Orban și Iohannis spun că Diaspora este sub-reprezentată în Parlament și ar fi nevoie de 15 reprezentanți.
Diaspora are doi senatori și patru deputați, unicii pentru care poate vota la alegerile parlamentare.
Whisky-ul este băutura pe care alegătorii o beau prin reprezentanţii lor o fi valabilă ca expresie între granițe, pe la noi s-a făcut anul ăsta, ni-l permitem.
Dacă am avea 50 de reprezentanți în parlamentul României tot în limba spaniolă ar vorbi copiii noștri așa că recompensa asta la care se simt ei obligați seamănă cu premierea directorului școlii pentru performanța unui elev excepțional înmatriculat întâmplător acolo. Discursul despre majorarea numărului de parlamentari de diaspora se adresează alegătorilor dintre granițe, afară e nu e subiect de discuție, altele sunt.
Avem șase parlamentari de diaspora dintre care le știm numele a doi, unul PNL-ist, altul de la USR. Restul nu există pentru diaspora, își mănâncă chenzina obținută în fals pe voturile dinafara țării fără să își justifice în niciun fel prezența pe lista împinsă pe masă la votarea de acum trei ani. Mărirea numărului la 15 din care să rezulte 4,5 care chiar să facă treabă e o proastă afacere pentru noi, votul nu e loterie.
Înainte să fie mai mulți, poate că ar fi de grăbit o modificare legislativă care să recunoască parlamentarilor de diaspora instalarea sediul biroului undeva în afara țării, una care să le permită decontarea cheltuielilor cu deplasările externe sau obligativitatea de a-și angaja consilieri din diaspora. Nu îi poți impune să aibă birou parlamentar la Galați dacă el are în fișa postului diaspora că n-are cum documenta deplasările și evită să calce prin Milano.
Poate că la șase luni de la primirea mandatului s-ar putea face o consultare publică în rândul alegătorilor din circumscripția respectivă, diaspora sau județe, care să valideze sau nu implicarea respectivului reprezentant în parlament în treburile comunității din care și-a extras mandatul. E responsabilitatea partidului care mi l-a pus pe foaie dacă respectabilul e un inutil, partidul decontează eroarea oricum la următorul vot.
Poate că s-ar putea face o invalidare a mandatului la 12 luni pe baza activității fiecărui parlamentar, de exemplu unul din trei să rămână fără mandat dacă oamenii îl simt că le-a înșelat așteptările, una peste alta atunci când cumperi o măciulie de duș pe Amazon ai 14 zile să o dai înapoi dacă nu te simți satisfăcut, așa și parlamentarul, ar trebui să vină cu certificat de garanție din partea partidului.
Nu știm ce pune noul guvern în locul defunctului Minister al Românilor de Pretutindeni, cu ce secretari de stat și de unde, ce știm este că nu ei îl făcuseră ci PSD iar simpla desființare fără altă politică pentru diaspora pusă în loc lasă mari semne de întrebare. După covârșitorul procent primit ca cec în alb la prezidențiale dacă continuăm să ardem etape vidul rezultat va sucționa mare parte din intențiile exprimate săptămâna trecută în diaspora.
Alegerile europarlamentare de anul acesta înseamnă nu doar schimbarea garniturilor naționale la Bruxelles ci marchează o schimbare majoră în starea de fapt a uniunii, majoritățile s-au schimbat, grupurile care contează și-au modificat componența, polii de influență nu mai sunt aceeiași. Asta presupune o mare oportunitate pentru cine știe că trebuie să se bată pentru fiecare poziție acum, nu peste o lună și nici peste un an, astăzi.
Am pus ștampilele la alegerile de luna trecută ca și cum le-am fi trântit pe fruntea lui Dragnea dar rezultatul real este o echipă de 32 de oameni care au datoria să ne țină cu rost în trebile Europei. Au început prin a permite Rusiei să revină în locul din care a fost dată afară cu câțiva ani în urmă iar asta strepezește dinții.
Ai noştri ce negociază? De pe ce poziţii? Ce anume cerem şi ce impunem ca pre-condiţii pentru a susţine o majoritate sau alta? Există cumva măcar o singură linie roşie care să fi fost stabilită ca acceptabilă şi moral obligatorie pentru grupul neomogen al celor 32 de europarlamentari români proveniți din partide cu poziții dispare în ceea ce privește politica europeană, una care să poată fi regăsită ca atare în poziţia de negociere în fiecărui mare grup politic din PE în care aceștia s-au încadrat aşa cum s-ar fi cuvenit în cazul celei de-a şasea ţări ca mărime din UE?
Nu există răspunsuri. Doar o tăcere apăsătoare. Care poate fi a discreţiei diplomatice a unor trimişi speciali evoluând în cercurile restrânse ale super-puterilor. Sau, posibil, rezultatul unei nepăsări justificate în cel mai bun caz de incompetenţă remarcă Cristian Unteanu.
Valul populist este semnul nemulțumirii oamenilor din uniune pentru rateurile sistemului democratic în care elitele câștigă mult nejustificat dincolo de retorica socială. Salvini și Le Pen sunt doar începutul unui val de negaționiști care își pescuiesc argumentele din nepriceperea democraților de a-și vinde soluțiile perimate către un electorat din ce în ce mai sătul să înghită „vom face” odată la patru ani.
Particularitățile fiecărei țări sunt treaba guvernelor locale dar facem parte dintr-un colectiv căruia ne-am angajat să îi respectăm regulile. Ne-am plâns ani la rând că regulile au fost făcute de băieții mai mari dar acum că suntem printre ei ce scuză vom mai avea?
Eurovisionul este o afacere cu enorm de mulți bani la mijloc, mereu a fost,
Pentru TVR participarea la concursul european s-a transformat într-o chestiune de viață și de moarte, pariul absolut la care nu avea voie să piardă.
TVR își permite costurile financiare dar pe cele de imagine nu.
Cântarea României a murit dar TVR-ului încă nu i-a spus nimeni.
Prin iarnă Ministerul Românilor de Pretutindeni a organizat o șezătoare cu jurnaliști din diaspora, o șaradă cu program impus în care vizita și participarea la briefingul final prezidat de patru doamne respectabile de la vârful TVR a fost obligatorie. Am avut atunci senzația că fugăreala prin studiourile reci ar fi trebuit să ne impresioneze maxim și pentru că personal nu am simțit vreo emoție am tăcut convins că am o problemă să empatizez cu institituția statului, eram ocupat să calculez în minte cât or fi costat sutele de panouri LED High Definition parcate prin toate halele.
Cumva, nu am căzut pe spate nici când putred de bogatul institut de amețit masele largi s-a jeluit că viața e greu și nici nu mai e ce era odată. Am lăcrimat discret, m-am pipăit la portofel să le fi dat o sută de euro dar m-am ținut. O sută de euro înseamnă pentru noi gazda site-ului jumătate an, restul îl facem voluntar, nu ne plătește nimeni să fim mândri că suntem români.
Probabil și ceilalți, colegii de tur, au gândit la fel pentru că la trei luni distanță prin publicațiile din diaspora europeană suportate de fiecare dintre ei am citit prea puțină condescendență la adresa mamutului eurofag numit TVR. Pe dinăuntru arată exact ca Bucureștiul, gri, vechi, rece, sovietic dar cu vitrina orbitoare înnecată în luminițe și briz-brizuri derutante.
Dacă ați auzit că parlamentarii nu zboară cu low-costul, ca săracii, ați auzit bine, și vă veți bucura să aflați că nici TVR nu acceptă la decont decât măcar TAROM, astfel că o sută de mii de euro pentru deplasarea la Tel Aviv a 11 oameni este, cred ei, o sumă rezonabilă. Socotelile pot fi făcute și altfel, o sută de mii de euro ar costa funcționarea unui centru comunitar în Madrid un an întreg. Ministerul pentru Românii de pretutindeni a aprobat 54.000 de euro în finanțări discutabile în 6 luni pentru toată diaspora iar TVR sparge cu nonșalanță 100.000 într-o săptămână de deplasare cu rezultatele cunoscute la Eurovision.
De ce ne interesează pe noi deafară subiectul Eurovision?
Pentru că noi suntem cei care ar fi trebuit să fim cu ochii țaglă alaltăieri pe programul TVR unde s-a difuzat semifinala de care nu a trecut reprezentata aleasă și cumva din vina noastră, a celor din străinătate care ar fi putut vota. Se presupunea că:
Era de datoria noastră să ne uităm la TVR
Să ne placă ce vedem
Să cheltuim cu mândrie 2 euro pe sms-ul izbăvitor
La ședința de dare de seamă pe subiectul Eurovision 2019 se va bifa că niciunul dintre lucrurile de mai sus nu s-au întâmplat și se va da vina pe gusturile îndoielnice ale românului care „nu știe să aprecieze”, apoi TVR HD va continua să emită în buclă clipuri de umplutură iar canalul dinescului național va rămâne și pe mai departe un buton inutil pe telecomandă.
96 de canale de televiziune la care consumatorul de televiziune le are la dispoziție astăzi înseamnă maxim 10 la care se uită în mod normal. TVR nu este printre ele, e concurență mare acolo iar planul cu accesarea diasporei a pornit prost și nu se putea termina emoționant cu toată implicarea pe persoană fizică a câtorva dintre profesioniștii de-acolo. Empatizarea cu cei deafară nu e plan pe termen scurt și nici ieftin nu are cum să fie, în marile capitale televiziunea națională se zgârcește la fiecare cent, corespondentul local e tratat ca un cumnat bețiv și nevolnic iar comunitățile de români sunt inexistente pe sticlă.
De social media n-am întrebat dacă au auzit, degeaba ai tu cei mai frumoși pantofi în vitrină dacă nimeni nu trece pe strada aia să se îndrăgostească de ei, dar asta e doar un comentariu făcut de dragul celor câțiva colegi de-acolo.
Cafeneaua Mayan, savoare din Guatemala în inima Valenciei
Dacă am despica gustul unei mâncări sau băuturi ca pe un fir în patru, am realiza că, la o-nghițitură, străbatem teritorii sau chiar mai multe țări. Fiecare ingredient cu particularitățile lui poartă o fărâmă din spiritul locului de obârșie. Există însă o băutură a cărei origine, deși e cunoscută ca îndepărtată și exotică, ne întoarce la noi. Aroma cafelei, mai ales a celei de dimineață, nu ne poartă cu gândul Kenya, Brazilia sau Indonezia, ci ne trezește toată energia dinăuntru și ne aduce în prezent.
Cafeaua unei dimineți
Maria Mazilu / Valencia
O dimineață de pe la jumătatea lui martie, plecasem la vânătoare de fallas-uri prin Valencia. Eram lângă Torres de Quart, Turnurile Quart, și deși băusem o cafea înainte de plecare, aveam toate semnele că nu era suficientă.
”Mayan Coffees” sau cafeneaua Mayan. E scris în dreptunghiul alb desenat pe peretele gălbui, sub o cană mare, cu conturul verde. Sub ea, tot cu verde: ”Cultivăm. Prăjim. Servim”. De-a lungul peretelui, spre intrare, niște table suspendate, una în spatele celeilalte, se mișcă ușor în vânt. Prima îmi atrage atenția: ”Cafea de la ferma noastră”.
Odată ce le-ai trecut pragul, unele localuri îți trezesc o altă senzație decât cea la care te așteptai văzându-le de-afară. La ”Mayan”, prevestirea galbenului din exterior, de atmosferă caldă, simplă și plăcută se continuă firesc și în interior, ca și când o pensulă uriașă a pictat totul dintr-o mișcare.
Chiar în fața intrării, un bar mic, cu două scaune. Sunt ocupate de un cuplu. De partea cealaltă o mașină de prăjit cafea. Înaintez ușor nesigură, neștiind dacă să cer la bar sau să merg la masă, dar când dau cu ochii de aglomerația de pe jumătatea stângă a barului, mă opresc. O tavă cu croisante, un bol cu portocale și două suporturi de sticlă cu picior, de sub ale căror capace par a râde o prăjitură cu mere și una cu morcovi. De fapt, ce mai rămăsese din ele. Cea de morcovi era ceva mai mult de jumătate. Nuanțele de maro, consistența blatului, dar și a glazurii care nu era țeapănă, sunt pentru mine semnele unei prăjituri de casă. Doamna alături de care ajunsesem, văzându-mi privirea lungă, mă îndeamnă în engleză:
– E foarte bună, încearc-o!!
Întorc capul spre ea. Un chip blând și luminos, de o frumusețe elegantă îmi inspiră încredere, așa că decid să beau cafeaua cu o felie de prăjitură.
