culorile au hotărât dinainte, felul în care peste noi se aşează roşul cel sânge sau albastrul cuminte verde-copac ca şi galben amiază. la hainele lumii s-a-ntrecut meşteşugul şi s-o-mbrace au pus parte din fiecare doar ajunse la om nu ştiau cu belşugul alb sau negru ori galben? toate trei la-ntâmplare!
aripi în odihnă zânele de-şi pun treaba cu minuni cine-o împlineşte? liniștitul lor, toţi copiii spun monștrii către somn îi călăuzeşte. de-aş găsi eu loc pentru tihnă bun lângă visul meu aș aduce-al lor frigul negru, hâd, doar ca să răzbun veghea cu lumini nu mi-ar face dor. mama care ştie (nu ştiu toate ele?) că fără de zâne greu e genelor sărutând copilul, ocroteşte-n piele pulberea cu stele a vitejilor.
ploaia cum o şti apa să-şi împartă picături cu număr pe ferestre puse dac-a mers la şcoală, ştie să despartă ţârâiala-n litri caselor ajunse. de pământul are rana de la sete şi cu aşa boală rodul nu-i sporeşte îşi adună forţa,din şuvoaie cete vindecat e câmpul unde verde crește. cerul, tot blândeţe, noua faţă schimbă peste păsări pune ce-i lumina lui caută-mpăcare sau cu vorba plimbă răpăită apă ce venit-a şui.
au pus picioare-n cer şi dă-i scuturătură copacii-atunci când vor la joacă se întrec bunica a mirare afumă-n bătătură închide foc pe frunze, în negru toate trec ce-or face ei când noaptea uneşte pas cu pas. şi fără de lumină, ca-n ceata tâlhărească, se scapă de povară, trec creanga de impas neapăraţi de haine, cu iarna să tocmească. când tăinuindu-şi mersul, de zgomot niciun gând pun rădăcina iar de la plecat pământul e semn că peste luni a mai trecut un rând decembrie-i sosit şi-n ger îi e cuvântul.
doar copiii pot, toamna ea îi lasă soare strop să strângă în bucăţi de-oglinzi viaţa asta mică să o ducă-n casă umbra dată huţa între două grinzi. când din haine pierde, fără aţă frunze, şi din câte păsări, cer fără noroc, pun vorbă copiii să îi facă pânze îşi plătesc din joacă schimbul reciproc. să mai stea cu ei, de şcolar să facă note premiante veselă s-anunţe când uitat-a vrutul, iarna ne îmbracă pune fulgii grei, dedesubt tot frunze.
dă-mi mâna, vântule! mâinile înainte, sprijinite-n cerc se-ntâlnesc acum, se cunosc mai bine jocul început îndrăzneţ încerc roata de sub nuc numai bine-mi vine! florile puteau lumea să şi-o strângă să aştepte seara, mama să ne strige paşii de pământ între toţi s-ajungă noi invinşi să fim,vara să câştige. de la baba-oarba, ameţit e vântul două, trei culori, câte mai avea mâine stă acasă că şi-a dat cuvântul face cum e bine, nu cum i-ar plăcea!
a venit iar soare! miere fără drum, soarele se pierde coardă fugii lui unde să găsim? speriat de ploaia peste câmpul verde cerul are poartă, doar că nu i-o ştim. Ochii-şi spală-n grabă de alergătură aerul-lumină, agăţat în flori laşul galben, mare, printr-o crăpătură numără să vadă unde mai sunt nori. în pământul nou, ca în burta mamei toată viaţa-şi pune carne-n rădăcini a trecut furtuna şi în locul spaimei soarele se-ntoarce să fim iar vecini.
Cu un singur cuvânt De la inimă scos de sub rouă Mama scapă cer de vânt Lumea îndrăznind o făcea ca nouă. Apa de plânset a fricii Ochilor când dădea să se-ascută La cuvânt înnodaţi licuricii Pace puneau nou-născută. Lumina băută din mână Ajungea cât să spele pământul Din cuvânt creştea lumii fântână Noi copiii urcam mamei gândul.
aşteptând să mai crească cu prieteni e jocul cad din iarba cerească stele, uitându-şi locul. în scutur dospesc aducând spor la noapte ochiul plecat îngeresc Domnului să-i facă şoapte. n-au rabdare, vei şti zilei să se arate. soare, tu n-ai copii? nu-s plecate departe!
Lalu gata-i mare! când lumina se stinge ochii-i dau ascultare somnul bun o învinge. trecută de frică la-ntuneric vitează a păpuşii ei doică să-i dea veghe visează. ştie luna să suie ni se-aşează pe casă nu intreabă, descuie aşa-i ea, curioasă. de dat huţa prin lume a rămas mică toată nu acum, fără glume e jumate din roată. de la galben destramă de perdele se-anină pune Papu şi-o cheamă cu noi două la tihnă!
