- Catalanii independentiști nu se simt înșelați, jumătatea republicană găsește justificat auto-exilul președintelui Puigdemont
- Felul în care se văd lucrurile dinspre restul spaniei este diferit de modul în care se văd de aici, în ciuda interpretărilor făcute de media centrală de sub plapuma constituției
Fractura este evidentă dar întrebarea este dacă e de așteptat ca republicanii partizani ai independenței Catalunyei să prezinte o foaie de parcurs similară celei care a dus la DUI în cazul în care vor obține majoritatea după alegerile anticipate din 21 decembrie. Conform ultimului barometru care măsoară intenția de vot, sprijinul pentru mișcarea secesionistă crește cu șapte puncte după referendumul din 1 Octombrie. Atunci, dacă republicanii câștigă din nou majoritatea în parlamentul catalan, vor merge din nou pe cartea rupturii de Spania? Și dacă da, primul ministru Rajoy sau cine va conduce la momentul acela guvernul de la Madrid, va răspunde încă o dată cu 155? Până când?
Publicitate
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Cine crede că problema politică care a dus la actuala stare de fapt se rezolvă exclusiv în tribunalele de justiție spaniole se înșeală. Nu cumva arestarea și trimiterea la închisoare a capilor revoluției catalane este o etapă asumată în strategia mișcării secesioniste? Aplicarea seacă a legii ar putea fi exact catalizatorul de care are nevoie focul care mocnește în lungul și latul Catalunyei; care nu e doar Barcelona cea multi-culturală, colorată și primitoare.
Cu două luni înainte de referendumul declarat ilegal unul dintre liderii republicani recunoștea că indepentizarea reală este imposibilă, nu erau pregătiți să așeze o țară pe pilonii instituționali necesari. Cu toate acestea au continuat acțiunile care au făcut ca „el proces” să termine în declararea unilaterală de independență din 27 octombrie pe valul emoțional declanșat de cele două milioane de cetățeni care se simt mai mult republicani decât regaliști și au exprimat asta la vot.
După aplicarea articolului 155 din constituția spaniolă, care acordă dreptul guvernului de la Madrid de a suspenda temporar conducerea autonomică (fără a specifica cât timp înseamnă „temporar”), cu Catalunya sub tutela doamnei Cospedal și membrii guvernului catalan arestați, primarul Barcelonei spune cu subiect și predicat că președintele Puigdemont este persoana aleasă să conducă și așa va rămâne până când votul popular va hotărî altfel. În ciuda faptului că majoritatea funcționarilor pare să accepte comanda noii orânduiri impuse, ăsta nu este un semnal al acceptării înfrângerii. Mai degrabă e semn că s-a consumat o etapă.
Legal sau nu, referendumul pentru independență din 1 octombrie a lăsat în urmă imagini greu de ignorat, un aer de entuziasm popular, o detensionare personală care îmi este familiară, am trăit-o la rândul meu. În decembrie 89 îmi era frică dar am ieșit din casă crezând că ceva important se întâmplă.
Cozile la secțiile de votare ilegale au dat roată clădirilor în ciuda alertei de securitate, a zecilor de mii de polițiști care se zvonea că au ordin să îi rupă în bătaie. Lucruri pe care nu le-am văzut la televizor ci aici, în cartier sau pe drumul spre job, le-am comentat cu vecinii și mi le-au povestit români care trăiesc aici. Sunt impresii care nu se comentează pe Facebook, românii aflați în vârtejul evenimentelor sunt discreți, nu riscă să fie luați de un val pe care nu îl simt al lor.
Ăsta nu e un film „á la americana” unde răii sunt urâți, cu fețele brăzdate de cicatrici iar ăia buni au alură angelică și ochi albaștri, puri. Pop-Corn și tutun vă doresc, chestiunea catalana este o saga care nu a început de ieri de azi. Dacă vă simțiți obligați să țineți cu unii sau cu alții vă sugerez să o faceți discret, nu ne-a chemat nimeni la vot. Suntem spectatori și eroi fără voie ai istoriei care se derulează rapid sub ochii noștri fie că ne place fie că nu, chibițul trebuie să respecte două condiții: să-și țină gura și să nu îi pută picioarele. Asta dacă vrea să rămână în sală.
Sevastian Hulub
chibíț sm [At: CHIRIȚESCU, Gr. / Pl: ~i / E: ger kiebitz] Persoană care asistă la un joc de cărți, la o partidă de șah, de table etc. fără să ia parte efectiv la joc (dar adesea sfătuind cum să joace pe unul dintre jucători) și care e considerată aducătoare de noroc.
CHIBÍȚ, chibiți, s. m. Persoană care asistă la un joc de cărți, la o partidă de șah, de table etc. fără a participa (dar adesea sfătuind cum să joace pe unul dintre jucători). [Acc. și: chíbiț] – Din germ. Kiebitz.
CHIBÍȚ, chibiți, s. m. Persoană care asistă la un joc de cărți, la o partidă de șah, de table etc. fără să ia parte efectiv la joc (dar adesea sfătuind cum să joace pe unul dintre jucători).[Acc. și: chíbiț] – Din germ. Kiebitz.
CHÍBIȚ, chibiți, s. m. Cel care asistă la jocul de cărți al altora, privind fără să joace el însuși. Își număra, ca un maniac ce este, cele cîteva sute de lei pe care are să le dea acuși-acuși… pentru ca să se vaiete apoi… la toți chibiții din spate. C. PETRESCU, S. 108. Un chibiț Ce-ți stă-n coastă la un joc de bacara. TOPÎRCEANU, M. 11.
CHÍBIȚ, chibiți, s. m. 1. Persoană care asistă la jocul de cărți al altora, fără să joace ea însăși. 2. (Ornit.) Nagâț. [Acc. și: chibíț] – Germ. Kiebitz.
