parcă ar fi fost plini doar cu parșivenii și desfrânări, sânii mari erau impudici și lipsiți de rușine și trebuia să îi ascund, să îi înghesui, să nu creadă careva că fetița minionă brunetă cu păr cârlionțat (ușor țigancă), crescând s-a transformat în curvă. Așa că i-am presat cum am putut, pe sub oribilul sarafan în care mi-am petrecut adolescența, visând la șosete de dantelă ca Madonna, alt semn de exagerată și vulgară senzualitate, așa cum avea să exprime zâmbetul dirigintelui meu, când m-a scos afară din clasă să merg să mă schimb.
Oana Ursache / Granada
Mi-a plăcut și când ai fost însărcinat, și când din tine a ieșit o fată și apoi, la numai doi ani, un băiat, mari și grăsunii ca niște godaci, puși pe ghiftuială, amândoi. Iar după ce ți-ai făcut treaba cu născutul natural fără alte sclifoseli, ușor cretacic, din moment ce singurul ajutor la naștere primit în maternitate, a fost namila de infirmieră care s-a apăsat pe corpul tău deformat, din care a ieșit copilul ca un dop de șampanie care astupa gaura unui ac de vaccin, dar ai supraviețuit, te felicit și acum când copilul 1 face 21 de ani și copilul 2 face ca mâine 19, sunt mândră de tine pentru că i-ai hrănit pe amândoi, că sânii ăia atât de chinuiți în adolescență acum erau plini de lapte ca Calea Lactee, cu cacofonie cu tot.
Bravo, corpule! Ai făcut o treabă excelentă și abia acum îți mulțumesc. Nici nu știu exact ce mi-a venit să îți scriu, poate pentru că te-ai dolofănit, nu mai ești ca tras ca prin inel, ți-ai făcut rost de niște șolduri de statuetă preistorică de zeiță a fertilității, nici nu știi, dragă corpule, că statuetele astea pe care le-ai tot văzut reproduse prin manualele de istorie, sunt de fapt niște mici amulete, ți se pierd în palmă, exact așa cum corpul tău s-a tot tocit sub în palmele bărbaților care l-au parcurs mângâindu-l, doar că pielea, de la mângâieri și îmbrățișări și atingeri, s-a sensibilizat excesiv, acum tresar atomii pe sub piele de parcă îi apucă parangheliile, serios, îmi imaginez cum atomii se aleargă, se prind, fac dragoste pe sub piele, o nebunie totală, nu-i chip să mă bată o persoană cu palma pe spate, pentru că mi se activează un întreg sistem de alertă, mi se ascut simțurile toate, de parcă nu ar mai exista nicio protecție între stimulul exterior și sistemul neuronal.
Un corp cu bun simț. Nu am pierdut timpul cu el, nu l-am dus la gimnastică, nu am stat la coadă la spital, nu mi-a cerut niciun fel de regim, m-a susținut când am zburat cu balonul și a venit după mine pe munte, a rezistat pe un scooter în Maroc, pe o ploaie și un vânt diluvial. La mai mare dragul de corp. Merită să îi închin vreo două ode.
*
Nu îmi mai amintesc exact care a fost primul semn de îmbătrânire. Poate pentru că am fost tot timpul pe fugă. Nu am avut timp de el. Când au apărut primele fire albe, a fost ok, mi s-a părut că aveam un aer de înțelepciune. Când mi s-au adâncit cele două riduri de expresie în colțurile gurii, mi-au plăcut pentru că am și râs pe cinste toată viața. Era normal ca tot râsul să lase urme.
Lupta cu părul de pe corp am ignorat-o tot timpul și tot pentru că nu au fost necesare intervenții masive. Doar că, în mașină fiind, mi-a spus privindu-mă: mamaaa! Ai un păr pe obraz! Un păr mare!
Cum naiba să îți crească un fir de păr pe obraz, în centrul obrazului, in the middle of nowhere, fără să anunțe, să crească acolo ca prostul, pentru ce? Care era logica lui? Abia atunci nu mi-a înțeles corpul și ca să nu mă supăr pe el, am apelat la antropologie, o fi vreo reminiscență de pe la frații cimpanzei, care se hotărâse să iasă la lumină pe obrazul meu, la 33 de ani. L-am smuls vreo 3 ani la rând și apoi a dispărut.
Iar la exact alți 10 ani, încercând să mă dau cu cremă pe spate, am descoperit chiar în punctul în care se îmbină șira spinării cu șezutul, într-un loc care ar trebui denumit ombilicul spatelui, ei bine exact acolo unde se termina ultima vertebră, a ieșit firul de păr. Îmi imaginez că trebuie să fi fost același, el de pe față, care a decis să nu mai iasă la lumină, ci să marcheze un început simbolic de coadă. Perfect! Cu vârsta mă transform într-o leoaică cu coadă, mă rog, cu un fir de păr sub formă de coadă, pentru că nici leoaicele nu mai sunt ce-au fost, am lăsat părul acolo, în centrul corpului, cel văzut din spate, să văd și eu cât putea să crească, dar a căzut singur și apoi a luat-o de la capăt, nesmintit, cu o energie de un comic desăvârșit.
Îmi înțeleg corpul și îl iubesc, cu excepția firului de păr de la spate, pe care îl consider prietenul meu Neanderthal.
Să nu crezi că faptul că eu ți-am scris prima este pentru mine mai puțin surprinzător decât pentru tine. Surpriza este la fel de mare și pentru mine.
Oana Ursache / Granada
Desigur că e puțin probabil să ai multe lucruri în comun cu oamenii de pe facebook. Țara noastră e mare și are mulți locuitori, atât în ea, cât și în afara ei. De aceea, eu am nevoie de ambele categorii enunțate: cei dinăuntru îmi ostoiesc doruri, cei din afară sunt frații mei. Suntem un pumn de oameni aruncați în afara spațiului lor, așa cum, probabil, vor fi fost primii oameni care au îndrăznit să plece din cuibul lor african și au purces la cucerirea spațiului. Și a timpului. Și a lingvisticii.
Eu caut români din aceștia, îi caut și când dau de ei îi bat la cap să îmi scrie o scrisoare. Sunt fascinată de scrisori. Dacă aș găsi o editură curajoasă, aș publica volumul în facsimil, lăsând scrisorile scrise de mână. Sau bătute la mașină și corectate apoi cu pixul. Ca pe vremuri. Ar fi o colecție nu doar de cuvinte ale acestor oameni, ci și de encefalograme, știut fiind faptul că scrisul de mână este, de fapt, exact reflectarea lumii și a auto-personajului în creier.
Să îmi spui și mie cum ai plecat și de ce și ce căutai și ce ai găsit, cum te-ai așezat într-un loc și într-o limbă, cum ai învățat de unde să cumperi pâine și ce fel de glume să spui, dacă mai pleci sau rămâi acolo unde ești, dacă ți-ai făcut cuib sau nu, ce ai luat cu tine din țară la plecare, ce duci cu tine când mai treci prin țară, cum vezi România de acolo, ce îi dorești, ce speri de la ea și de la tine?
– Cu cine vorbești românește, dacă mai vorbești? Citești în română? Ce? Pe cine? Ce exporți din România? Ce explici altora despre noi?
– Definește țara aia! Poți?