În loc de noapte bună… dorm în zbor încuiate gâzele nopţii şi luna orele-n minute curate mâlce tac, una-n una. n-are vis ceasul, ştiu mama vine şi-i pune plânsu-i stins, bunul viu urma pune pe lume. somnul-copil, la trompete umezindu-le glasul la lumini şi la aur banchete lasă prinţilor dansul.
Buză de cuptor, iese soare-n lume nodul zilei dus de la cer să-l dea la lumină cale, omului anume sa se-arate copt,asta-i vrerea sa. Abia tăiat cercul, umblătoare pâine dată rostogol unde norii-s duși joaca de-a căldura poate până mâine rodului să vină va da carăuși. Încălțat ca micii, stângul unde-i dreptul seara îl găsește la bolta-ungher meritând odihnă și pe de-a întregul somnul să-i dea apă de-i în vis stingher.
De lumină furați Caută-n liniștea verde Pomii de creștet înalți Somnul ce frunzei îi crede. Cu păsări cu tot Faţa pun către lună Cântec în aripi și pot Cipirind tuturor „noapte bună”. Câte-un vis își fac drag Bun de-ascuns dimineaţa Nu-l trec soarelui prag Doar din noapte ia viaţa.
Fiecare somn are vrerea lui Ceasului când pune ore-n așternut Așezată apa, marea visului Unde rău de bine încă nu-i cernut. Ochiul ce-a umblat zilei drum întreg Să-și ferească tihna, se închide poarta Negrul lumii sus, fără chip să dreg Cozile de stele nopții îi fac toarta. Numai dimineața ce ridică gene Împacare face între cer și cer Jumătate-n păsări, din albastru pene Și din ce rămâne lunii grănicer.
Cine-ar fi crezut că pamântul unde se rupe îi iese galbenă carne și frica de toamnă i-aduna cuvântul cum ploaia căldura s-a pus să-i răstoarne? Așa sprijinit între vrăbii arice pe marea-i faptură fără haina potrivă vântul la frunze surghiunind pe sub bice din galben căzut în arama captivă. Și-n tremur lăsați cum ne-ar fi nouă? cuminte e iarna când abia de-i venită unind din zăpadă cu mâinile două alba-mprejur la brazda dormită.
La cer dimineți, încă pe tăcute, unde norii-și țin apa-n avuții gerului, cu grabă, vorba să ajute picătura-n fulg, munca să te ții! Trebuința a fost până și-n culoare iernii amintire ochilor să-i dea îmbrăcat de frig, gri la supărare primenit pamântul, altfel nu ningea! S-au chemat copiii, n-a ieșit doar unul sa-și ia bucuria, palmele s-o țină rumenind la bulgări, tăinuind Ajunul Moș „împarte daruri” înc-un an să vină
Zborului lumina căutându-i pielea pasărea cu ața după vânt se-ascunse mâna de copil, tainelor acelea, le făcuse drum însă nu pătrunse. Și crezând în jocul unde se înalță pedepsită-i mâna la pământ când dai fără să gândească vântului descalță zmeul fără grija piciului bălai. Norii dacă-s puși nu-s ca să îi mergi fără îndrumare, se pierdu săracul.
Cuvintele, când gurii piatră de vorbit locului cel nou prima dată-i pun mamă lângă tată, zisul lor iubit cer să strângă lumea, miez la toate bun. Pasului de lipsă-i drum pe dinainte șovăială plină, mâini ce rod nu știu mamă lânga tată, zisul lor cuminte dă învățatură pentru tot ce-i viu. Timpul, ca și el omul îl apleacă la povești le schimbă traiul celor drepți mamă lânga tată,zisul lor de pleacă gol rămâne gurii ce-n zadar îndrepți.
Oamenii cei mari, de copii părinți Lumea în deschis uită s-o măsoare în cuvântul lor ne-așezăm cuminți să ne dea-nvățat, la știut strânsoare. Așteptând la noi cum să-i înțelegem punem înălțimea cotului pe toate uitând din silabe, câte-avem, și mergem unde-i pas, pamânt; unde-i cer, tot roate. în încheg or crește și cu rod îi urcă mintea, unde brațe spre făcut a pus buna-nvățătură vieții îi descurcă taine adunate, tot cum e și-i spus.
Odihnă să n-aibă piciorului jocul Copiii au toți înțeleasă menire Și își zbuciuma râsul și – al lor e tot locul La lume încep cu întâia dorire. Și nu – i vine – n gând nimănui să postească Înspre locul cu flori roua pașilor trec Între ei fără zgomot tainuind cum să crească Rascolind după fluturi, ei și zborul se – ntrec. Cerul, tot o blândețe, unde – s păsări se – anina Treazul pomilor, verde, de stăpâni ascunzis Ineluș – vartecus întrebat la lumină Fugă – n pradă cu ceata la ieșit din frunziș.