Aștept ca baristerul să se uite la mine. Nu vreau să îl deranjez, pare într-o lume a lui. El, mașina de cafea, ceștile, pe care le întoarce cu fața în sus, cana în care toarnă lapte și celelalte ustensile din jur. Sunt acolo, în acel local, dar totuși separați de restul spațiului prin ceva: de mișcările lui scurte și sigure care arată că știe exact ce face.
Cred că simțurile îi sunt adaptate mediului de lucru, că nici n-apuc să termin gândurile și întorcându-se spre mine, mă întreabă ce vreau.
– Un capucino și o prăjitură cu morcov.
– Imediat!
Cafeneaua Mayan – un colț de Guatemala
Mă duc spre partea din spate a cafenelei, la o poliță-bar din dreptul ferestrei și mă cocoț pe scaun. Înălțimea scaunului îmi oferă avantajul de a studia în jur fără să par curioasă. Locația nu e mare, să aibă poate zece mese cu totul. Ce atrage și dă sentimentul de familiaritate, nu sunt atât dimensiunile, cât decorațiunile și desenele de pe pereți. Suportul de șervețele așezat într-o găină sau cocoș tricotat, maro cu galben, niște mingi mari și ovale, portocalii, prinse într-un cui, circuitul cafelei de când e floare până când ajunge-n cană desenat cu verde, cantitatea de cafea din fiecare tip al băuturii pictată în dreptul barului. În spatele a două fotografii alb-negru cu Turnurile Quart în anii ’60, un desen ce mă duce cu gândul la cultura Maya. Este reprezentat tot circuitul cafelei, dar prin simboluri și linii.
– Cafeaua și prăjitura! mă trezește vocea celui care îmi aduce comanda.
Poate că rândurile de față ar fi trebuit să înceapă din acest moment: când am sorbit cafeaua și am mestecat o bucată de prăjitură pentru că în ele am găsit ceva mai mult decât ingredientele obișnuite. Că n-a fost o părere aveam să aflu când m-am dus să plătesc. De fapt mi-am creat ocazia de afla câte ceva.
De la plantație la cafenea
– Gustoasă tarta asta de morcovi, e făcută în casă?
Cel care mă servise e la bar. Zâmbește ușor și îmi spune:
– E făcută de soția mea! și arată spre bucătărie. O cheamă pe Gladys, îi spun că mi-a plăcut.
– Mulțumesc! Îmi place să fac prăjituri, e o rețetă din familie! Și ce nu e al meu, spun asta! Uite, cum sunt croisantele! Pe ele le cumpăr! Prăjitura cu morcov una pe zi.
Îmi povestește puțin despre blat, care nu e nici sec, dar nici foarte însiropat și despre morcovii pe care îi folosește. Nu îi aud cuvintele, doar le înghit cu noduri.
– Și cafeneaua? întreb, intuind că ei nu sunt niște simpli angajați.
– Cafeneaua am deschis-o în urmă cu cinci ani. Când bunica mea a lăsat moștenire plantația de cafea, La Morenita (Guatemala), ne-am gândit să facem ceva mai mult! De trei generații familia noastră se ocupă de cafea! Am vrut să aducem oamenilor povestea cafelei, să știe tot procesul, de la arbore și până când ajunge în ceașcă…. Plantația noastră nu e mare, are o suprafață de 4000mp și se află la o altitudine de 1350m și ceea ce ajunge azi la ”Mayan” este rezultatul muncii oamenilor de acolo. Am format o cooperativă și în ea lucrează persoane de toate vârstele, îmi spune Gladys și face o pauză, probabil să vadă dacă am înțeles.
Românii au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Zâmbesc în semn de plăcere, dar nu văd esențialul. Continuă:
– Pe plantație lucrează și copii! În America de Sud e sărăcie …… De aceea avem bolul acela (n.a. și-mi arată cu mâna bolul imens de sticlă de pe bar în care sunt monede). Tot ce se strânge acolo merge la copii. Forța de muncă de pe plantațiile de cafea este mult subevaluată!! Companiile mari au cumpărat plantații și plătesc lucrătorii cu foarte puțin. Noi nu am vrut să o vindem pe a noastră și nici să profităm de pe urma celor care muncesc așa că am format cu ei o cooperativă, iar câștigurile le împărțim. De doi ani exportăm și în Orientul Mijlociu și pentru asta suntem foarte bucuroși, pentru că ferma noastră se susține din eforturile proprii, putem să îi plătim pe oameni astfel încât să fie mulțumiți! Iar toate fermele de cafea cu care colaborăm sunt ale particularilor, nu aparțin unor companii.
O privesc și ascult pe Gladys cum vorbește și mă întreb oare ce iubește mai mult: cafeaua sau spiritul de comunitate? Deși, dacă stau bine să mă gândesc, cam greu să vorbești despre ele separat. Cafeaua are nevoie de colectivitate ca din arbore să ajungă licoare, iar pe de altă parte, orice comunitate când se reunește, o face în jurul unor căni cu cafea. În drumul ei cel lung, cafeaua unește invizibil existențe.
– Toată cafeaua de aici este de pe plantația noastră!! Noi o prăjim aici, noi o preparăm, nimeni nu intervine în procesul ăsta înafară de noi! Sunt importante solul în care crește arborele, aciditatea lui, temperatura la care crește și mai ales tot ce se întâmplă după ce e culeasă.
– Am văzut desenele astea, îi spun arătând la cele de pe pereți.
– Da, reprezintă circuitul cafelei. Aici este ca o poveste, are și text, e pe înțelesul oricui, iar aici, mai simplu și în stil guatemalez. Am vrut să atragem atenția celor care vin aici asupra procesului cafelei! Este unul lung și presupune multă muncă!! Uite, la orice masă ai sta, vezi unul dintre desene! îmi arată răsucindu-se ușor pe loc.
Familia de la cafenea
– E tare plăcut aici la voi, la cafeneaua Mayan e o atmosferă ca de familie!
– Păi suntem o familie! El e soțul meu, Oscar (n.a. cel care îmi adusese cafeaua și prăjitura), iar ea este mama mea, dar nu lucrează aici, adaugă râzând. Mi-o arată pe doamna de la bar, cea care îmi recomandase prăjitura.
Mă întorc către ea și îi spun râzând:
– M-ai păcălit!!
Își dă ușor capul pe spate amuzată:
– De ce, nu a fost bună?
Doamna și domnul sunt americani, le place să călătorească și câteva luni pe an le petrec în Valencia. Le plac orașul, clima, oamenii …..
– Dacă nu vă supărați, aș vrea să vă fac o poză tuturor. Asta doar dacă vreți și sunteți de acord să o pun în articol.
Aud un cor de ”Sigur!” Gladys și Oscar vin grăbiți și se așează alături de doamna și domnul. De partea cealaltă a barului, baristerul își vede de treabă fără să atragă atenția. Oscar îl strigă și îi face semn cu mâna să se alăture:
– Christian, vino! Vino și tu!! Doar ești parte din Familia Mayan!
Orice turist care ajunge în Valencia vizitează și Turnurile Quart, care sunt un obiectiv turistic. Odată ajunși aici, nu ratați cafeneaua Mayan, e chiar în spatele turnurilor! La prețuri decente o să aveți parte de o experiență cu savoare și zi de Guatemala!
Astăzi este sâmbătă. Luni dimineață contabilul din țară trebuie să fie la ANAF-ul românesc cu împuternicirea de la tine în mână. Ce faci? 2.600 de kilometri distanță, ar fi două zile și jumătate de condus în condiții ideale (sau o zi și jumătate pâna la graniță, 2.000km, și încă o zi pentru ultimii 600km pe drumurile patriei).
Într-un univers paralel ANAF-ul românesc ar fi conectat la internet și semnătura ta electronică pentru o interogație oricare către fisc ar fi suficientă. ANAF-ul românesc pare că nu și-a plătit factura la fibră, nu are internet sau aplicațiile pentru care plătesc ei nu merg și ai nevoie de cineva în carne și oase, contabilul tău de exemplu, să facă de ghiocel la găurica ghișeului corespunzător. Nu oricum, ci cu procura pe hârtie și timbru sec pe care ai obținut-o de la consulat după patru ore de șofat pe C-58 și Ronda de Dalt dimineți la rând.
Cum să faci ca hârtia ta să ajungă pe masa funcționarului luni dimineață? Sfântul facebook e plin de povețe, oricare se arată generos măcar să-ți lărgească lexicul cu nume exotice ca DHL, Correos Express, americanisme, dar practic niciuna nu e soluție la problema care te arde, hârtia din mâna ta trebuie să fie luni pe masa biroului ANAF unde ai tu treabă. 2.600 de kilometri pe dreapta din locul în care te găsești.
Recomandările curg binevoitor dar e greu să ai încredere în DHL. Adică ai încredere în DHL worldwide (peste tot în lume) dar nu în componenta DHL Romania, fix bucata de care e nevoie mai mare, de la aeroport pâna la adresă, ăia 10km, ultimii. Fix distanța pe care știi sigur că o vor acoperi în cel puțin patru zile, exclus să ajungă în timp util, sistemul metric românesc e recunoscut impredictibil, exclus.
Dacă trăiești ca mine într-o vecinătate a barcelonei, calculezi cam la ce oră ar trebui să pleci de acasă ca să ajungi în aeroport într-o sâmbătă dimineața fără mult trafic, stabilești că o oră este suficient și pui plicul cu hârtia în buzunar hotărât. La nouă și jumătate mai sunt două ore până la decolarea avionului din Prat iar coadă la checkin la zborul TAROM e deja consistentă.
Abordezi apoi o pereche cu un copil școlar și te prezinți, îți spui necazul, că urgență, hârtii, situație, transpiri, emoții, după care care doamna îți taie franc tensiunea, „stați liniștit, știu cum este, vă ajutăm cu plăcere”. Repet, e doar așa de simplu, te-ai prezentat, ți-ai spus oful către perechea de perfect necunoscuți cu toată reținerea naturală și anxietatea momentului iar femeia zice simplu „nicio problemă, poftiți numărul meu de telefon, să mă aștepte cineva în aeroport”.
Pe el îl cheamă Florin, atâta știu. Le mulțumesc și pe această cale.
Ni se umple gura vorbind despre românii plecați care nu se ajută unul pe celălalt, curge deruta pe singurătatea închipuită din capul nostru, hrănită cu stereotipuri și etichete înghițite pe nemestecate. Ne închipuim că trăim într-o europă plină conaționali reci unul față de celălalt. Asta credem cel puțin. Până la proba contrarie, aia care troznește în plină față amatorul de expresii tari din bula lui de facebook.
Căpșuna este un fruct senzual după care vă curg tuturor balele! Recunoașteți! Acolo, în miezul papilelor gustative, dansează neștiuți demoni care se încing doar la vederea unei farfurii cu căpșuni.
Cum s-o fi întâmplat oare transferul semantic dinspre suculentul fruct, către jalnica superioritate a românului rămas în țară față de românul plecat în Spania?
Doar în Spania sunt căpșunari. Românii din Italia, Anglia, sau restul planetei, nu au generat în mentalul colectiv de acasă nicio denumire. Pare că a secătuit creativitatea agresiv-invidioasă a românului, după ce a dat căpșunarul ca termen, nu i-o mai rămas neam de inspirație ca să îi pricopsească și pe alții cu preaplinul inventivității semantice mioritice.
Am rămas, așadar noi, românii din Spania, beneficiarii unicului efort de nu-ire a conaționalilor noștri. Să fie într-un ceas bun, spun! Să fie primit!
Mă gândesc că nu e tocmai rău să fii căpșunar în soarele blând al Spaniei, blând doar în lunile în care se coc căpșunile, ianuarie, februarie, martie, pe câmpurile imense ale Huelvei, căci în Spania ghioceii sunt înlocuiți de căpșunile astea de un violent erotism irezistibil.
Mai puțin, mult mai puțin erotică este munca de a le culege, blestem al șalelor și spatelui, care lasă corpul în unghi de 90 de grade. Dar nu le pasă românilor de acasă ce înseamnă o căpșunăreasă, le este absolut indiferent cum ajung prin Moneygram cei 300 de euro pe lună.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Ei doar îi disprețuiesc pe cei care au plecat pentru a găsi în Spania o soluție la disperarea și sărăcia endemică de la ei de acasă acceptând munci înjositoare și prost plătite, într-o societate blândă și îngăduitoare, unde s-au așezat și și-au făcut un rost.
De pildă eu, mă numesc Oana, iar pentru colegii mei de la Universitatea din Granada sunt profesoara de română: Oana, la profe de rumano. Așa îmi spun.
Pentru țara mea însă, eu sunt un căpșunar, doar pentru că nu m-a dus capul să plec într-o țară mai melodramatică, o destinație mai fancy așa, mai de doamne ajută, am venit la pasionalii ăștia bătători din palme la flamenco, la climă faină și oameni veseli, apropiați și compătimitori, deschiși și prietenoși.