– Stai la mare? Sunt la fel mările lumii? Mie mi se par la fel, indiferent de culoare. Sunt ca cerul. La fel. Sau prea puțin altfel!
– Stai la munte? Cum miros munții care nu sunt ai tăi? Ce mai faci din tot ce făceai acasă? Ce mănânci? Ce ai vrea să mănânci dar ți-e greu să găsești?
Sau pur și simplu povestește-mi o chestie, un dor, o bucurie, o înțelepciune, o durere, o încântare, o fascinație. Nu toate plecările sunt dramatice. Și nu toate întoarcerile.
Te-a fascinat! Poate cu exotismul prezenței lui, cu claia ai de păr prea negru pentru a fi doar brunet, cu trăsăturile alea de aprcă venea dedintr-o parte a lumii, care nici nu există pentru noi: japonez, sau sudamerican, sau orice altă stranie combinație. Poate cu statura lui de taur, fără a fi masiv, păstra forța și statura unui centaur, abil în mișcări.
Dar cel mai mult și-a plăcut vocea lui și curgerea aia de limbă din care nu înțelegeai o iotă, care cânta glgâit ca o mandolină, nici măcar nu îți dădeai seama dacă vorbea despre vreme sau despre istoria mentalităților, îl ascultai fascinată și înțelegeai ce doreai tu, curgeau cuvintele alea în tine ca într-o clepsidră, le adunai și le puneai la păstrat, ca într-o colecție de timbre din țări străine.
Nu înțelegeai ce anume te emoționa la el. Tu aveai pruncii tăi. Viața ta în orășelul tău liniștit de la munte. Ieșiseși dintr-un carusel de tristeți și neîmpliniri și tăvălit prin depresii și abia îți recăpătaseși albia ta, reveniseși la matcă, așa, cu niște răni cât o gortă, dar liniștită și senină.
El venise cu fiul lui.
Nu era foarte clar că întâlnirea aceea fusese o întâmplare și că trebuia doar să îți domolești bătăile accelerate ale inimii și să nu te îndrăgostești din nou? Not again? Îl priveai și cu fiecare frază ți se înmuiau genunchii, erai exact în acea perioadă strălucitoare a vieții tale, când corpului tău îi ieșeau aripi din fiecare por și când sunetul tocurilor pe asfalt îți confirmau la fiecare pas că ești prezentă și activă acolo, în viața ta mică. Dar uite cum creștea viața în jurul tău și îți trimitea un povestaș cu care să visezi și să te domolești.
Acesta este un inceput posibil la povestea ta. Pentru că aș fi putut incepe și altfel:
Începutul 2
Și ce dacă nu înțelegea nicio iotă din ceea ce îi spunea bărbatul acela altfel, atât de straniu încât nu îi putea fixa o geografie și o cultură, până și limba în care vorbea nu îi suna a nimic, niciun cuvânt nu semăna cu nimic din ceea ce știa ea, era ca un compendiu de limbi, sau poate ca o supra limbă care le conținea pe toate celelalte, tocmai acest bărbat care cânta niște cuvinte numai de el știute avea să fie cel pe care îl va urma fără ca cineva să o fi chemat, fără să o fi invitat, nu că a pornit în urma lui, sau că s-a urcat în trenul care îl ducea la casa lui, sau la o altă poveste în fața focului, pentru că nici ea nu a plecat de acasă și nici el nu s-a întors din drum, nu!, doar că l-a urmat fascinată, a umblat după povestea lui, cine era la urma urmei omul ăsta, de unde venea și ce ducea cu el, în afară de cuvinte neînțelese, i-a găsit cărțile în limba lui și i le-a citit cap coadă exact așa cum îl ascultase: fără să înțeleagă nimic!
Abia apoi limba aceea a început, puțin câte puțin să se descopere, așa încât a început să vadă și sensuri, nu numai cuvinte și a început să vadă cine era omul care o fascinase.
Începutul 3
Atunci m-am îndrăgostit, în timp ce mă uitam la el și fără să îl înțeleg am știut că în biblioteca aceea, în ziua aceea mohorâtă de noiembrie, în care ieșise din casă ca întotdeauna, grăbită și fără să aibă timp să își bea cafeaua, începea o altă lungă perioadă în care aveam să calc pe nori și să visez că sufletul meu pereche există cu adevărat, că nu este doar o plăsmuire ineptă, ca toate celelalte, că este de ajuns să întind mâna și să îl ating, dar nu l-am atins, nu l-am ținut niciodată de mână și el nu m-a sărutat niciodată, nu existat niciun gest în afara protocolului și a moralei și exact în aceste două limbi străine ne-am topit într-o inexplicabilă și exaltată iubire care a durat, tocmai prin lipsa oricerei componente fizice, până acum.
A durat până când am băut o cafea împreună pe terasa hotelului unde stătea el, după fix 15 ani, îl revedeam, de data asta îi învățasem limba, am urcat cu el în camera lui, deși ar fi fost exact ultimul lucru pe care îl doream, la ce bună atâta intimitate acum, când focul acela inițial se stinsese singur, neîntreținut și nehrănit, se stinsese de fapt exact când am primit înapoi toate scrisorile pe care ți le trimisem și stiloul și fotografiile, o cutie întreagă conținând dovezile că eu intrasem în viața ta și în cutia aia am închis și ceea ce mai rămăsese din tot ce simțisem eu în ziua mohorâtă de noiembrie, și tot ceea ce crescuse apoi ca un vârtej, de aceea ce naiba de sens mai avea să urc într-un hotel cu tine-străin, mai străin decât atunci când nu îți vorbeam limba, mai străin decât atunci când mi se părea că erai un alien, un străin care nu îmi mai crește aripi din fiecare por, am urcat și cu fiecare etaj pe care îl lăsa liftul în urmă mă enervam și mai tare pe mine că nu mă întorsesem pe călcâie să plec, dar uite că eu urcam și intram în camera ta, o cameră de hotel, impersonală, plictisitoare, m-ai mângâiat pe păr și nu mi-a plăcut, străinii nu îmi ating părul, a fost un moment de nimic, pe care tot în cutia cu scrisorile primite înapoi l-am îndesat, și pe ăla, mângâierile de pe păr le-o fi luat vântul, nu știu, am ieșit din hotel liberă și am traversat orașul țării lui, până am ajuns la mine acasă.
Nu iert unei mari iubiri incapacitatea de a construi un final pe măsură.
Ieri l-am văzut la televizor așa cum aș vedea în librării o carte a unui autor despre care știu prea multe lucruri. Atât.
