Mama, mă întreabă al meu, ieri, dis-de-dimineaţă, ai fost aseară?” Îi explic, după ce mă dumiresc la ce se referă, că am avut motive întemeiate pentru care nu am fost la „Simfonii de toamnă”, dar că am tras cu ochiul la „directul” transmis de Mihai Chira şi că a părut a fi fost tare frumos, din ce-am văzut eu.
Cei plecaţi ştiu tot de acasă, tot. Stau cu ochii pe ştiri, pe site-uri, sunt uneori mai la zi decât noi, ăştia de ne ducem zilele aici. Se informează până la amănunt, atât cât se pot informa, o fac, uneori cu riscul dezinformării, de unde apucă, mai caută, mai citesc şi sunt cu ochii aici. E felul lor de a fi în legătură cu „acasă”. Sunt la curent cu toate bunele şi mai puţin bunele ce se întâmplă în ţară, se bucură şi suferă pentru tot ceea ce e legat de România. Mai toţi.
Degeaba îi certaţi ca, odată plecaţi, să facă bine şi să-şi vadă de vieţile lor, în ţările alea perfecte unde trăiesc. Cum să le ceri să nu îi mai intereseze ceea ce se întâmplă în casa în care s-au născut? Cum să nu le pese că parte din sufletul lor e sau nu în regulă, se bucură sau suferă? Cum să rupă lanţul ancorei care îi ţine, zdravăn, înfipţi în locurile astea?
Sunt în situaţia de a compara, cei care au ochi, zilnic, în ţările de adopţie, ce e acasă cu ce e acolo. Ce e acasă naşte supărare, de multe ori, naşte frustrare şi grijă de cei rămaşi. Şi doare.
Sunt între două case, cu sufletul rupt. Au soluţii care cu greu îşi găsesc rezolvare acasă, dar nu obosesc în a le face cunoscute. Şi iar doare.