Atât s-a putut. Atât m-a dus și pe mine capul. Ia să fi mers și eu ca oamenii culți și cultivați, prin vreo țară mai misterioasă, mai depresivă un piculeț, cu profunzimi mai adânci acolo pe terasă, să savurez și eu o bericioaică de 7 euro, și nu o biată sangria de 2, cu tapa inclusă în preț.
Apoi dragilor, să mă iertați că vă adresezi vorbă directă, dar pe mine m-au obosit fandoselile Domniilor Voastre și superioritatea inexplicabilă cu care vă înfățoșați solemni, în fiecare dimineață, în fața propriei oglinjoare din baie, vă sugeți burțile și vă șoptiți în barbă: măcar eu nu sunt căpșunar, ca ăia!
Păi ce să însemne monșer să fii căpșunar? Care să fie păcatul pe care nu îl iertați românilor din Spania? Că nu o fi fiind, oare, vreun trist reflex de la practicile agricole din liceu, când mergeați la cartofi și nu puteați mânca, sau la sfeclă roșie, că nu avea toată lumea bafta de a face prima săptămână de școală în livezi de meri ionatani. Că acolo era raiul, la mere, acolo mâncai de te spărgeai și îți asigurai aportul de Vitamina C pentru tot restul vieții.
Poate că, privindu-te în oglindă, ți-i și imaginezi pe românii de la căpșuni, molfăind cu poftă kile întregi de fruct roșu senzual, îl vezi lenevând sub soarele Andaluziei și îți intră așa niște furnicături și ieși din baie cu sentimentul că las că e mai bine la tine în bloc, și la tine în oraș și la tine în țară, măcar cunoști exact cum merg treburile aici la noi, aștepți alocația copiilor și uite așa te apropii de pensie.
Și parcă nici orașul tău prăfuit și trist nu mai pare chiar așa nasol, nu are el palmieri, de fapt, nici măcar un parc nu are, dar ce mare rahat și parcurile astea, tu dacă vrei poți lua un autobuz și să mergi pe câmp în afara localității și ai acolo toată natura de care ai nevoie. Nu trebuie să mergi în altă țară și să înveți altă limbă, alte obiceiuri. Uite ce bine e la tine! Zău așa!
Dacă însă ești mai pe hipstereală, atunci nu mai vorbim despre superioritate, ci direct dispreț!
Și cum îți mai tremură nara și ți se micșorează privirea, când, admirându-ți unghiile de pianist, că până la urmă și tastatura e tot un fel de pian, era să scriu pain, dar nu scriu! Tremură carnea pe tine gândindu-te la suboamenii ăia de la căpșuni, tu mergi acolo prin Tenerifele alea și Baleare, tu mergi la muzee băi, chiar, o fi muzee sau muzeuri, că nu mai știi nici tu băi cool-ule, de când cu engleza asta care îți habitează creierul, nu mai știi nici tu care e pluralul, dar mergi la muzee și la Praga și parcă îți cam pute Spania și bagi niște concedii scurte prin țări din Asia ca să ai ce povesti la bericioaică cu ăia de la PR, în timp că vă priviți șosetele colorate, de pe gleznele subțiri.
Și cum spuneam, îți admiri unghiile mișto și te gândești la transpirații ăia de căpșunari, cum se îmbulzesc fraierii la low costuri, tu nu, frate, tu ești alt aluat, nu ai nimic în comun cu nimicurile astea, chiar, care o fi pluralul? Nimicuri sau nimice, dar pe asta o spui la mișto, băi, că știi că nu are cum să fie nimice, dar așa faci și tu o poantă de mare și fin boier intelectual, tu nu o să mergi în Spania decât să cheltui, că e mai ieftină decât Londra, tu nu o să scarmeni pământul, pentru că de aia ești deștept în capul ăla al tău, exact ca să se facă diferența între elite și pleavă, între șmecher și fraier.
Tu ești deștept și știi că Spania nu este o căpșunărie, dar ce mi-e roșii, castraveți, măsline sau căpșuni: tot un drac, tot câte 16 stau într-un apartament, nu ca tine în junior suit, în regim single, că poate agăți și tu vreuna din străinătate, că ești sătul de pițipoanecele astea de prin cluburi, ești sătul de ele, vrei ceva mai autentic, o femeie adevărată, hotărâtă, care să știe ce vrea, astea ale noastre sunt proaste, dar nici pe deșteapta aia nu o vrei pe viață, ci așa, de 2 selfiuri să moară de invidie proștii de acasă.
Iar dacă ești în aeroport, ridici din nou nara când treci pe lângă coada la care stau românii, culmea, ca să meargă la ei în țară, că nu îi duce căpățâna când au concediu să se ducă să cunoască lumea asta mare și cosmopolită, pentru că ție ți-e rușine de căpșunari, așa cum îți este rușine de toți săracii din țara ta, de toți săracii din lume.
Sărăcia nu se ia, nu e contagioasă! Stai liniștit! Tu vei fi regele lumii de acum până la sfârșitul universului. Așa se întâmplă cu toți ăștia născuți la Buckingham, ca tine.
Eu mă identific cu căpșunarii, pentru că mă apropii de ei, îmi fac timp să îi ascult, sunt curioasă să văd care le sunt poveștile, de ce au plecat, de ce au rămas, ce fac în concediu, dacă își cumpără case în țara lor de aici, sau în țara lor de acolo. Mie îmi țin de cald căpșunarii și astăzi am mâncat mici și ciorbă de burtă, pe malul mării, la Roquetas, la restaurantul Liviei, și eram exact acasă. Toată lumea vorbea în limba română, glumeam cu chelnerii în limba noastră, făceam politică, nu trebuia să explicăm nimic, ne înțelegeam subtilitățile. Bucurii de căpșunari!
Păi ne bucurăm, sigur că ne bucurăm, că nu am mai mirosit leușteanul din iarnă. Ciorbă de burtă nu am mai mâncat de câțiva ani. Firește că mirosul de mici îmi activează glande salivare pe care nici nu credeam că le aveam atât de sensibile. Îmi place afumătura și când am dinainte un blid cu aceste mirosuri, sau niște papanași, eu sunt fix acasă. Noi, toți căpșunarii.
Dragă conaționalule tu nu știi cum arată munca oamenilor de aici. Nu-i bai, că nici media nu s-a topit de grija lor și nu v-au bombardat cu documentare și filme despre noi. Eu îi admir pe căpșunarii mei, pentru muncile infernale pe care le fac, la care voi nu ați rezista nici în primele 10 minute. Îi venerez pentru curajul de a fi visat că ei și familiile lor pot avea o viață mai bună, nu s-au mulțumit cu zoaiele pe care societatea le avea pregătite pentru ei, de a-și fi luat lumea în cap mergând în urma visului lor.
Vis care doare, e cu adaptare, cu uitare, cu lobotomizare cum spunea un deștept cât mai mulți deștepți îngrămădiți, care scria despre românii care uită să vorbească limba română când ajung în străinătate. Așa e, Sherlock, o uită, pentru că like in no time, trebuie să pună mâna să vorbească o limbă pe care nu o învață la școală, nu merge la cursuri, ci o învață din mers, la piață și la ei în casă, unde probabil locuiesc un conglomerat de naționalități ca în Turnul Babel. Uită limba română pentru că este esențial pentru a supraviețui, are nevoie de cuvinte noi într-o limbă străină, le caută cu disperare, le vede cum se lipesc de el și începe să le folosească rapid. Nu mai folosesc limba română decât de două ori pe săptămână când vorbesc acasă, în rest se afundă în baia lingvistică.
Se adaptează. Cu toții am trecut pe acolo.
Ești un anonim într-o lume din care nici tu nu înțelegi nimic, nici ea din tine, te identifici cumva, atragi atenția asupra ta, începi să mănânci dimineața felii de pâine prăjită cu ulei de măsline, pentru că așa mănâncă toată lumea din jurul tău și nu vrei tu să fii anapoda, mănânci 3 mese pe zi, lucru care nu ți s-a întâmplat niciodată acasă, mâncai pe apucatelea, te umpleai cu covrigi și apoi pe la 6 mâncai și tu ceva în silă. Acum nu, mesele au un orar ceva mai strict decât oamenii.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Ai început să te îmbraci altfel, te dai cu lumea, îți cumperi haine din magazine care nici nu știai că există când trăiai în țara ta, încă 300 de euro pleacă acasă, poate pun și oamenii ăia centrala la casă anul ăsta, poate repară acoperișul, ei, or vedea ei, mai trimiți câte un pachet cu cârnați din ăștia albi de pe aici, că jamon serrano nu prea gustă cei de acasă.
Dar pentru cei de acasă nu e suficient.
Am cunoscut poeți, profesori de geografie sau de fizică, că ce meditații să dea ei, sau profii de desen, sau de chimie? Au copii de ținut în facultăți și rate la bănci, își iau concediu fără plată și vin la muncă în Spania: la salată, la usturoi, la măsline, la portocale. Vin și se întorc acasă mai bogați. Un an, doi, apoi te pomenești cu ei veniți cu totul, cu toată familia, de tot.
Căpșunarii nu au furat! Nu au putut să se apuce de furat, de combinat, de descurcat. Nu au așteptat să le rezerve statul un loc în armata de săraci.
Așa e că îi disprețuiți? Pe cine disprețuiți, oare?
Îmi place de tine. Mi-a plăcut de când au început să îți rotunjești niște sâni prea mari pentru timpurile când mă adolescentizam eu, atunci sânii mari erau semn clar de predispoziții la perversiuni și stranii patologii sexuale, de parcă ar fi fost plini doar cu parșivenii și desfrânări, sânii mari erau impudici și lipsiți de rușine și trebuia să îi ascund, să îi înghesui, să nu creadă careva că fetița minionă brunetă cu păr cârlionțat (ușor țigancă), crescând s-a transformat în curvă. Așa că i-am presat cum am putut, pe sub oribilul sarafan în care mi-am petrecut adolescența, visând la șosete de dantelă ca Madonna, alt semn de exagerată și vulgară senzualitate, așa cum avea să exprime zâmbetul dirigintelui meu, când m-a scos afară din clasă să merg să mă schimb.
Oana Ursache / Granada
Mi-a plăcut și când ai fost însărcinat, și când din tine a ieșit o fată și apoi, la numai doi ani, un băiat, mari și grăsunii ca niște godaci, puși pe ghiftuială, amândoi. Iar după ce ți-ai făcut treaba cu născutul natural fără alte sclifoseli, ușor cretacic, din moment ce singurul ajutor la naștere primit în maternitate, a fost namila de infirmieră care s-a apăsat pe corpul tău deformat, din care a ieșit copilul ca un dop de șampanie care astupa gaura unui ac de vaccin, dar ai supraviețuit, te felicit și acum când copilul 1 face 21 de ani și copilul 2 face ca mâine 19, sunt mândră de tine pentru că i-ai hrănit pe amândoi, că sânii ăia atât de chinuiți în adolescență acum erau plini de lapte ca Calea Lactee, cu cacofonie cu tot.
Bravo, corpule! Ai făcut o treabă excelentă și abia acum îți mulțumesc. Nici nu știu exact ce mi-a venit să îți scriu, poate pentru că te-ai dolofănit, nu mai ești ca tras ca prin inel, ți-ai făcut rost de niște șolduri de statuetă preistorică de zeiță a fertilității, nici nu știi, dragă corpule, că statuetele astea pe care le-ai tot văzut reproduse prin manualele de istorie, sunt de fapt niște mici amulete, ți se pierd în palmă, exact așa cum corpul tău s-a tot tocit sub în palmele bărbaților care l-au parcurs mângâindu-l, doar că pielea, de la mângâieri și îmbrățișări și atingeri, s-a sensibilizat excesiv, acum tresar atomii pe sub piele de parcă îi apucă parangheliile, serios, îmi imaginez cum atomii se aleargă, se prind, fac dragoste pe sub piele, o nebunie totală, nu-i chip să mă bată o persoană cu palma pe spate, pentru că mi se activează un întreg sistem de alertă, mi se ascut simțurile toate, de parcă nu ar mai exista nicio protecție între stimulul exterior și sistemul neuronal.
Un corp cu bun simț. Nu am pierdut timpul cu el, nu l-am dus la gimnastică, nu am stat la coadă la spital, nu mi-a cerut niciun fel de regim, m-a susținut când am zburat cu balonul și a venit după mine pe munte, a rezistat pe un scooter în Maroc, pe o ploaie și un vânt diluvial. La mai mare dragul de corp. Merită să îi închin vreo două ode.