Preot custode al Mănăstirii Pătrăuților, acum biserică, deși Ștefan cel Mărit a făcut-o mănăstire de maici, singura mănăstire de maici între toate cele zidite de Domnul Moldovei cel Viteaz, cel dintâi dintre români,
Biserica Pătrăuților, discret și tăcut monument UNESCO, cea mai veche ctitorie a Voievodului Ștefan, după cum zic cronicile cele vechi
Oana Ursache / Granada
Fie ca scrisoarea mea să te găsească cu cer senin și primăvară efervescentă acolo, pe dealul Pătrăuților, care în memoria mea afectivă a rămas un loc al tihnei și tăcerilor esențiale. Atâta liniște mi-a fost la Pătrăuți și în toamna cea rece, în care venisem cu un turist american, și foșneau frunzele căzute sub bocancii lui transatlantici, nici măcar foșnetul acela nu se auzea, era în curtea mănăstirii o liniște ca într-un atelier de copiere a manuscriselor medievale, în care doar penița alunecă pe hîrtie, sau doar firele de nisip, adunându-se grămăjoară, se izbesc tăcute de marginea de sticlă în clepsidre. A plâns americanul când a văzut monumentul. A plâns și lacrimile îi pătau căzând bocancii lui de globetrotter. Octogenar, americanul plângea pentru că în studenție un profesor îi vorbise la cursul de arte plastice despre Voroneț și el credea că era la Voroneț, când de fapt era la Pătrăuți. Îi spusesem doar, dar pentru el tot atâta era probabil, ce mi-i Pătrăuțiul, ce mi-i Voronețul? Și când am ajuns la Voroneț nu o mai plâns, pentru că el își plânsese toată emoția dincolo, la Pătrăuți, unde-și lăsase toată tinerețea sub nucul cel voinic, și la Voroneț nu a mai avut ce lacrimi să plângă. Eu cred că la Pătrăuți și-o fi plâns și el, ca și mine acum, morții lui. Sau tăcerile lui. Căci, ce altceva îi moartea Părinte, decât o tăcere fără răspuns?
Cine ar fi spus că eu, agnostica, tocmai Domniei Tale aveam să îi adresez această scrisoare? Nici măcar eu nu am avut habar până azi că Dumneata vei fi destinatarul gândurilor mele, din cutia aceasta cu scrisori din străinătate, pe care le tot adun de mai bine de un an. Oamenii au plecat Părinte, care încotro, or făcut unii bine plecând, altora le-o părut rău, alții s-o întors, alții nici să se întoarcă n-or mai putut și nici să se bucure de ce au prin străinătăți nu o fost chip. Au rămas așa, suspendați între două lumi, vorba unei scriitoare. S-au împrăștiat Părinte oamenii ca potârnichile prin lume. Îi mai auzi povestind prin avioane, sau prin autobuze. Dor poveștile lor, dor tare și de aceea m-am gândit să îi rog să le puie în scrisori, să nu le lasă să se piarză, să-și pună durerea sau bucuria într-o carte. Că pentru unii o fost bucurie plecarea. Pentru alții nu o fost.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Iar eu, de un an de zile, tot mă gândesc cui să îi scriu: mamei, pruncilor mei, învățătoarei mele Livia, dirigintei mele, profă de muzică, sau bunicilor mei care or plecat exact așa cum or trăit, ca niște sfinți, iertată-mi fie lipsa de smerenie dogmatică. Dar eu așa cred că îs sfinții, oameni ca bunicii mei. Și mă tot gândeam și mă răzgândeam, dar iată că scrisoarea asta nu s-o pornit până azi. Și azi, când s-o pornit, nu s-o mai oprit până nu o fost gata. Am și scris vreo trei scrisori până acum. Dar se vede treaba că scrisoarea asta se cerea scrisă. Asta și nu celelalte trei.
Mă uit la ceea ce am scris până acum și nu îmi vine a crede că am scris în bucovinește, nu mi s-o mai întâmplat până acum să înmoi vocalele și să le așez în vorba noastră de acasă. Desenez un zâmbet, gândindu-mă ce or să creadă preacinstiții intelectuali când or vedea scris în slove graiul nostru de acasă. Probabil că tot de la dor mi se trage. Ți-i dor din când în când să o mai lași vătraiului de normă literară și să îi dai drumul vorbei de acasă.
Prima și întâia dată pe mine mă uimește scrisoarea asta. Că s-a pornit singură la drum și a ales să se oprească la Domnia Ta. Și mai semnificativ mi se pare faptul că aici în Spania am deja trei preoți cu care am legat prietenii… fastuoase în ultimul an, printre toți oamenii pe care i-am cunoscut și m-au fascinat. Oameni atât de autentici, atât de plini de viață, atât de plini de umanitate, că nu le-am putut rezista. Tocmai eu, agnostica.
Firește că de-a lungul și de-a latul vieții mele am întâlnit câțiva slujitori ai bisericii care m-au încântat. Unul a fost un preot catolic ale cărui predici le savuram când, în liceu fiind, în căutare de răspunsuri fiind, mai mergeam să ascult orga în catedrala catolică de la Suceava. Odată, într-un moment de mare golire sufletească, în miezul unei zile de vară în așteptarea rezultatului la admitere, am intrat în catedrală. Era răcoare și era tăcere. Trecusem parcă pragul lumii înspre altă lume și căutam să îmi domolesc spaimele acolo, în catedrală. Eram singură. Atunci o ieșit preotul și o vorbit cu mine și am admirat atunci o înțelepciune la care eu nu avusesem acces până atunci. A fost conversația mea la catedrală. O singură dată.
A fost apoi preotul de la Frumosu, care m-o căsătorit și care mi-o botezat copii. Mulți ani am găsit liniștea în vorbele acestui om, un om de statura lui Creangă, de o bunătate și de o umanitate care pe mine m-a impresionat mult. Un om mare și la stat și la sfat. Exact sfat e cuvântul potrivit, cu el stăteam la sfat.
În Spania am un alt prieten preot, de la care am învățat mai multe decât de la toți filologii care mi-au fost profesori, am învățat să mă apropii de oamenii care de regulă nu ajung în bula mea, cu acest preot mergeam la închisoare în fiecare miercuri și vorbeam cu cei 16 deținuți români, le scriam scrisorile, îi ascultam și încercam să îi mai învățăm una alta. După trei ore de stat la închisoare, ne întorceam cu toții, toți voluntarii într-un microbuz, profesorii de informatică, de muzică, de engleză, de spaniolă, de religie, traducătoarea de arabă, tăteam cu toții înghesuiți în mașina aceea în care se făcea o liniște de pădure adâncă și necălcată. Duceam cu noi în afara zidurilor închisorii durerea celor rămași înăuntru.
Așa o liniște într-un spațiu atât de mic nu am mai văzut de când mergeam cu autobuzul din Spania până în România, sau invers, când în prima zi e iureș și toți își spun povestea, și toți vor să ajungă cât mai repede acasă, dar apoi ne răpune pe toți oboseala și grijile, și ne dispar vitejiile și cheful de snoave, se așterne o liniște peste cele 50 de suflete care se întorc, sau care pleacă de acasă. Acolo, în autobuzul care închide pentru 3 zile și 3 nopți 50 de oameni, părinți cu copii, vecini, rubedenii, alături de doi șoferi epuizați, acolo e un Han al Ancuței, acolo ne știm unii pe alții, de parcă am fi fost colegi de birou, sau de căpșunării. Autobuzele cu căpșunari, Părinte. Care traversează Europa pentru că el e dor de casă și pentru că acasă nu mai pot trăi. Căpșunarilor și tăcerilor lor le dedic acest volum!
Iar acum câteva săptămâni am mai cunoscut un preot de la Madrid, poet, un ardelean care râde cu toată ființa, care are în el viață cât toată natura primăvara. M-a cucerit exact cu această dorință de a fi prezent pe pământul ăsta, de a trăi tot, tot ce se poate trăi, de a trăi cu poftă!
Chiar mă gândeam astăzi cât de ciudat este faptul că am niște conversații fenomenale cu oamenii bisericii, firește prin înțelepciunea lor de a se adapta la nevoile mele. Așa se face că astăzi, când am luat legătura cu Domnia Ta, cu Domnia Ta dintre toți preoții din România, am avut impresia că intru într-o casă din care nu aveam cum să plec, pentru că nu intrasem niciodată.
Părinte, de departe, de la cei 3500 de km care ne despart, Pătrăuțiul pentru mine devine capitala României. Pe care mi-o schimb cum dă Domnul, poate fi și Voronețul capitală, și Sucevița, iar Maica Tatiana de la Moldovița, sau Maica Stareță de la Probota pot fi președinți ai țării mele, pentru că România mea nu e România altui migrant, e doar a mea, și așa se întâmplă cu fiecare dintre cei plecați, fiecare duce cu el o Românie a lui, în care e liber să pună președinte pe cine vrea, și prim minsitru pot fi bunicii lui, sau învățătorul, sau asistenta din sat, ducem cu noi niște societăți construite de noi, pe care le populăm cu cine știm noi și cu cine vrem noi și când plecăm le ducem în spianre. Fiecare plecat își duce cu el țara în spinare. Și țara e grea, e plină de amintiri și de dureri, țara cântărește mult și mai ales când o iei la drum și o duci cu tine prin lume.
Astăzi părinte, capitala țării mele este la Pătrăuți! Iar dumneata ești președintele Academiei, sau al vreunei alte instituții înțelepte, pentru că la mine în capitală nu există Patriarhie, dacă ar exista și dacă aș avea încredere în ea, Domnia Ta ai fi Patriarhul meu astăzi. Dar cum nu cred, îți dăruiesc Academia, așa cum ți-aș putea dărui Agora, piața plinî de înțelepții Antichității, sau Biblioteca din Alexandria, vrei Părinte, să fii Bibliotecarul din Alexandria, unul care să nu lase pârjolul să mistuie cărțile? Am putea aduce Alexandria pe dealul Pătrăuților! În România mea acest lucru este perfect posibil. Când am început să scriu acel mesaj Domniei Tale, credeam că scriu acestui Bibliotecar care are în palme tot tezaurul scris al lumii. Nu aveam de unde să știu că îmi veți răspunde că aveți o înmormântare. Sigur că dacă ați fi avut un botez, scrisoarea mea ar fi fost altfel.
Pentru că astăzi ți-am scris părinte un mesaj azi, l-am scris pe Facebook. Acum 300 de ani l-aș fi trimis cu poștalionul până la Domnia Ta. M-am apucat să îți scriu pentru că mi-a amintit o bună prietenă că acolo, la Pătrăuți, există un om ales, cu care chiar mai schimbasem ceva vorbe cu ani în urmă, vorbe care nu or fost dintre cele mai înțelepte din aprtea mea. Dar azi, m-ai rugat părinte cu generozitatea cosmică a Domniei Tale, să revin peste două ore, pentru că Dumneata trebuia să mergi la o înmormântare!
O înmormântare! Iar eu am rămas prostită în fața calculatorului, aici, în uriașa bibliotecă a Facultății de Litere de la Universitatea din Granada, părinte, e uriașă biblioteca asta și e liniște, e liniște ca în catedrala catolică în care am intrat acum mult, foarte mult timp, ca în microbuzul cu voluntari care se întoarce de la închisoare, ca autobuzele cu români care se întorc în țară, sau care pleacă din ea, autobuzele alea care fac 3 zile și 3 nopți, ca în basme, doar că sunt altfel de zile și altfel de nopți, e ca și cum ai lua la pas toată Europa, ca să legi două lumi, două țări, două limbi, totul e tăcere aici în bibliotecă exact ca în autobuzele cu români transeuropeni.
Stau în bibliotecă înmărmurită și cărțile strigă din rafturi, iar eu le ascult părinte, și le iau și le scutur de praf și le citesc, dar când mi-ai spus Domnia Ta să revin peste două ore, pentru că erai la o înmormântare, atunci s-a făcut și mai liniște. Au tăcut și cărțile de pe raft, și cele două cărți de lângă mine, volumul al treilea din Jurnalul de război al Reginei Maria și cartea Aniței Nandriș Cudla, niște femei acolo și ele, Părinte, amândouă femei, regine în felul lor amândouă, luptătoare, eroine, o englezoaică și o bucovineancă stau la taifas pe masa din biliotecă și tac și ele Părinte, pentru că la Pătrăuți, la 3500 de km de Granada, un preot cu har înmormântează un om care mai ieri râdea și plângea.
Moartea aceasta Părinte m-a tulburat peste măsură. Pe mine, agnostica. Când mi-ai scris că Domnia Ta merge al o înmormântare, am tăcut Părinte și nu am mai știut ce să îți spun. Ce i se spune unui preot care înmormântează un trup al unui suflet? Eu nu pot să spun să îl primească Dumnezeu în împărăția Sa. Sunt la vârsta la care am decis să nu mai fiu ipocrită: nu cred, nu spun! Am vrut să îi spun Domniei Tale să îl ajuți pe sufletul acela să treacă toate vămile, iar celor rămași să le ușureze povara și dorul. Dar nu am mai spus nimic, din respect.
Mi-am amintit însă de Judecata de Apoi de la Voroneț și de sufletul celui drept, pe care îl primește în palmă un înger. Frumoasă tare reprezentarea sufletului: un omuleț mic, alb, ca de fum, eu nu știu dacă e sufletul, sau viața însăși, sau amintirea acelui om, sau moștenirea pe are a lăsat-o lumii după trecerea lui pe pământ, sau o metaforă, sau poate un vers întreg… Cine știe. Dar brusc te-am văzut pe Dumneata ca un custode al omulețului de fum care îți rămâne în palme după trecerea trupului. Dumneata cred că ai un loc, acolo sub nuc, unde așezi omuleții aceștia de fum și le porți de grijă și le pui în ordine eternitățile. Poate că stau acolo la taifas, la masa din piatră și pun infinitul la cale.
Eu nu știu cine a murit zilele trecute la Pătrăuți părinte. Nu cunosc pe nimeni în satul acela. Am trecut ca tot bucovineanul pe acolo de zeci de ori, am dus turiști, am venit cu părinții mei de cîteva ori, agnostici și ei, dar niciodată nu m-am oprit să vorbesc cu vreun om. Sunt parte a lumii ăsteia nebune și grăbite, alergăm, facem și desfacem nimicuri cu convingerea că fără noi lumea n-o să mai existe. Dar lumii, ce-i pasă lumii de noi, lumea își continuă calea, așa cum facem noi acum, după ce a plecat dintre vii creștinul de la Pătrăuți.
Deși nu cunosc pe nimeni din sat, pentru mine mortul acesta necunoscut a devenit astăzi toți morții mei: bunicii, profesori, oameni înțelepți, coelgi, oameni pe care i-am iubit sau venerat, oameni care mi-au fost model. Dar și scriitori lângă opera cărora am stat mult, cu cărțile cărora m-am însoțit, și care au plecat înainte de vreme, actori lângă filmele cărora am crescut. Astăzi, în acele două ore, Părinte Paroh, mi-ai înmormântat din nou toți morții și parcă în mâinile Domniei Tale amintirea lor e mai vie, umbra pe care au lăsat-o pe pământ e umbră deasă și răcoroasă. Umbra cărților, umbra cuvintelor, sau poveștilor pe care mi le-au spus și care trăiesc în mine.