*
Nu îmi mai amintesc exact care a fost primul semn de îmbătrânire. Poate pentru că am fost tot timpul pe fugă. Nu am avut timp de el. Când au apărut primele fire albe, a fost ok, mi s-a părut că aveam un aer de înțelepciune. Când mi s-au adâncit cele două riduri de expresie în colțurile gurii, mi-au plăcut pentru că am și râs pe cinste toată viața. Era normal ca tot râsul să lase urme.
Lupta cu părul de pe corp am ignorat-o tot timpul și tot pentru că nu au fost necesare intervenții masive. Doar că, în mașină fiind, mi-a spus privindu-mă: mamaaa! Ai un păr pe obraz! Un păr mare!
Cum naiba să îți crească un fir de păr pe obraz, în centrul obrazului, in the middle of nowhere, fără să anunțe, să crească acolo ca prostul, pentru ce? Care era logica lui? Abia atunci nu mi-a înțeles corpul și ca să nu mă supăr pe el, am apelat la antropologie, o fi vreo reminiscență de pe la frații cimpanzei, care se hotărâse să iasă la lumină pe obrazul meu, la 33 de ani. L-am smuls vreo 3 ani la rând și apoi a dispărut.
Iar la exact alți 10 ani, încercând să mă dau cu cremă pe spate, am descoperit chiar în punctul în care se îmbină șira spinării cu șezutul, într-un loc care ar trebui denumit ombilicul spatelui, ei bine exact acolo unde se termina ultima vertebră, a ieșit firul de păr. Îmi imaginez că trebuie să fi fost același, el de pe față, care a decis să nu mai iasă la lumină, ci să marcheze un început simbolic de coadă. Perfect! Cu vârsta mă transform într-o leoaică cu coadă, mă rog, cu un fir de păr sub formă de coadă, pentru că nici leoaicele nu mai sunt ce-au fost, am lăsat părul acolo, în centrul corpului, cel văzut din spate, să văd și eu cât putea să crească, dar a căzut singur și apoi a luat-o de la capăt, nesmintit, cu o energie de un comic desăvârșit.
Îmi înțeleg corpul și îl iubesc, cu excepția firului de păr de la spate, pe care îl consider prietenul meu Neanderthal.
Mă gândesc dacă a fost doar o simplă plecare, o despărțire de scurtă durată, sau o desprindere pe care aș putea să o întrerup în orice moment al vieții mele.
„Zgomotul din târg nu se aude din casă” – e o vorbă pe care am auzit-o de la un algerian foarte bătrân.
Asemănătoare într-un fel cu „socoteala de-acasă și cea din târg”, atrăgând atenția asupra faptului că previziunile se împlinesc doar în puține cazuri. Am plecat acum aproape douăzeci de ani. Din furie, din multă silă și, recunosc oricând, un pic de inconștiență. Pentru că nu voiam să mă scufund într-o „ghetoizare” socială, culturală și politică fără sfârșit. După mandatul lui Constantinescu se pregătea Iliescu să revină pe cai mari și să domine iarăși. Ceea ce s-a și întâmplat.
Paul Gabor / Spania
Am lăsat în urmă o societate aflată într-o permanentă stare de latență, imposibil de trezit din punct de vedere civic, comunist-nostalgică, dispusă să pupe în orice condiții papucul unui tătuc pentru a i se satisface nevoile primare. Deseori, nici pe acelea. Acum vor apărea apostolii lui „nu generaliza, te rog, că nu-i așa” și îmi vor da peste degete, că nu suntem toți la fel. că unii vorbesc, se revolt. Da, așa este. Ar fi culmea să nu fie. Altfel, România ar fi avut de mult lacăt pe ușă.
Desprindere: o simt ca pe o încercare de a părăsi viața pe care alții ți-o concep, ți-o trasează, mereu alții te împing de la spate, iar tu ești obligat să o trăiești fără să te abați de la regulile lor, fără să crâcnești, nu poți să mârâi, să critici, să ai altă părere, să tragi alte concluzii sau să te așezi pur și simplu în alt unghi și să privești de acolo. Trebuie să fii încartiruit în gloată și să respiri în cadență, să gândești la comun și să acționezi doar sub baghetă.
Românii au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Plăcerea pe care ți-o oferă ruperea de sine, posibilitatea de a (te) mimetiza cu alți oameni, alte culturi, alte sisteme sociale, se produce în acele momente plecarea dintr-un mediu frânt, devastat, dezamăgitor până la isterie, paradoxal sortit confuziei permanente. Așa percepeam atunci.
S-a mai schimbat ceva între timp?
Desprinderea este, printre multe altele, intenția de a înceta să fii un intrus atunci când scrii sau vorbești fără a aplica filtre propriului discurs, este șansa de a-ți oferi momente de reverie, de utopie hrănitoare într-o lume care nu mai are de mult asemenea preocupări lipsite complet de pragmatism. Este atitudinea față de locul pe care alegi să-l părăsești pentru că a reacționa înseamnă mereu a acționa, de cele mai multe ori conștient, împotriva propriei tale persoane și a propriilor tale interese. Și devine frustrant. Nu poți trăi la nesfârșit într-o continuă iritare.
Desprinderea mi-a arătat, de la distanță, că pot fi și mai trist uneori: de aici se vede mult mai bine că oamenii s-au specializat în a se urî și a se ucide fără regrete. Pentru că distanța îți oferă calm și o perspectivă diferită din care să poți analiza. Mi-a mai demonstrat și că pot să-mi explorez și să-mi înțeleg frontierele sufletului fără a muri de foame, fără a face compromisuri mizerabile la tot pasul.
Plecând, am lăsat în urmă o clasă politică imundă pe care o condamn în totalitate pentru răul imens făcut oamenilor, pentru dezintegrarea societății și pentru rea-voință. Cu excepțiile de rigoare (să nu generalizăm, nu?), sunt urmașii tembelismului comunist, acționează bolșevic, în haită, și mențin intact acel sistem nefast de relații și interese, bazat pe nepotism și cumetrie.
Educația este din ce în ce mai precară, înfloresc analfabeții funcțional, industria diplomelor plagiate e-n continuă creștere și nimeni nu o va putea opri în viitorul apropiat, sistemul de sănătate nu reușește să se trezească din somnul medieval în care sforăie extaziat, dinozaurii din secții fac încă legea, mii de medici pleacă încă din țară, există o explozie a vracilor, vindecătorilor și guriștilor de tot felul, mistici, ezoterici și angelici, care promit vindecarea cancerului și a leucemiei cu suc de leurdă și pupături de cruce, justiția se face la comandă politică, iar Dumnezeu… Ce să mai spun despre Dumnezeu? Cred că a dispărut complet, uneori am senzația că l-au ascuns chiar ei pentru a aplica nestingheriți religia furtului și a imposturii, a expozițiilor de moaște și a cisternelor cu apă binecuvântate, a amestecului murdar în afaceri și politică.
Presa e o jucărie în mâna unor îmbuibați, asta se știe de multă vreme. Textul fără context este doar un jalnic pretext pentru a nu spune nimic. S-a abdicat ireversibil de la „Jurnalismul constă în a-i spune lumii ce se întâmplă în lume.” – acum este cu totul altceva. Un amestec mâlos format din inconștiența cozilor de topor care scriu și interesele celor care plătesc pentru a se ascunde adevărul. Puținele voci care se mai ridică sunt amenințate, șantajate, blamate permanent și scoase din mainstream.
Am plecat dintr-o țară care conștientizează extrem de greu că nu se va dezvolta fără modele reale în economie, politică și cultură, fără democrație adevărată, fără a respecta libertățile și drepturile celor din jur, fără a elimina elementele care o trag înapoi, în coșul de gunoi al istoriei, dintr-o țară care nu știe bine nici acum dacă va merge către Vest sau către Est. O țară care se lasă mereu amăgită și își vinde speranțele pentru o brichetă și o șăpcuță colorată.
Tinerii sunt dezamăgiți, rămân până își vor termina studiile, dar pentru o mare parte dintre ei plecarea din țară este singura soluție viabilă. Au reușit să antagonizeze. Cumplit, ferm, impardonabil. Pe cei de dreapta cu cei de stânga, pe cei de-acasă cu cei de-afară, pe moldoveni cu regățeni, pe atei și credincioși – eu reușit să dezbine și să congeleze creiere, să ne împartă în tabere foarte ușor de controlat și de dirijat în sensul pe care ei și-l doresc.
Au reușit să ne vândă gogoșile lor ideologice, împuțite, au reușit să ne convingă că ei ne reprezintă interesele și că nimeni altcineva nu poate să descâlcească ghemul. Iar noi îi ascultăm smeriți, încovoiați, cu ochii închiși. Ca ghioceii care privesc cu insistență neaua. Pentru că știu că vor muri când ea se topește.
Îmi este foarte greu să mai enumăr argumentele pentru care trecuta desprindere, de la care, iată, se împlinesc azi-mâine 20 de ani. Această poveste scurtă ar fi trebuit să fie aducătoare de sentiment, poate nostalgică pentru unii și aducătoare de speranță pentru alții, poate doar un simplu exercițiu de reflecție fără nicio altă implicație.
E o poveste, ca alte sute de povești. În finalul căreia mă-ntreb dacă a meritat, dacă s-ar fi putut face mai mult, dacă există regrete și de ce încă mai doare.
Inceputurile noastre europene, in anii ’90, au fost foarte grele, scrie Ciprian Mihali in articolul publicat de ziare.com. Noi veneam dintr-o lume ignoranta si salbatica, precum copilul crescut de lupi si nevoit sa invete sa traiasca printre oameni, iar tarile europene ne priveau ca pe niste ciudati. In povestea de succes a europenizarii Romaniei, au contat enorm oamenii pe care eu si multi altii ca mine i-am intalnit, profesori, functionari, oameni de rand, francezi, italieni, germani, care ne-au primit in casele lor, care ne-au invatat si filosofie, dar si cum se deschide un cont bancar, care ne-au introdus in cultura franceza sau germana, dar ne-au si spus in cate feluri poate sa fie ceruta carnea la restaurant.
Europenizarea noastra a fost un indelung proces de invatare. Desigur, pentru aceia dintre noi care am vrut sa invatam. Iar azi, cand putem calatori liber pentru a descoperi nesfarsita bogatie a istoriei, culturii si arhitecturii europene, profitand de facilitatile de circulatie, de posibilitatile de cazare accesibile in hoteluri sau in casele oamenilor, toate aceste lucruri ni se par de un firesc vesnic, ca si cum asa ar fi fost lucrurile dintotdeauna.
Dar nu au fost asa. Europa in care ne simtim liberi azi a crescut odata cu noi si a crescut ca un spatiu al ospitalitatii si tolerantei. Si a facut-o mizand pe valori care ii aduc pe oameni impreuna, nu pe valori ale excluderii si urii. Proiectul european este unul care s-a construit pe rationalitatea impartasita, pe actiuni comune, pe schimburi academice si economice intense, pe mobilitatea neingradita a studentilor, a profesorilor si cercetatorilor, a oamenilor de afaceri si a muncitorilor. Dar si pe increderea intre partenerii statali, pe increderea ferma dintre germani si francezi, austrieci si italieni, belgieni si olandezi. El a fost si este posibil pentru ca oamenii isi gospodaresc orasele si satele astfel incat in ele sa fie loc si pentru turistii britanici, dar si pentru imigrantii africani, si pentru muncitorii romani, dar si pentru refugiatii sirieni. Forta acestui proiect vine din deschiderea lui spre lume si nu din manipularea spaimelor, a puritatilor si a fantasmelor identitare.
Unde se afla Romania, presedinta a Consiliului Uniunii europene, in raport cu acest proiect?
Nicaieri.
Incerc sa-mi aduc aminte de un singur discurs pro-european al actualei puteri. Incerc sa reperez o singura declaratie sincera, asumata, de adeziune la valorile europene in rostirea vreunui politician roman. Un text, o interventie care sa ne fi inflacarat, care sa ne fi emotionat macar, asa cum a fost bunaoara discursul lui Donald Tusk de la Ateneu. Nimeni, absolut nimeni din clasa politica romaneasca, nu este nici capabil, dar nici dornic sa tina un asemenea discurs.
Nu este capabil, pentru ca e de ajuns sa ne uitam la cine compune actualul aparat guvernamental ca sa vedem ca analfabetismul lor cronic priveste si Europa: sunt aproape toti oameni care nu vorbesc o limba straina, care nu stiu nimic despre istoria Europei, care nu au nicio curiozitate geografica sau culturala, care calatoresc cel mult la un all inclusive exotic, unde se inchid in tarcuri si mananca si beau de toti banii, in tari si insule indepartate, cat mai departe de orice i-ar putea perturba in certitudinile lor saracacioase sau i-ar expune la lume. Nu am auzit, nu am vazut la niciunul dintre ei poze din excursiile pe care le-ar fi facut in Toscana, in Andaluzia, pe Valea Loarei, la Bruges, la Delft sau la Hamburg, sau in atatea locuri in care s-a scris, vreme de secole, istoria Europei. Nu sunt educati si nu e nimic educativ in ce fac.
Românii au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Nu am auzit vreun politician facand, in interventiile sale, referire la evenimente majore din istoria mai veche sau mai noua a Europei. Asta pentru ca habar nu au, inculti cum sunt, despre cum s-a construit Europa asta pe care o dispretuiesc din toti rarunchii si pe care ei o reduc, in prostia lor, la „Bruxelles”.
Nu l-am auzit pe niciunul vorbind intr-o limba straina cu pasiune, adica altfel decat in mecanica prapastioasa a limbii engleze deprinsa pe repede inainte si in limita celor 500 de cuvinte. Nu stiu ca vreun membru al guvernului sa stapaneasca limba franceza la un nivel acceptabil, fara a vorbi de germana, spaniola sau italiana. Ministrul roman trimis la Sommet-ul Francofoniei a fost singurul demnitar vorbind limba engleza…
Dar, mai ales, niciunul dintre reprezentantii acestei puteri nu a deprins in timp vreun singur reflex european. Dragnea, Dancila, Daea, Toader, Teodorovici, Carmen Dan, dar si mai tinerele sperante Zoana sau Tapardel, dovedind grave si vizibile dizabilitati lingvistice, culturale si comportamentale, se simt stanjeniti intr-un spatiu in care nu inteleg nimic din ce se vorbeste in jurul lor, in care nu au habar despre mizele discutiilor si despre simbolistica gesturilor ori a protocolului. Frustrati cum sunt, dezvolta resentimente fata de tot ce e european, pe care le expun apoi in modul cel mai violent in discursuri pline de ura si de amenintari provinciale la televiziunea lor micuta, in singura limba pe care o vorbesc, si pe aceea cu mari deficiente, pentru un public tot mai putin numeros, dar la fel de analfabet si inghesuit mental ca ei.
De aceea, nu exista absolut nimic credibil in cuvintele si actiunile acestei clici atunci cand ajung la subiectul „Europa”. Nimic din educatia lor scolara sau politica nu i-a dus inspre un spirit european. Au ramas salbatici si agresivi, iar azi, cand partenerii europeni, care le-au acordat incredere si le-au oferit un loc pe estrada publica a Europei, le atrag atentia ca spun prostii si ca actioneaza impotriva valorilor europene, singurele lor reactii posibile sunt cele de mandrie sterila si ranita, de amenintare sau de bascalie.
Cata vreme aceste specimene vor domina actiunea si rostirea politica, Romania nu se va apropia nici macar cu un pas de Europa. Noi ceilalti, milioane de romani care am trait sau traim in Europa, care ne miscam mai usor intre Cluj si Bruxelles decat intre Cluj si Bucuresti, ne simtim acasa in orice oras european, ne simtim in largul nostru calatorind, intalnind portughezi si letoni, danezi si italieni, fara complexe si fara rusini, fara ganduri ascunse si fara vinovatii. Dar trebuie sa putem aduce cu noi Romania in Europa, sa o scoatem de sub prigoana si siluirea la care o supun niste inculti frustrati pusi pe capatuiala cu orice pret.
Romania este a noastra numai daca vom sti sa fim europeni. Europa este a noastra cata vreme nu vom face din Romania o reduta plina de frici si obsesii, ci un loc deschis al ospitalitatii, solidaritatii si increderii.
Să nu crezi că faptul că eu ți-am scris prima este pentru mine mai puțin surprinzător decât pentru tine. Surpriza este la fel de mare și pentru mine.
Oana Ursache / Granada
Desigur că e puțin probabil să ai multe lucruri în comun cu oamenii de pe facebook. Țara noastră e mare și are mulți locuitori, atât în ea, cât și în afara ei. De aceea, eu am nevoie de ambele categorii enunțate: cei dinăuntru îmi ostoiesc doruri, cei din afară sunt frații mei. Suntem un pumn de oameni aruncați în afara spațiului lor, așa cum, probabil, vor fi fost primii oameni care au îndrăznit să plece din cuibul lor african și au purces la cucerirea spațiului. Și a timpului. Și a lingvisticii.
Eu caut români din aceștia, îi caut și când dau de ei îi bat la cap să îmi scrie o scrisoare. Sunt fascinată de scrisori. Dacă aș găsi o editură curajoasă, aș publica volumul în facsimil, lăsând scrisorile scrise de mână. Sau bătute la mașină și corectate apoi cu pixul. Ca pe vremuri. Ar fi o colecție nu doar de cuvinte ale acestor oameni, ci și de encefalograme, știut fiind faptul că scrisul de mână este, de fapt, exact reflectarea lumii și a auto-personajului în creier.
Să îmi spui și mie cum ai plecat și de ce și ce căutai și ce ai găsit, cum te-ai așezat într-un loc și într-o limbă, cum ai învățat de unde să cumperi pâine și ce fel de glume să spui, dacă mai pleci sau rămâi acolo unde ești, dacă ți-ai făcut cuib sau nu, ce ai luat cu tine din țară la plecare, ce duci cu tine când mai treci prin țară, cum vezi România de acolo, ce îi dorești, ce speri de la ea și de la tine?
– Cu cine vorbești românește, dacă mai vorbești? Citești în română? Ce? Pe cine? Ce exporți din România? Ce explici altora despre noi?
– Definește țara aia! Poți?
– Stai la mare? Sunt la fel mările lumii? Mie mi se par la fel, indiferent de culoare. Sunt ca cerul. La fel. Sau prea puțin altfel!
– Stai la munte? Cum miros munții care nu sunt ai tăi? Ce mai faci din tot ce făceai acasă? Ce mănânci? Ce ai vrea să mănânci dar ți-e greu să găsești?
Sau pur și simplu povestește-mi o chestie, un dor, o bucurie, o înțelepciune, o durere, o încântare, o fascinație. Nu toate plecările sunt dramatice. Și nu toate întoarcerile.
Te-a fascinat! Poate cu exotismul prezenței lui, cu claia ai de păr prea negru pentru a fi doar brunet, cu trăsăturile alea de aprcă venea dedintr-o parte a lumii, care nici nu există pentru noi: japonez, sau sudamerican, sau orice altă stranie combinație. Poate cu statura lui de taur, fără a fi masiv, păstra forța și statura unui centaur, abil în mișcări.
Dar cel mai mult și-a plăcut vocea lui și curgerea aia de limbă din care nu înțelegeai o iotă, care cânta glgâit ca o mandolină, nici măcar nu îți dădeai seama dacă vorbea despre vreme sau despre istoria mentalităților, îl ascultai fascinată și înțelegeai ce doreai tu, curgeau cuvintele alea în tine ca într-o clepsidră, le adunai și le puneai la păstrat, ca într-o colecție de timbre din țări străine.
Nu înțelegeai ce anume te emoționa la el. Tu aveai pruncii tăi. Viața ta în orășelul tău liniștit de la munte. Ieșiseși dintr-un carusel de tristeți și neîmpliniri și tăvălit prin depresii și abia îți recăpătaseși albia ta, reveniseși la matcă, așa, cu niște răni cât o gortă, dar liniștită și senină.
El venise cu fiul lui.
Nu era foarte clar că întâlnirea aceea fusese o întâmplare și că trebuia doar să îți domolești bătăile accelerate ale inimii și să nu te îndrăgostești din nou? Not again? Îl priveai și cu fiecare frază ți se înmuiau genunchii, erai exact în acea perioadă strălucitoare a vieții tale, când corpului tău îi ieșeau aripi din fiecare por și când sunetul tocurilor pe asfalt îți confirmau la fiecare pas că ești prezentă și activă acolo, în viața ta mică. Dar uite cum creștea viața în jurul tău și îți trimitea un povestaș cu care să visezi și să te domolești.
Acesta este un inceput posibil la povestea ta. Pentru că aș fi putut incepe și altfel:
Începutul 2
Și ce dacă nu înțelegea nicio iotă din ceea ce îi spunea bărbatul acela altfel, atât de straniu încât nu îi putea fixa o geografie și o cultură, până și limba în care vorbea nu îi suna a nimic, niciun cuvânt nu semăna cu nimic din ceea ce știa ea, era ca un compendiu de limbi, sau poate ca o supra limbă care le conținea pe toate celelalte, tocmai acest bărbat care cânta niște cuvinte numai de el știute avea să fie cel pe care îl va urma fără ca cineva să o fi chemat, fără să o fi invitat, nu că a pornit în urma lui, sau că s-a urcat în trenul care îl ducea la casa lui, sau la o altă poveste în fața focului, pentru că nici ea nu a plecat de acasă și nici el nu s-a întors din drum, nu!, doar că l-a urmat fascinată, a umblat după povestea lui, cine era la urma urmei omul ăsta, de unde venea și ce ducea cu el, în afară de cuvinte neînțelese, i-a găsit cărțile în limba lui și i le-a citit cap coadă exact așa cum îl ascultase: fără să înțeleagă nimic!
Abia apoi limba aceea a început, puțin câte puțin să se descopere, așa încât a început să vadă și sensuri, nu numai cuvinte și a început să vadă cine era omul care o fascinase.
Începutul 3
Atunci m-am îndrăgostit, în timp ce mă uitam la el și fără să îl înțeleg am știut că în biblioteca aceea, în ziua aceea mohorâtă de noiembrie, în care ieșise din casă ca întotdeauna, grăbită și fără să aibă timp să își bea cafeaua, începea o altă lungă perioadă în care aveam să calc pe nori și să visez că sufletul meu pereche există cu adevărat, că nu este doar o plăsmuire ineptă, ca toate celelalte, că este de ajuns să întind mâna și să îl ating, dar nu l-am atins, nu l-am ținut niciodată de mână și el nu m-a sărutat niciodată, nu existat niciun gest în afara protocolului și a moralei și exact în aceste două limbi străine ne-am topit într-o inexplicabilă și exaltată iubire care a durat, tocmai prin lipsa oricerei componente fizice, până acum.
A durat până când am băut o cafea împreună pe terasa hotelului unde stătea el, după fix 15 ani, îl revedeam, de data asta îi învățasem limba, am urcat cu el în camera lui, deși ar fi fost exact ultimul lucru pe care îl doream, la ce bună atâta intimitate acum, când focul acela inițial se stinsese singur, neîntreținut și nehrănit, se stinsese de fapt exact când am primit înapoi toate scrisorile pe care ți le trimisem și stiloul și fotografiile, o cutie întreagă conținând dovezile că eu intrasem în viața ta și în cutia aia am închis și ceea ce mai rămăsese din tot ce simțisem eu în ziua mohorâtă de noiembrie, și tot ceea ce crescuse apoi ca un vârtej, de aceea ce naiba de sens mai avea să urc într-un hotel cu tine-străin, mai străin decât atunci când nu îți vorbeam limba, mai străin decât atunci când mi se părea că erai un alien, un străin care nu îmi mai crește aripi din fiecare por, am urcat și cu fiecare etaj pe care îl lăsa liftul în urmă mă enervam și mai tare pe mine că nu mă întorsesem pe călcâie să plec, dar uite că eu urcam și intram în camera ta, o cameră de hotel, impersonală, plictisitoare, m-ai mângâiat pe păr și nu mi-a plăcut, străinii nu îmi ating părul, a fost un moment de nimic, pe care tot în cutia cu scrisorile primite înapoi l-am îndesat, și pe ăla, mângâierile de pe păr le-o fi luat vântul, nu știu, am ieșit din hotel liberă și am traversat orașul țării lui, până am ajuns la mine acasă.
Nu iert unei mari iubiri incapacitatea de a construi un final pe măsură.
Ieri l-am văzut la televizor așa cum aș vedea în librării o carte a unui autor despre care știu prea multe lucruri. Atât.