Mortul de la Pătrăuți, pe care nu l-am cunoscut când a fost viu, pe care nu îl cunosc nici acum când a devenit toți morții mei, m-a oprit astăzi din iureș, m-a țintuit pe scaun de am scris scrisoarea asta, într-o răsuflare am scris-o, s-a scris singură și a pornit către Domnia Ta, ca o confesiune, sau ca o poveste, sau ca un strigăt. A pornit către casa de acasă.
Dacă aș fi ales titlul în limba română, termenul pat-ologie nu ar fi fost cel mai fericit și potrivit, aș fi trimis mesaje prea ușor de luat peste picior, iar ideea era de a vorbi foarte serios despre o posibilă știință a patului. Mi-aș dori să mă pot dedica studiului antropologic al patului. În limba română sau în limba engleză, sau oricare altă limbă aș alege: camología, llitologia, etc. tot despre bedologie vorbim, adică despre stabilirea locului pe care îl ocupă patul în lumea noastră interioară și exterioară.
Dedic acest studiu tuturor femeilor care au avut, au, sau vor avea vârsta mea, cărora le doresc să nu uite de corpurile lor, tot așa cum nu trebuie să își uite ființa, ne-ființa, re-ființa sau resposabilitățile. Pentru că, în niciun alt spațiu domestic, sau microsocial, corpul feminin nu este mai liber și în același timp mai lipsit de libertate, decât în pat.
Transformat fie în spațiu al răcelii conjugale, fie pur și simplu anulat prin abandonul patului de către unul dintre parteneri, care își caută odihna în alte paturi, odihna și înțelegerea, înțelegerea și fericirea, fericirea și împlinirea, împlinirea și încrederea, patul este termometrul unei relații, acolo se poate diagnostica exact evoluția unei iubiri/relații/familii. De multe ori, apariția copiilor înlocuiește prezența jumătății noastre, iar patul se transformă într-un loc al absenței iubirii conjugale, al iubirii fizice uitate și uneori nedorite, spațiul cuplului se sparge în fărâme aruncate sub pat. Dar patul poate fi direct tortură, un spațiu al ororilor, al calvarului sexual domestic.
Paradis sau infern, patul atestă sănătatea fizică și spirituală a cuplului nostru. Dacă este paradis suntem noi cele care putem conserva această stare de grație. Dacă este infern suntem singurele răspunzătoare pentru anularea libertății, renunțarea la putere și la încrederea în corpul și sexualitatea noastră. Nu cred că avem noi, specia umană, o putere mai concretă decât cea demonstrabilă în pat.
Manifest pentru un pat liber
Patul pe care îl avem acum l-am ales amândoi, odată cu casa. Căutam disperați o casă în care să ne mutăm, una suficient de mare ca să încăpem cu tot ce adunasem de-a lungul vremii, acareturi – mai mult el – și animăluri – mai mult eu -, eram la vânătoare de case de închiriat de mai bine de 2 luni, eram sătui de văzut case vesele pe dinafară și triste pe dinăuntru sau invers, intram prin case și tot ascultam povești ba despre dulapul acesta primit ca zestre de bunica, ba despre patul în care a murit tata, sau camera asta o vom încuia, pentru că acestea sunt toate lucruri rămase de la bunici și nu avem unde să le depozităm, oamenii își închiriază casele cu păreri de rău și cu toate amintirilie lăsate înăuntru. Nu e ușor să supraviețuiești strivit între zeci de bolțari cu povești, cu personaje, cu familii, cu legături bolnăvicioase între membrii unei familii, care apasă aerul în pereți, toate aceste cărămizi de memorii familiale, de veniri și de plecări plutesc în aerul caselor oamenilor. Și rămân acolo chair după plecare acestora. Albume de fotografii, tablouri, momente care pentru tine rămân niște străine semne de întrebare. Dar prezente. Două luni în care nu reușiserăm să ne apropiem de nicio casă.
De aceea, când am ajuns în fața acestei case, mie nu mi-a plăcut și nu mi-a atras atenția prin nimic, mi s-a părut doar nefiresc de înaltă și măroaie, o namilă de casă subțirică dar pân la cer. Avea însă niște mușcate frumoase la geamul de la bucătărie și asta mi-o plăcut strașnic! Mi-o plăcut și proprietarii, care ne așteptau în fața casei, zâmbitori și liniștitori, cumva îmi plăcea ideea de a locui în casa lor, oameni faini, mai mare dragul să stai de vorbă cu ei. După ce am intrat însă în casă m-am fascinat eu singură de cât de minunat de politically correct era casa asta. Un design neutru, foarte ușor de colorat după gustul meu, aerisită și cu multe cotloane pentru cărți, senină și luminoasă, soare nebun care invada spațiul din toate părțile, terase pe peste tot, piscină și două intrări cu scări monumentale. Pacatili meli, ce conac! Tot parterul era cât o sală de lectură, mai bine de juma de casă. O mică bucătărie într-un colț. Cu terasă, numai bună pentru ghivecele mele cu leuștean, mărar, ardei iuți și salvie. Promițător.
Și am urcat la etajul cu dormitoare. Apoi, cum să vă explic eu boieri dumneavostră, ce mi-au văzut ochii când s-a deschis ușa dormitorului principal și ce or fi văzut ei pe fața mea, atunci când mi s-a așternut o cameră infinită, văruită în culori mult prea închise pentru gustul meu, dar cu o namilă de pat, care ocupa practic totul, și în care ar fi încăput lesne Moromete cu toată familia lui, să nu mai doarmă pe prispă. Dormitorul nu se termina la ușă, continua pe o terasă, pe care aș fi putut planta levănțică. Dar toate acestea erau biete detalii și înflorituri ale patului, mai mare decât Divanul Domnesc al Moldovei. Cu tabloul lui Klimt (how else?) tronând deasupra pătălăului și cu lădița de zestre de la picioare.
Abia când a fost vorba de cumpărat așternuturi pentru monstrul de pat am văzut că o fost nevoie de măsuri speciale, încât până la urmă mi-am cumpărat eu o mașină de cusut numai ca să trag cusături infinite și tivuri fără sfârșit celor 2,20 x 2,20 m de pat. Dar pentru foarte puțin timp. Sunt și acum, la mai bine de 4 ani de la marea mutare, sedusă de dormitorul nostru.
Să nu credeți că fiind atât de mare e și foarte comod. Dimpotrivă. Veșnic e nevoie de câte o pernă în plus, sau dimpotrivă, nu mai încăpem de prea multele perne, nu mai vorbesc despre călcatul hectarelor de pânzeturi cu care trebuie acoperit. Nici salteaua nu e din cele care te primesc înlăuntrul lor, îmbrățișându-te așa cum îmbrățișează valul plaja. Cu toate acestea, patul nostru ca un ring de box, rămâne locul acela pe care mi-l aduc în minte când am o zi complicată, când știu că vor trece toate și mă voi întoarce în patul meu, în liniștea mea; în plină nemulțumire, sau stare de enervare, sau de nesiguranță, mă gândesc la patul ăsta ca un beduin în plin deșert visând la oaza sa de umbră și apă rece. Patul acesta este atât de mare încât uneori pur și simplu nu îmi găsesc omul. Întind mâna și nu dau de el, îl aud respirând și mă iau după aerul pe care îl respiră și îl găsesc. Mă lipesc de el și îmi continui nestingherită și nepreocupată somnul.