Preot custode al Mănăstirii Pătrăuților, acum biserică, deși Ștefan cel Mărit a făcut-o mănăstire de maici, singura mănăstire de maici între toate cele zidite de Domnul Moldovei cel Viteaz, cel dintâi dintre români,
Biserica Pătrăuților, discret și tăcut monument UNESCO, cea mai veche ctitorie a Voievodului Ștefan, după cum zic cronicile cele vechi
Oana Ursache / Granada
Fie ca scrisoarea mea să te găsească cu cer senin și primăvară efervescentă acolo, pe dealul Pătrăuților, care în memoria mea afectivă a rămas un loc al tihnei și tăcerilor esențiale. Atâta liniște mi-a fost la Pătrăuți și în toamna cea rece, în care venisem cu un turist american, și foșneau frunzele căzute sub bocancii lui transatlantici, nici măcar foșnetul acela nu se auzea, era în curtea mănăstirii o liniște ca într-un atelier de copiere a manuscriselor medievale, în care doar penița alunecă pe hîrtie, sau doar firele de nisip, adunându-se grămăjoară, se izbesc tăcute de marginea de sticlă în clepsidre. A plâns americanul când a văzut monumentul. A plâns și lacrimile îi pătau căzând bocancii lui de globetrotter. Octogenar, americanul plângea pentru că în studenție un profesor îi vorbise la cursul de arte plastice despre Voroneț și el credea că era la Voroneț, când de fapt era la Pătrăuți. Îi spusesem doar, dar pentru el tot atâta era probabil, ce mi-i Pătrăuțiul, ce mi-i Voronețul? Și când am ajuns la Voroneț nu o mai plâns, pentru că el își plânsese toată emoția dincolo, la Pătrăuți, unde-și lăsase toată tinerețea sub nucul cel voinic, și la Voroneț nu a mai avut ce lacrimi să plângă. Eu cred că la Pătrăuți și-o fi plâns și el, ca și mine acum, morții lui. Sau tăcerile lui. Căci, ce altceva îi moartea Părinte, decât o tăcere fără răspuns?
Cine ar fi spus că eu, agnostica, tocmai Domniei Tale aveam să îi adresez această scrisoare? Nici măcar eu nu am avut habar până azi că Dumneata vei fi destinatarul gândurilor mele, din cutia aceasta cu scrisori din străinătate, pe care le tot adun de mai bine de un an. Oamenii au plecat Părinte, care încotro, or făcut unii bine plecând, altora le-o părut rău, alții s-o întors, alții nici să se întoarcă n-or mai putut și nici să se bucure de ce au prin străinătăți nu o fost chip. Au rămas așa, suspendați între două lumi, vorba unei scriitoare. S-au împrăștiat Părinte oamenii ca potârnichile prin lume. Îi mai auzi povestind prin avioane, sau prin autobuze. Dor poveștile lor, dor tare și de aceea m-am gândit să îi rog să le puie în scrisori, să nu le lasă să se piarză, să-și pună durerea sau bucuria într-o carte. Că pentru unii o fost bucurie plecarea. Pentru alții nu o fost.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Iar eu, de un an de zile, tot mă gândesc cui să îi scriu: mamei, pruncilor mei, învățătoarei mele Livia, dirigintei mele, profă de muzică, sau bunicilor mei care or plecat exact așa cum or trăit, ca niște sfinți, iertată-mi fie lipsa de smerenie dogmatică. Dar eu așa cred că îs sfinții, oameni ca bunicii mei. Și mă tot gândeam și mă răzgândeam, dar iată că scrisoarea asta nu s-o pornit până azi. Și azi, când s-o pornit, nu s-o mai oprit până nu o fost gata. Am și scris vreo trei scrisori până acum. Dar se vede treaba că scrisoarea asta se cerea scrisă. Asta și nu celelalte trei.
Mă uit la ceea ce am scris până acum și nu îmi vine a crede că am scris în bucovinește, nu mi s-o mai întâmplat până acum să înmoi vocalele și să le așez în vorba noastră de acasă. Desenez un zâmbet, gândindu-mă ce or să creadă preacinstiții intelectuali când or vedea scris în slove graiul nostru de acasă. Probabil că tot de la dor mi se trage. Ți-i dor din când în când să o mai lași vătraiului de normă literară și să îi dai drumul vorbei de acasă.
Prima și întâia dată pe mine mă uimește scrisoarea asta. Că s-a pornit singură la drum și a ales să se oprească la Domnia Ta. Și mai semnificativ mi se pare faptul că aici în Spania am deja trei preoți cu care am legat prietenii… fastuoase în ultimul an, printre toți oamenii pe care i-am cunoscut și m-au fascinat. Oameni atât de autentici, atât de plini de viață, atât de plini de umanitate, că nu le-am putut rezista. Tocmai eu, agnostica.
Firește că de-a lungul și de-a latul vieții mele am întâlnit câțiva slujitori ai bisericii care m-au încântat. Unul a fost un preot catolic ale cărui predici le savuram când, în liceu fiind, în căutare de răspunsuri fiind, mai mergeam să ascult orga în catedrala catolică de la Suceava. Odată, într-un moment de mare golire sufletească, în miezul unei zile de vară în așteptarea rezultatului la admitere, am intrat în catedrală. Era răcoare și era tăcere. Trecusem parcă pragul lumii înspre altă lume și căutam să îmi domolesc spaimele acolo, în catedrală. Eram singură. Atunci o ieșit preotul și o vorbit cu mine și am admirat atunci o înțelepciune la care eu nu avusesem acces până atunci. A fost conversația mea la catedrală. O singură dată.
A fost apoi preotul de la Frumosu, care m-o căsătorit și care mi-o botezat copii. Mulți ani am găsit liniștea în vorbele acestui om, un om de statura lui Creangă, de o bunătate și de o umanitate care pe mine m-a impresionat mult. Un om mare și la stat și la sfat. Exact sfat e cuvântul potrivit, cu el stăteam la sfat.
În Spania am un alt prieten preot, de la care am învățat mai multe decât de la toți filologii care mi-au fost profesori, am învățat să mă apropii de oamenii care de regulă nu ajung în bula mea, cu acest preot mergeam la închisoare în fiecare miercuri și vorbeam cu cei 16 deținuți români, le scriam scrisorile, îi ascultam și încercam să îi mai învățăm una alta. După trei ore de stat la închisoare, ne întorceam cu toții, toți voluntarii într-un microbuz, profesorii de informatică, de muzică, de engleză, de spaniolă, de religie, traducătoarea de arabă, tăteam cu toții înghesuiți în mașina aceea în care se făcea o liniște de pădure adâncă și necălcată. Duceam cu noi în afara zidurilor închisorii durerea celor rămași înăuntru.
Așa o liniște într-un spațiu atât de mic nu am mai văzut de când mergeam cu autobuzul din Spania până în România, sau invers, când în prima zi e iureș și toți își spun povestea, și toți vor să ajungă cât mai repede acasă, dar apoi ne răpune pe toți oboseala și grijile, și ne dispar vitejiile și cheful de snoave, se așterne o liniște peste cele 50 de suflete care se întorc, sau care pleacă de acasă. Acolo, în autobuzul care închide pentru 3 zile și 3 nopți 50 de oameni, părinți cu copii, vecini, rubedenii, alături de doi șoferi epuizați, acolo e un Han al Ancuței, acolo ne știm unii pe alții, de parcă am fi fost colegi de birou, sau de căpșunării. Autobuzele cu căpșunari, Părinte. Care traversează Europa pentru că el e dor de casă și pentru că acasă nu mai pot trăi. Căpșunarilor și tăcerilor lor le dedic acest volum!
Iar acum câteva săptămâni am mai cunoscut un preot de la Madrid, poet, un ardelean care râde cu toată ființa, care are în el viață cât toată natura primăvara. M-a cucerit exact cu această dorință de a fi prezent pe pământul ăsta, de a trăi tot, tot ce se poate trăi, de a trăi cu poftă!
Chiar mă gândeam astăzi cât de ciudat este faptul că am niște conversații fenomenale cu oamenii bisericii, firește prin înțelepciunea lor de a se adapta la nevoile mele. Așa se face că astăzi, când am luat legătura cu Domnia Ta, cu Domnia Ta dintre toți preoții din România, am avut impresia că intru într-o casă din care nu aveam cum să plec, pentru că nu intrasem niciodată.
Părinte, de departe, de la cei 3500 de km care ne despart, Pătrăuțiul pentru mine devine capitala României. Pe care mi-o schimb cum dă Domnul, poate fi și Voronețul capitală, și Sucevița, iar Maica Tatiana de la Moldovița, sau Maica Stareță de la Probota pot fi președinți ai țării mele, pentru că România mea nu e România altui migrant, e doar a mea, și așa se întâmplă cu fiecare dintre cei plecați, fiecare duce cu el o Românie a lui, în care e liber să pună președinte pe cine vrea, și prim minsitru pot fi bunicii lui, sau învățătorul, sau asistenta din sat, ducem cu noi niște societăți construite de noi, pe care le populăm cu cine știm noi și cu cine vrem noi și când plecăm le ducem în spianre. Fiecare plecat își duce cu el țara în spinare. Și țara e grea, e plină de amintiri și de dureri, țara cântărește mult și mai ales când o iei la drum și o duci cu tine prin lume.
Astăzi părinte, capitala țării mele este la Pătrăuți! Iar dumneata ești președintele Academiei, sau al vreunei alte instituții înțelepte, pentru că la mine în capitală nu există Patriarhie, dacă ar exista și dacă aș avea încredere în ea, Domnia Ta ai fi Patriarhul meu astăzi. Dar cum nu cred, îți dăruiesc Academia, așa cum ți-aș putea dărui Agora, piața plinî de înțelepții Antichității, sau Biblioteca din Alexandria, vrei Părinte, să fii Bibliotecarul din Alexandria, unul care să nu lase pârjolul să mistuie cărțile? Am putea aduce Alexandria pe dealul Pătrăuților! În România mea acest lucru este perfect posibil. Când am început să scriu acel mesaj Domniei Tale, credeam că scriu acestui Bibliotecar care are în palme tot tezaurul scris al lumii. Nu aveam de unde să știu că îmi veți răspunde că aveți o înmormântare. Sigur că dacă ați fi avut un botez, scrisoarea mea ar fi fost altfel.
Pentru că astăzi ți-am scris părinte un mesaj azi, l-am scris pe Facebook. Acum 300 de ani l-aș fi trimis cu poștalionul până la Domnia Ta. M-am apucat să îți scriu pentru că mi-a amintit o bună prietenă că acolo, la Pătrăuți, există un om ales, cu care chiar mai schimbasem ceva vorbe cu ani în urmă, vorbe care nu or fost dintre cele mai înțelepte din aprtea mea. Dar azi, m-ai rugat părinte cu generozitatea cosmică a Domniei Tale, să revin peste două ore, pentru că Dumneata trebuia să mergi la o înmormântare!
O înmormântare! Iar eu am rămas prostită în fața calculatorului, aici, în uriașa bibliotecă a Facultății de Litere de la Universitatea din Granada, părinte, e uriașă biblioteca asta și e liniște, e liniște ca în catedrala catolică în care am intrat acum mult, foarte mult timp, ca în microbuzul cu voluntari care se întoarce de la închisoare, ca autobuzele cu români care se întorc în țară, sau care pleacă din ea, autobuzele alea care fac 3 zile și 3 nopți, ca în basme, doar că sunt altfel de zile și altfel de nopți, e ca și cum ai lua la pas toată Europa, ca să legi două lumi, două țări, două limbi, totul e tăcere aici în bibliotecă exact ca în autobuzele cu români transeuropeni.
Stau în bibliotecă înmărmurită și cărțile strigă din rafturi, iar eu le ascult părinte, și le iau și le scutur de praf și le citesc, dar când mi-ai spus Domnia Ta să revin peste două ore, pentru că erai la o înmormântare, atunci s-a făcut și mai liniște. Au tăcut și cărțile de pe raft, și cele două cărți de lângă mine, volumul al treilea din Jurnalul de război al Reginei Maria și cartea Aniței Nandriș Cudla, niște femei acolo și ele, Părinte, amândouă femei, regine în felul lor amândouă, luptătoare, eroine, o englezoaică și o bucovineancă stau la taifas pe masa din biliotecă și tac și ele Părinte, pentru că la Pătrăuți, la 3500 de km de Granada, un preot cu har înmormântează un om care mai ieri râdea și plângea.
Moartea aceasta Părinte m-a tulburat peste măsură. Pe mine, agnostica. Când mi-ai scris că Domnia Ta merge al o înmormântare, am tăcut Părinte și nu am mai știut ce să îți spun. Ce i se spune unui preot care înmormântează un trup al unui suflet? Eu nu pot să spun să îl primească Dumnezeu în împărăția Sa. Sunt la vârsta la care am decis să nu mai fiu ipocrită: nu cred, nu spun! Am vrut să îi spun Domniei Tale să îl ajuți pe sufletul acela să treacă toate vămile, iar celor rămași să le ușureze povara și dorul. Dar nu am mai spus nimic, din respect.
Mi-am amintit însă de Judecata de Apoi de la Voroneț și de sufletul celui drept, pe care îl primește în palmă un înger. Frumoasă tare reprezentarea sufletului: un omuleț mic, alb, ca de fum, eu nu știu dacă e sufletul, sau viața însăși, sau amintirea acelui om, sau moștenirea pe are a lăsat-o lumii după trecerea lui pe pământ, sau o metaforă, sau poate un vers întreg… Cine știe. Dar brusc te-am văzut pe Dumneata ca un custode al omulețului de fum care îți rămâne în palme după trecerea trupului. Dumneata cred că ai un loc, acolo sub nuc, unde așezi omuleții aceștia de fum și le porți de grijă și le pui în ordine eternitățile. Poate că stau acolo la taifas, la masa din piatră și pun infinitul la cale.