În pat nu trebuie să ai alte treburi, decât treburile patului. Nu trebuie să faci în pat ceea ce se poate face în afara lui. Nu stai în pat ca să privești pe geam, sau ca să îți continui munca de la birou, așa cum nici la biserică nu mergi ca să răspunzi la mailuri. Din patul nostru îmi place că nu se vede decât un colț mic din terasă, și în colțul ăla pun câte un ghiveci în care înflorește o floare. În patul meu și eu înfloresc în fiecare dimineață.
La urma urmei, în pat trebuie să fii ocupat cu omul cu care îl împarți. Cu care împarți cei 4,4o m2 de spațiu, sau cei 1, 75, după caz, așa cum avea patul Mămaiei, pentru că, până la urmă, despre asta vă voi vorbi astăzi: despre înăuntru patului, despre arhitectura relației oamenilor care ocupă un pat, despre cum dorm, cum se percep la nivelul pielii, cum se atrag, sau cum se resping, cum se sperie, sau cum se bucură atunci când se regăsesc în pat.
Dacă Borges vedea Paradisul ca pe o bibliotecă infinită, eu, să mă iertați pentru imaginația limitată, văd Paradisul ca pe un pat… interactiv, în care să poți dansa atunci când faci dragoste, să atingi, să explorezi centimetru cu centimetru, să regăsești alunița aia ca pe o victorie împotriva nedescoperitului, să reconfigurezi traseul înspre el, să fii gipiesul acestui trup pe care să îl simți complementar, sau să fugi atunci când lumea ți se pare prea mare, sau prea moale și ți se scurge printre degete, să te poți ascunde ca să te regăsești din nou, să citești și să alergi prin viețile altora, la nevoie să fii magnet și să atragi, să fii agil și să te retragi, să te lipești cu toată pielea de pielea bărbatului cu care împarți perna, nu vă gândiți la prostii, că nu despre actul sexual în sine vorbesc, sau vorbesc și despre momentul acela dacă vreți, dar, oricât de intens și de cosmic ar fi, tot nu poate trece de mai bine de 60 de minute pe noapte, ori nopțile sunt lungi și într-un pat nu ar trebui să te plictisești niciodată, într-un pat nu ar trebui să îți fie frică niciodată, de aceea nu la împreunările firești dintre oameni mă refer, ci la îmbrățișările îți adorm tulburările și angoasele și care asigură lumii revenirea la matcă. O astfel de îmbrățișare reface osia planetei, asigură răsăritul de mâine și trezește sămânța adormită la viață.
Nu! nici de data asta nu avem o singură pernă pentru că lui îi place o îngrămădeală mare de perne sub cap, în timp ce mie îmi place ca perna să aibă exact grosimea distanței de la umăr la cap, nici mai mult nici mai puțin, așa că metafora cu perna bunicii suferă schimbări fundamentale și nu mai are nimic de-a face cu împărțitul viselor. De data asta împărțim direct pielea, dragă Mămaie dragă! s-au schimbat generațiile!, oamenii sunt mai îndrăzneți decât pe vremea matale, vorbesc ceva mai deschis despre corpurile lor și emoțiile lor, sper să înțelegi că pe mine m-o învățat omu ăsta al meu, între multe alte trăsnăi și năzdrăvănii, exact dormitu în pielea goală m-o învățat, și în general iertarea corpului m-o învățat, să mi-l iubesc așa cum este el, corp de femeie de 48 de ani și să îi mulțumesc că e sănătos și funcțional, că m-o servit cu îndârjire de fiecare dată când am avut nevoie de efort suplimentar, nu m-o lăsat baltă niciodată, și ca să ne preamărim corpurile în casa noastră o interzis pijamalele, Mămaie, îți dai seama, le-o interzis din prima, mi-o spus în a doua noastră noapte că el ar da o lege care să interzică fabricarea și comercializarea acestor porcării care îndepărtează pe bărbat de femeia lui, mie atunci când mi-o spus prima dată, mi s-o părut că prea era cusută cu ață albă povestea asta, mi-am zis că ăsta vrea să mă cucerească cu revoluția lui pijămălească din pat, dar mi-am dat ulterior seama cât de imporrtant este să ne simțim pielea și corpurile.
Mi-am dat seama cât de mult comunică în timpul somnului corpurile noastre între ele. Noi dormim, iar trupurile noastre își șoptesc toată noaptea cuvinte, pentru că, peste zi, le-o fost dor unul de celălalt. De la început mi-o plăcut atungerea pielii lui, de parcă ar fi fost tot pielea mea, dar pe un corp care era al lui, în loc să fie al meu, o piele pe care părea că o știu de la bun început, când mă lipeam de el parcă intram într-o armură care mi se potrivea perfect, așa că, Mămaie dragă, de 4 ani dormimi despuiați așa cum mama ne-o făcut. Adică, fie iarnă, fie vară, zvârlim cât colo bulendrele de peste zi și ne lipim corpurile unul de altul, și dragă Mămaie, nici nu știu cum să îți spun ca să nu îți par nerușinată, dar când îi simt pielea pe pielea mea, știi? el are o altă temperatură, un picușor mai mare decât a mea și mi se înfioară tot spatele de la căldura aia și de la puful care îi învelește corpul și în afară de asta el copie poziția corpului meu, care știi matale că nu s-a schimbat deloc, în aceeași poziție dorm și acum, pe stânga și cu mâinile împreunate și cu corpul adunat ca în burta mamei, că nu îmi place să spun poziție fetală pentru că niciodată nu mi-a plăcut cuvântul făt exact așa cum nu mi-a plăcut nici verbul a făta, ei bine bărbatul ăsta născut la Sevilla de unde știe el, Mămaie, să mă cuprindă exact cum mă cuprindeai matale, când eram mică și îmi făceai culcuș cu corpul matale și eu intram acolo, în coșulețul ăla, și acolo era cel mai sigur loc de pe pământ și eu tot așa mi-am crescut copiii, ținându-i în coșuleț, acum sunt înaltă și ajung cu tălpile la tălpile lui și, Mămaie sfântă, tălpile lui sunt pentru mine unicul punct de sprijin din univers, exact în mijlocul patului enorm el ține tălpile încordate și eu știu că de acolo nu o să cad niciodată, o să mă opresc în tălpile lui, mă voi rezema în ele așa cum făceam cu palmele matale, îmi prindeai mâinile în palmele matale când mă cuprindeai și închideai coșulețul, dacă ai ști cât de bine îmi amintesc palmele tale și mâinile, la fel de bine cum îmi amintesc gustul plăcintelor, al cozonacilor și al dulcețurile de gutui pe care le făceai cu mâinile tale de aur și îmi amintesc și cum tăiai de mărunt verdețurile pentru borș, în fine, dar acum nu despre asta vorbim, ci despre patul ăsta al nostru, foarte mare, care are un singur punct de sprijin, despre care nici nu cred că am nevoie, dar ce bine este să știu că există acolo și că, noapte de noapte, îi regăsesc tălpile calde în care se termină corpul lui cald, cu pielea și mirosul lui care îmi intră în corp și îmi adoarme nopțile, și apoi, când îmi este dor să îl respir mă întorc de pe partea mea stângă și îl invadez și îl cuprind și îmi adâncesc nasul în pieptul lui și par că respir prin el și adorm în fiecare noapte cu sentimentul că lumea asta nu e cu totul nebună, că are o logică și o noimă a ei, pe care numai punctul acela din patul nostru le poate asigura, așa ca în copilărie, ca în poala matale, acolo unde nicio zgârietură nu mai durea și nicio frică nu mi se mai cuibărea în suflet.