Eu nu știu cine a murit zilele trecute la Pătrăuți părinte. Nu cunosc pe nimeni în satul acela. Am trecut ca tot bucovineanul pe acolo de zeci de ori, am dus turiști, am venit cu părinții mei de cîteva ori, agnostici și ei, dar niciodată nu m-am oprit să vorbesc cu vreun om. Sunt parte a lumii ăsteia nebune și grăbite, alergăm, facem și desfacem nimicuri cu convingerea că fără noi lumea n-o să mai existe. Dar lumii, ce-i pasă lumii de noi, lumea își continuă calea, așa cum facem noi acum, după ce a plecat dintre vii creștinul de la Pătrăuți.
Deși nu cunosc pe nimeni din sat, pentru mine mortul acesta necunoscut a devenit astăzi toți morții mei: bunicii, profesori, oameni înțelepți, coelgi, oameni pe care i-am iubit sau venerat, oameni care mi-au fost model. Dar și scriitori lângă opera cărora am stat mult, cu cărțile cărora m-am însoțit, și care au plecat înainte de vreme, actori lângă filmele cărora am crescut. Astăzi, în acele două ore, Părinte Paroh, mi-ai înmormântat din nou toți morții și parcă în mâinile Domniei Tale amintirea lor e mai vie, umbra pe care au lăsat-o pe pământ e umbră deasă și răcoroasă. Umbra cărților, umbra cuvintelor, sau poveștilor pe care mi le-au spus și care trăiesc în mine.
Mortul de la Pătrăuți, pe care nu l-am cunoscut când a fost viu, pe care nu îl cunosc nici acum când a devenit toți morții mei, m-a oprit astăzi din iureș, m-a țintuit pe scaun de am scris scrisoarea asta, într-o răsuflare am scris-o, s-a scris singură și a pornit către Domnia Ta, ca o confesiune, sau ca o poveste, sau ca un strigăt. A pornit către casa de acasă.
Dacă aș fi ales titlul în limba română, termenul pat-ologie nu ar fi fost cel mai fericit și potrivit, aș fi trimis mesaje prea ușor de luat peste picior, iar ideea era de a vorbi foarte serios despre o posibilă știință a patului. Mi-aș dori să mă pot dedica studiului antropologic al patului. În limba română sau în limba engleză, sau oricare altă limbă aș alege: camología, llitologia, etc. tot despre bedologie vorbim, adică despre stabilirea locului pe care îl ocupă patul în lumea noastră interioară și exterioară.
Dedic acest studiu tuturor femeilor care au avut, au, sau vor avea vârsta mea, cărora le doresc să nu uite de corpurile lor, tot așa cum nu trebuie să își uite ființa, ne-ființa, re-ființa sau resposabilitățile. Pentru că, în niciun alt spațiu domestic, sau microsocial, corpul feminin nu este mai liber și în același timp mai lipsit de libertate, decât în pat.
Transformat fie în spațiu al răcelii conjugale, fie pur și simplu anulat prin abandonul patului de către unul dintre parteneri, care își caută odihna în alte paturi, odihna și înțelegerea, înțelegerea și fericirea, fericirea și împlinirea, împlinirea și încrederea, patul este termometrul unei relații, acolo se poate diagnostica exact evoluția unei iubiri/relații/familii. De multe ori, apariția copiilor înlocuiește prezența jumătății noastre, iar patul se transformă într-un loc al absenței iubirii conjugale, al iubirii fizice uitate și uneori nedorite, spațiul cuplului se sparge în fărâme aruncate sub pat. Dar patul poate fi direct tortură, un spațiu al ororilor, al calvarului sexual domestic.
Paradis sau infern, patul atestă sănătatea fizică și spirituală a cuplului nostru. Dacă este paradis suntem noi cele care putem conserva această stare de grație. Dacă este infern suntem singurele răspunzătoare pentru anularea libertății, renunțarea la putere și la încrederea în corpul și sexualitatea noastră. Nu cred că avem noi, specia umană, o putere mai concretă decât cea demonstrabilă în pat.
Manifest pentru un pat liber
Patul pe care îl avem acum l-am ales amândoi, odată cu casa. Căutam disperați o casă în care să ne mutăm, una suficient de mare ca să încăpem cu tot ce adunasem de-a lungul vremii, acareturi – mai mult el – și animăluri – mai mult eu -, eram la vânătoare de case de închiriat de mai bine de 2 luni, eram sătui de văzut case vesele pe dinafară și triste pe dinăuntru sau invers, intram prin case și tot ascultam povești ba despre dulapul acesta primit ca zestre de bunica, ba despre patul în care a murit tata, sau camera asta o vom încuia, pentru că acestea sunt toate lucruri rămase de la bunici și nu avem unde să le depozităm, oamenii își închiriază casele cu păreri de rău și cu toate amintirilie lăsate înăuntru. Nu e ușor să supraviețuiești strivit între zeci de bolțari cu povești, cu personaje, cu familii, cu legături bolnăvicioase între membrii unei familii, care apasă aerul în pereți, toate aceste cărămizi de memorii familiale, de veniri și de plecări plutesc în aerul caselor oamenilor. Și rămân acolo chair după plecare acestora. Albume de fotografii, tablouri, momente care pentru tine rămân niște străine semne de întrebare. Dar prezente. Două luni în care nu reușiserăm să ne apropiem de nicio casă.
De aceea, când am ajuns în fața acestei case, mie nu mi-a plăcut și nu mi-a atras atenția prin nimic, mi s-a părut doar nefiresc de înaltă și măroaie, o namilă de casă subțirică dar pân la cer. Avea însă niște mușcate frumoase la geamul de la bucătărie și asta mi-o plăcut strașnic! Mi-o plăcut și proprietarii, care ne așteptau în fața casei, zâmbitori și liniștitori, cumva îmi plăcea ideea de a locui în casa lor, oameni faini, mai mare dragul să stai de vorbă cu ei. După ce am intrat însă în casă m-am fascinat eu singură de cât de minunat de politically correct era casa asta. Un design neutru, foarte ușor de colorat după gustul meu, aerisită și cu multe cotloane pentru cărți, senină și luminoasă, soare nebun care invada spațiul din toate părțile, terase pe peste tot, piscină și două intrări cu scări monumentale. Pacatili meli, ce conac! Tot parterul era cât o sală de lectură, mai bine de juma de casă. O mică bucătărie într-un colț. Cu terasă, numai bună pentru ghivecele mele cu leuștean, mărar, ardei iuți și salvie. Promițător.
Și am urcat la etajul cu dormitoare. Apoi, cum să vă explic eu boieri dumneavostră, ce mi-au văzut ochii când s-a deschis ușa dormitorului principal și ce or fi văzut ei pe fața mea, atunci când mi s-a așternut o cameră infinită, văruită în culori mult prea închise pentru gustul meu, dar cu o namilă de pat, care ocupa practic totul, și în care ar fi încăput lesne Moromete cu toată familia lui, să nu mai doarmă pe prispă. Dormitorul nu se termina la ușă, continua pe o terasă, pe care aș fi putut planta levănțică. Dar toate acestea erau biete detalii și înflorituri ale patului, mai mare decât Divanul Domnesc al Moldovei. Cu tabloul lui Klimt (how else?) tronând deasupra pătălăului și cu lădița de zestre de la picioare.
Abia când a fost vorba de cumpărat așternuturi pentru monstrul de pat am văzut că o fost nevoie de măsuri speciale, încât până la urmă mi-am cumpărat eu o mașină de cusut numai ca să trag cusături infinite și tivuri fără sfârșit celor 2,20 x 2,20 m de pat. Dar pentru foarte puțin timp. Sunt și acum, la mai bine de 4 ani de la marea mutare, sedusă de dormitorul nostru.
Să nu credeți că fiind atât de mare e și foarte comod. Dimpotrivă. Veșnic e nevoie de câte o pernă în plus, sau dimpotrivă, nu mai încăpem de prea multele perne, nu mai vorbesc despre călcatul hectarelor de pânzeturi cu care trebuie acoperit. Nici salteaua nu e din cele care te primesc înlăuntrul lor, îmbrățișându-te așa cum îmbrățișează valul plaja. Cu toate acestea, patul nostru ca un ring de box, rămâne locul acela pe care mi-l aduc în minte când am o zi complicată, când știu că vor trece toate și mă voi întoarce în patul meu, în liniștea mea; în plină nemulțumire, sau stare de enervare, sau de nesiguranță, mă gândesc la patul ăsta ca un beduin în plin deșert visând la oaza sa de umbră și apă rece. Patul acesta este atât de mare încât uneori pur și simplu nu îmi găsesc omul. Întind mâna și nu dau de el, îl aud respirând și mă iau după aerul pe care îl respiră și îl găsesc. Mă lipesc de el și îmi continui nestingherită și nepreocupată somnul.
În pat nu trebuie să ai alte treburi, decât treburile patului. Nu trebuie să faci în pat ceea ce se poate face în afara lui. Nu stai în pat ca să privești pe geam, sau ca să îți continui munca de la birou, așa cum nici la biserică nu mergi ca să răspunzi la mailuri. Din patul nostru îmi place că nu se vede decât un colț mic din terasă, și în colțul ăla pun câte un ghiveci în care înflorește o floare. În patul meu și eu înfloresc în fiecare dimineață.
La urma urmei, în pat trebuie să fii ocupat cu omul cu care îl împarți. Cu care împarți cei 4,4o m2 de spațiu, sau cei 1, 75, după caz, așa cum avea patul Mămaiei, pentru că, până la urmă, despre asta vă voi vorbi astăzi: despre înăuntru patului, despre arhitectura relației oamenilor care ocupă un pat, despre cum dorm, cum se percep la nivelul pielii, cum se atrag, sau cum se resping, cum se sperie, sau cum se bucură atunci când se regăsesc în pat.
Dacă Borges vedea Paradisul ca pe o bibliotecă infinită, eu, să mă iertați pentru imaginația limitată, văd Paradisul ca pe un pat… interactiv, în care să poți dansa atunci când faci dragoste, să atingi, să explorezi centimetru cu centimetru, să regăsești alunița aia ca pe o victorie împotriva nedescoperitului, să reconfigurezi traseul înspre el, să fii gipiesul acestui trup pe care să îl simți complementar, sau să fugi atunci când lumea ți se pare prea mare, sau prea moale și ți se scurge printre degete, să te poți ascunde ca să te regăsești din nou, să citești și să alergi prin viețile altora, la nevoie să fii magnet și să atragi, să fii agil și să te retragi, să te lipești cu toată pielea de pielea bărbatului cu care împarți perna, nu vă gândiți la prostii, că nu despre actul sexual în sine vorbesc, sau vorbesc și despre momentul acela dacă vreți, dar, oricât de intens și de cosmic ar fi, tot nu poate trece de mai bine de 60 de minute pe noapte, ori nopțile sunt lungi și într-un pat nu ar trebui să te plictisești niciodată, într-un pat nu ar trebui să îți fie frică niciodată, de aceea nu la împreunările firești dintre oameni mă refer, ci la îmbrățișările îți adorm tulburările și angoasele și care asigură lumii revenirea la matcă. O astfel de îmbrățișare reface osia planetei, asigură răsăritul de mâine și trezește sămânța adormită la viață.
Nu! nici de data asta nu avem o singură pernă pentru că lui îi place o îngrămădeală mare de perne sub cap, în timp ce mie îmi place ca perna să aibă exact grosimea distanței de la umăr la cap, nici mai mult nici mai puțin, așa că metafora cu perna bunicii suferă schimbări fundamentale și nu mai are nimic de-a face cu împărțitul viselor. De data asta împărțim direct pielea, dragă Mămaie dragă! s-au schimbat generațiile!, oamenii sunt mai îndrăzneți decât pe vremea matale, vorbesc ceva mai deschis despre corpurile lor și emoțiile lor, sper să înțelegi că pe mine m-o învățat omu ăsta al meu, între multe alte trăsnăi și năzdrăvănii, exact dormitu în pielea goală m-o învățat, și în general iertarea corpului m-o învățat, să mi-l iubesc așa cum este el, corp de femeie de 48 de ani și să îi mulțumesc că e sănătos și funcțional, că m-o servit cu îndârjire de fiecare dată când am avut nevoie de efort suplimentar, nu m-o lăsat baltă niciodată, și ca să ne preamărim corpurile în casa noastră o interzis pijamalele, Mămaie, îți dai seama, le-o interzis din prima, mi-o spus în a doua noastră noapte că el ar da o lege care să interzică fabricarea și comercializarea acestor porcării care îndepărtează pe bărbat de femeia lui, mie atunci când mi-o spus prima dată, mi s-o părut că prea era cusută cu ață albă povestea asta, mi-am zis că ăsta vrea să mă cucerească cu revoluția lui pijămălească din pat, dar mi-am dat ulterior seama cât de imporrtant este să ne simțim pielea și corpurile.