Dragă Mămaie, în patul ăsta mare nu îmi mai este frică de nimic, nu că aș fi eu vreo fricoasă în general, dar toate spaimele mele, toate dubiile, toate rânduielile lumii ăsteia strâmbe, tot ce mă răscolește și mă stingherește, se resetează și se întorc toate într-un punct zero. În fiecare dimineață, istoria reîncepe exact în punctul acela în care tălpile mele se proptesc în tălpile lui.
Am găsit în dicționar un verb care mi-a topit sufletul, un verb pe care nu îl știam: a înloca, a-și afla locul. Eu în patul ăsta m-am înlocat, Mămaie, exact așa cum m-am înlocat în patul matale când m-am născut. Și asta, Mămaie, este cea mai frumoasă formă de iubire din lume, mai frumoasă decât poezia însăși. Iubirea fără pijamale, în patul care mi-a devenit loc.
Când vreau să fiu tristă și melancolică, mă gândesc la paturile în care am dormit de-a lungul și de-a latul vieții mele. Sau, ca să vă sune și mai prost la urechiușele pudice, prin câte paturi am trecut, pe câte perne mi-am așezat capul și am visat. Pe câte așternuturi au lăsat visele mele urme și au pășit înspre înfăptuire sau fum.
Patul este o întreagă antropologie culturală, v-ați gândit la asta? Îți dai seama de cum este forma de viață a unui popor văzându-le intimitatea, căci, ce poate fi mai intim decât patul? Nu poate fi baia, pentru că în baie nu stai o jumătate din viață. În pat, da!
Acasă nu am avut camera mea. Împreună cu lipsa fraților, lipsa unei camere doar pentru mine, fost una dintre traume. Să nu ai tu o ascunzătoare a ta, un colțișor, o pernuță, o masă… Dormeam în sufrageria prin care se preumblau, dacă nu musafiri, atunci propria familie, care, deși săracă în membri, ocupa mult spațiu.
La bunici, nici atât! Numai că acolo nu aveam nevoie de o cameră a mea, pentru că tot locul acela era al meu. Perna mea era a mămaiei, patul ei era și al meu, pentru că, de când mă știu eu, cele mai frumoase vise le-am visat în brațele ei. Și acum știu că atunci când visez că zbor, mămaia este pe colțul patului meu.
La țară nu îmi plăcea să dorm. Totul era tare: patul, pernele, așternuturile erau aspre, mirosul de naftalină cu busuioc, mi se părea că dormeam direct pe pământ. Dar la bunici, la Bârlad, acolo era plapuma cea mai călduroasă și grea, și pernele cele mai moi, mai ales că dormeam pe perna dublă a mămaiei, că așa știu eu de la ea, că soții trebuie să doarmă pe aceeași pernă, să nu aibă perne separate, ca să poată visa același vis. Apăi eu… cu niciunul dintre bărbații pe care i-am iubit nu am împărțit aceeași pernă: ori mă înghesuiam în ei și dormeam pe perna lor, ori ei pe a mea. Fiecare își suportă visele cum poate.
Am dormit în excursii, în tabere, în expediții. Un dezastru. Dar câte vor fi fost paturile de la Eforie, de la Săvârșin, din Ungaria, de la Dorna când mergeam la ski și dormeam câte 12 într-un apartament? Nu le-a numărat nimeni.
Unde mai pui toate paturile în care am dormit pe la gazde pe la Suceava, la cămin în clasa a 9-a, împreună cu celelalte 7 fete cu care dormeam în aceeași cameră, pedagoga care intra în cameră când dorea, lipsa de intimitate, doamne, acela a fost cel mai îngrozitor pat din univers. Cortul în care am dormit în expediția din Deltă și apoi în cea din Făgăraș. Eram atât de obosită atunci, că nici nu mai știu cum mi-o fi fost somnul.
Paturile în care am dormit în cei 5 ani de facultate, apoi la Chișinău în timpul practicii didactice, când predam la un liceu de acolo literatura română, de parcă aș fi predat teologie ortodoxă unor călugări de pe Muntele Athos. Cele 4 paturi de la Sibiu, de la prima ediție a Festivalului de Teatru, unde primele 3 nopți am avut camere la hotel de trei stele, apoi am rămas pe banii noștri și am dormit într-un camping, din căsuță în căsuță, ca vai de noi. Sau patul cumplit din camping-ul de la Costinești, în care era imposibil să nu te simți scândură după primele douăzeci de minute.
Dar patul de la târlă? De fapt paturile, că sunt două, unul normal și cel de sus, care este un pat cât toată târla, cel de jos avea o saltea atât de bună și moale, iar saltelele de sus erau făcute de noi și umplute cu fân, ceea ce poate părea romantic, până când îți dai seama că este de teribil de incomod. În patul cel bun dormeau ai mei, eu dormeam sus cu toți invitații. Și în fân și în fânar am dormit, și în iarbă, și pe șezlong.
Am dormit în gări și în aeroporturi, cu capul pe geamantan, sau cu capul răstignit pe spătarele imposibile, care ajung doar până la jumătatea spatelui. Am dormit pe bănci de pe care am fost ridicată și invitată politicos să dorm toată noaptea afară: în gara din Barcelona și în aeroportul din Torp, lângă Oslo, unde am petrecut cel mai mare frig din univers, deși eram înăuntrul sacului meu de dormit cu puf de pinguin, pe eticheta căruia scria exact -10 grade.
Am dormit în trenuri, în autobuze, în mașini, în avioane. Am traversat împreună cu fata mea toată Europa cu trenul. Adică ne-am urcat în tren la Gura Humorului și am ajuns, din tren în tren, la Bergen și Stavanger, unde se și termina pământul. Am avut și vagon de dormit, dar am dormit și cu capul pe rucsac. Am avut și un duplex de luxibus, dar am dormit și în gară la Copenhaga, pe bancă. De fapt, am dormit până la ora 3 noaptea, pentru că aia era ora la care se închidea gara și ne-au scos afară din gară, așa că am dormit pe o bancă exact pe peron, lângă linie, până când au început să ajungă navetiștii în capitală și au început foiala și ne-au trezit. M-am simțit atunci ca cel mai autentic homeless din univers. Dacă îmi amintesc bine, spre dimineață, mă încercase și foamea. Am dormit în hoteluri cu spa și cu masaj inclus, dar și în pensiuni și hanuri de-a dreptul dubioase. Între atâtea paturi, pe drumul dinspre Gura Humorului la Stavanger, am făcut rost și de niște frumuseți de păduchi, prea grași ca să fie dacici. Așa că, din toată lumea occidentală civilizată, eu am rămas cu amintirea pletelor mele negre, tăiate dramatic până la rădăcină, pentru că senzația de păducherniță nu a dispărut în niciun caz odată cu ultimul locatar al părului meu, căci nu era chip să mi se miște un fir de păr fără să îmi imaginez că m-au năpădit din nou chiriașii. Vă amintiți?, așa se spunea pe vremea noastră păduchilor. Halal eufemism! Oricum, din cauza păduchilor capitaliști mi-am tuns pletele și nu cum greșit au interpretat contemporanii, că disparițai coamei leonine se produsese din pricini de amoruri neîmplinite sau depresii. Deși, mai nobilă mi s-a părut explicația sentimentală, decât realitatea derizorie.
În autobuze, m-am obișnuit să dorm de mică, pentru a evita astfel vomitătura implicită și explicită, care îmi însoțea excursiile, care pentru mine erau un infern, când coboram din autobuze era ca o ieștire din infern, aerul proaspăt îmi reda viața. Dar firea-mi nomadă a învins și, în anii de liceu, când făceam naveta de la Gura Humorului la Suceava, m-am obișnuit și cu mirousl de autobuz și cu călătoriile tip sardină, în care și dacă ai fi leșinat ar fi fost imposibil să cazi, atât de înghesuiți mergeam. Erau anii 84-88, ani cumpliți și lipsiți de speranță, în care, lunea dimineață la ora 6, mai ciupeam câteva zeci de minute de somn, suspendată între corpurile înghesuite unul în celălalt. A fost singura perioadă în care am fost în stare să dorm în poziție verticală. La paturi verticale nu se gândește nimeni, dar ele există, existau cel puțin atunci în anii cenușii ai tinereții noastre.
Atât de mult m-am obișnuit să merg cu autobuzul, că am mers de câteva ori de la Granada la Gura Humorului cu autobuzul, 3 zile și 3 nopți, sau invers, dormind cu capul în geam, sau cu el proptit în scaunul din față, ascultând povești și protejând copiii culcați pe culoarul dintre rândurile de scaune, mâncând portocale furate de către călătorii așezați în spatele autobuzului de prin livezile de pe lângă benzinăriile pe unde opream, furau și împărțeau rodul cu noi, și nu mai mirosea tot autobuzul a șosete nespălate, ci a șosete nespălate sub un portocal, pentru a ne aminti o glumă antedecembristă.
Am dormit și în mașina mea achiziționată second hand și plătită pe parcursul a cinci ani, că doar așa am putut lua împrumutul penibil, oricum, a fost cea mai bună investiție, cu care să pornești din fața casei tale și să ajungi în fața celeilalte case, după 3500 de km și vreo 5 viniete și alte 5 plinuri de motorină și cîteva reprize de câte 4 ore de dormit pe bancheta din spate, în benzinării.
Am dormit și într-o dubă cu care mă întorceam după primii doi ani de străinătate, petrecuți la Alicante, duba care îmi ducea toată agoniseala celor doi ani de occident, de la proțapul de întins rufe, sau bicicleta lui Mihnea, la veșnicile cutii cu cărți pe care le-am tot purtat după mine la fiecare mutare. De fapt, mai bine de trei sferturi din dubă erau lucruile noastre, pe care le tot trimisesem de acasă, pentru a nu se topi de dor copiii mei fără jucăriile lor, și jucăriile fără copii, pentru a ne face acasă din Alicante. Copiii plecaseră cu avionul și eu trânteam ușile după mine plecând cu duba, închinzând la fiecare graniță câte o poartă. Am fost foarte tristă dormind în duba aceea, condusă de cel mai dubios interlop din lumea întreagă, dar care s-a dovedit, pe parcursul celor 3 zile și 2 nopți, a fi chiar un om în căutarea unui drum. Trist a fost, oricum, somnul pe bancheta din dreapta a dubei fără aer condiționat, la mijloc de iulie.
În avioane, nu mai vorbesc, că depinzând de context, avionul dacă nu este birou de lucru, atunci este direct pat, de dinainte de a ajunge la 8000 de metri altitudine, încep să îmi îngrămădesc fularele, sau haina sub căpătâi și cuceresc somnul. Cel mai bine am dormit când am traversat oceanul, la întoarcere, era un avion supraetajat, cu niște stiuărzi la vreo 60 de anișori, care îți transmiteau toate garanțiile posibile și imposibile, așa că, numai la valurile Atlanticului nu mă gândeam atunci când am decis să dormitez.
O dată am dormit și pe mare, pe un velier. Mi-a fost rău tare și am văzut apusul, am rezistat și o bucată de noapte, dar la un moment dat marea m-a învins și m-am prăvălit în cabină, unde am încercat să dorm ca să nu mor de un fel de răsucire a corpului din interior către exterior. Am crezut atunci că patul acela de pe mare va sfârși cu mine. Dar am rezistat și dimineață m-au trezit delfinii la prora, velierul plutea ca într-o farfurie cu supă, din care țâșneau jucăriile alea de delfini, care săltau în jurul bărcii de ziceai că vor să sară înăuntru, era un fel de ceață pe mare, de ziceai că ești într-o nuvelă de Eliade, în care țigăncile au făcut vrăji și au răpit barca aia, care nu mai plutea pe mare, ci direct pe cer. Probabil că acela a fost patul cel mai suprarealist în care am dormit eu.
Paturile de spital, în care am născut, în care mi-am văzut prima dată copiii, cele în care am alăptat, paturile din care am plecat și i–am lăsat pe ei, pentru că nu îi puteam lua cu mine, pentru că soțul meu nu îmi semna hârtiile, paturile din care i-am luat când am putut, paturile pe care le-am făcut pentru ei în străinătate, aducând așternuturile și păturile de acasă, ca să nu se simtă străini până și în paturi, paturile în car eei s-au întors și eu nu.
Dar celelalte paturi, paturile în care am crescut, cele în care am avut coșmaruri și vise, cele în care m-am iubit, cele în care mi-am lăsat oboseala, hoteluri, pensiuni, gazde, apartamente închiriate, câte paturi, doamne! Câte așternuturi și perne și pături. Câte țesături și în câte feluri miros așternuturile.
Patul este, chiar dacă nu vreți să credeți, o formă de viață. Ne petrecem în ele aproape jumătate din existență, în ele iubim, în ele înfășurăm secrete și mari emoții. În paturi suferim și pe perne ne lăsăm lacrimile și strigătele de durere. În paturi ne ducem suferințele fizice. În paturi ne despărțim de suferinții noștri dragi. În paturi ne aducem pe lume copiii.
Colecția mea de paturi, colecția mea de uși și ferestre, sunt tot atâtea capitole și episoade din viața mea, acolo îmi deschid și îmi închid poveștile. Acolo rămân ferecați prinții din Levant, sau din Orient, pe care i-am iubit. Acolo sunt închise șoaptele și cuvintele și poemele, pe care ni le-am desenat pe corpuri. Acolo dorm promisiunile și visele perfecțiunii. Acolo sunt eu! În pat.