Mi-am dat seama cât de mult comunică în timpul somnului corpurile noastre între ele. Noi dormim, iar trupurile noastre își șoptesc toată noaptea cuvinte, pentru că, peste zi, le-o fost dor unul de celălalt. De la început mi-o plăcut atungerea pielii lui, de parcă ar fi fost tot pielea mea, dar pe un corp care era al lui, în loc să fie al meu, o piele pe care părea că o știu de la bun început, când mă lipeam de el parcă intram într-o armură care mi se potrivea perfect, așa că, Mămaie dragă, de 4 ani dormimi despuiați așa cum mama ne-o făcut. Adică, fie iarnă, fie vară, zvârlim cât colo bulendrele de peste zi și ne lipim corpurile unul de altul, și dragă Mămaie, nici nu știu cum să îți spun ca să nu îți par nerușinată, dar când îi simt pielea pe pielea mea, știi? el are o altă temperatură, un picușor mai mare decât a mea și mi se înfioară tot spatele de la căldura aia și de la puful care îi învelește corpul și în afară de asta el copie poziția corpului meu, care știi matale că nu s-a schimbat deloc, în aceeași poziție dorm și acum, pe stânga și cu mâinile împreunate și cu corpul adunat ca în burta mamei, că nu îmi place să spun poziție fetală pentru că niciodată nu mi-a plăcut cuvântul făt exact așa cum nu mi-a plăcut nici verbul a făta, ei bine bărbatul ăsta născut la Sevilla de unde știe el, Mămaie, să mă cuprindă exact cum mă cuprindeai matale, când eram mică și îmi făceai culcuș cu corpul matale și eu intram acolo, în coșulețul ăla, și acolo era cel mai sigur loc de pe pământ și eu tot așa mi-am crescut copiii, ținându-i în coșuleț, acum sunt înaltă și ajung cu tălpile la tălpile lui și, Mămaie sfântă, tălpile lui sunt pentru mine unicul punct de sprijin din univers, exact în mijlocul patului enorm el ține tălpile încordate și eu știu că de acolo nu o să cad niciodată, o să mă opresc în tălpile lui, mă voi rezema în ele așa cum făceam cu palmele matale, îmi prindeai mâinile în palmele matale când mă cuprindeai și închideai coșulețul, dacă ai ști cât de bine îmi amintesc palmele tale și mâinile, la fel de bine cum îmi amintesc gustul plăcintelor, al cozonacilor și al dulcețurile de gutui pe care le făceai cu mâinile tale de aur și îmi amintesc și cum tăiai de mărunt verdețurile pentru borș, în fine, dar acum nu despre asta vorbim, ci despre patul ăsta al nostru, foarte mare, care are un singur punct de sprijin, despre care nici nu cred că am nevoie, dar ce bine este să știu că există acolo și că, noapte de noapte, îi regăsesc tălpile calde în care se termină corpul lui cald, cu pielea și mirosul lui care îmi intră în corp și îmi adoarme nopțile, și apoi, când îmi este dor să îl respir mă întorc de pe partea mea stângă și îl invadez și îl cuprind și îmi adâncesc nasul în pieptul lui și par că respir prin el și adorm în fiecare noapte cu sentimentul că lumea asta nu e cu totul nebună, că are o logică și o noimă a ei, pe care numai punctul acela din patul nostru le poate asigura, așa ca în copilărie, ca în poala matale, acolo unde nicio zgârietură nu mai durea și nicio frică nu mi se mai cuibărea în suflet.
Dragă Mămaie, în patul ăsta mare nu îmi mai este frică de nimic, nu că aș fi eu vreo fricoasă în general, dar toate spaimele mele, toate dubiile, toate rânduielile lumii ăsteia strâmbe, tot ce mă răscolește și mă stingherește, se resetează și se întorc toate într-un punct zero. În fiecare dimineață, istoria reîncepe exact în punctul acela în care tălpile mele se proptesc în tălpile lui.
Am găsit în dicționar un verb care mi-a topit sufletul, un verb pe care nu îl știam: a înloca, a-și afla locul. Eu în patul ăsta m-am înlocat, Mămaie, exact așa cum m-am înlocat în patul matale când m-am născut. Și asta, Mămaie, este cea mai frumoasă formă de iubire din lume, mai frumoasă decât poezia însăși. Iubirea fără pijamale, în patul care mi-a devenit loc.
Când vreau să fiu tristă și melancolică, mă gândesc la paturile în care am dormit de-a lungul și de-a latul vieții mele. Sau, ca să vă sune și mai prost la urechiușele pudice, prin câte paturi am trecut, pe câte perne mi-am așezat capul și am visat. Pe câte așternuturi au lăsat visele mele urme și au pășit înspre înfăptuire sau fum.
Patul este o întreagă antropologie culturală, v-ați gândit la asta? Îți dai seama de cum este forma de viață a unui popor văzându-le intimitatea, căci, ce poate fi mai intim decât patul? Nu poate fi baia, pentru că în baie nu stai o jumătate din viață. În pat, da!
Acasă nu am avut camera mea. Împreună cu lipsa fraților, lipsa unei camere doar pentru mine, fost una dintre traume. Să nu ai tu o ascunzătoare a ta, un colțișor, o pernuță, o masă… Dormeam în sufrageria prin care se preumblau, dacă nu musafiri, atunci propria familie, care, deși săracă în membri, ocupa mult spațiu.
La bunici, nici atât! Numai că acolo nu aveam nevoie de o cameră a mea, pentru că tot locul acela era al meu. Perna mea era a mămaiei, patul ei era și al meu, pentru că, de când mă știu eu, cele mai frumoase vise le-am visat în brațele ei. Și acum știu că atunci când visez că zbor, mămaia este pe colțul patului meu.
La țară nu îmi plăcea să dorm. Totul era tare: patul, pernele, așternuturile erau aspre, mirosul de naftalină cu busuioc, mi se părea că dormeam direct pe pământ. Dar la bunici, la Bârlad, acolo era plapuma cea mai călduroasă și grea, și pernele cele mai moi, mai ales că dormeam pe perna dublă a mămaiei, că așa știu eu de la ea, că soții trebuie să doarmă pe aceeași pernă, să nu aibă perne separate, ca să poată visa același vis. Apăi eu… cu niciunul dintre bărbații pe care i-am iubit nu am împărțit aceeași pernă: ori mă înghesuiam în ei și dormeam pe perna lor, ori ei pe a mea. Fiecare își suportă visele cum poate.
Am dormit în excursii, în tabere, în expediții. Un dezastru. Dar câte vor fi fost paturile de la Eforie, de la Săvârșin, din Ungaria, de la Dorna când mergeam la ski și dormeam câte 12 într-un apartament? Nu le-a numărat nimeni.
Unde mai pui toate paturile în care am dormit pe la gazde pe la Suceava, la cămin în clasa a 9-a, împreună cu celelalte 7 fete cu care dormeam în aceeași cameră, pedagoga care intra în cameră când dorea, lipsa de intimitate, doamne, acela a fost cel mai îngrozitor pat din univers. Cortul în care am dormit în expediția din Deltă și apoi în cea din Făgăraș. Eram atât de obosită atunci, că nici nu mai știu cum mi-o fi fost somnul.
Paturile în care am dormit în cei 5 ani de facultate, apoi la Chișinău în timpul practicii didactice, când predam la un liceu de acolo literatura română, de parcă aș fi predat teologie ortodoxă unor călugări de pe Muntele Athos. Cele 4 paturi de la Sibiu, de la prima ediție a Festivalului de Teatru, unde primele 3 nopți am avut camere la hotel de trei stele, apoi am rămas pe banii noștri și am dormit într-un camping, din căsuță în căsuță, ca vai de noi. Sau patul cumplit din camping-ul de la Costinești, în care era imposibil să nu te simți scândură după primele douăzeci de minute.
Dar patul de la târlă? De fapt paturile, că sunt două, unul normal și cel de sus, care este un pat cât toată târla, cel de jos avea o saltea atât de bună și moale, iar saltelele de sus erau făcute de noi și umplute cu fân, ceea ce poate părea romantic, până când îți dai seama că este de teribil de incomod. În patul cel bun dormeau ai mei, eu dormeam sus cu toți invitații. Și în fân și în fânar am dormit, și în iarbă, și pe șezlong.
Am dormit în gări și în aeroporturi, cu capul pe geamantan, sau cu capul răstignit pe spătarele imposibile, care ajung doar până la jumătatea spatelui. Am dormit pe bănci de pe care am fost ridicată și invitată politicos să dorm toată noaptea afară: în gara din Barcelona și în aeroportul din Torp, lângă Oslo, unde am petrecut cel mai mare frig din univers, deși eram înăuntrul sacului meu de dormit cu puf de pinguin, pe eticheta căruia scria exact -10 grade.
Am dormit în trenuri, în autobuze, în mașini, în avioane. Am traversat împreună cu fata mea toată Europa cu trenul. Adică ne-am urcat în tren la Gura Humorului și am ajuns, din tren în tren, la Bergen și Stavanger, unde se și termina pământul. Am avut și vagon de dormit, dar am dormit și cu capul pe rucsac. Am avut și un duplex de luxibus, dar am dormit și în gară la Copenhaga, pe bancă. De fapt, am dormit până la ora 3 noaptea, pentru că aia era ora la care se închidea gara și ne-au scos afară din gară, așa că am dormit pe o bancă exact pe peron, lângă linie, până când au început să ajungă navetiștii în capitală și au început foiala și ne-au trezit. M-am simțit atunci ca cel mai autentic homeless din univers. Dacă îmi amintesc bine, spre dimineață, mă încercase și foamea. Am dormit în hoteluri cu spa și cu masaj inclus, dar și în pensiuni și hanuri de-a dreptul dubioase. Între atâtea paturi, pe drumul dinspre Gura Humorului la Stavanger, am făcut rost și de niște frumuseți de păduchi, prea grași ca să fie dacici. Așa că, din toată lumea occidentală civilizată, eu am rămas cu amintirea pletelor mele negre, tăiate dramatic până la rădăcină, pentru că senzația de păducherniță nu a dispărut în niciun caz odată cu ultimul locatar al părului meu, căci nu era chip să mi se miște un fir de păr fără să îmi imaginez că m-au năpădit din nou chiriașii. Vă amintiți?, așa se spunea pe vremea noastră păduchilor. Halal eufemism! Oricum, din cauza păduchilor capitaliști mi-am tuns pletele și nu cum greșit au interpretat contemporanii, că disparițai coamei leonine se produsese din pricini de amoruri neîmplinite sau depresii. Deși, mai nobilă mi s-a părut explicația sentimentală, decât realitatea derizorie.
În autobuze, m-am obișnuit să dorm de mică, pentru a evita astfel vomitătura implicită și explicită, care îmi însoțea excursiile, care pentru mine erau un infern, când coboram din autobuze era ca o ieștire din infern, aerul proaspăt îmi reda viața. Dar firea-mi nomadă a învins și, în anii de liceu, când făceam naveta de la Gura Humorului la Suceava, m-am obișnuit și cu mirousl de autobuz și cu călătoriile tip sardină, în care și dacă ai fi leșinat ar fi fost imposibil să cazi, atât de înghesuiți mergeam. Erau anii 84-88, ani cumpliți și lipsiți de speranță, în care, lunea dimineață la ora 6, mai ciupeam câteva zeci de minute de somn, suspendată între corpurile înghesuite unul în celălalt. A fost singura perioadă în care am fost în stare să dorm în poziție verticală. La paturi verticale nu se gândește nimeni, dar ele există, existau cel puțin atunci în anii cenușii ai tinereții noastre.
Atât de mult m-am obișnuit să merg cu autobuzul, că am mers de câteva ori de la Granada la Gura Humorului cu autobuzul, 3 zile și 3 nopți, sau invers, dormind cu capul în geam, sau cu el proptit în scaunul din față, ascultând povești și protejând copiii culcați pe culoarul dintre rândurile de scaune, mâncând portocale furate de către călătorii așezați în spatele autobuzului de prin livezile de pe lângă benzinăriile pe unde opream, furau și împărțeau rodul cu noi, și nu mai mirosea tot autobuzul a șosete nespălate, ci a șosete nespălate sub un portocal, pentru a ne aminti o glumă antedecembristă.
Am dormit și în mașina mea achiziționată second hand și plătită pe parcursul a cinci ani, că doar așa am putut lua împrumutul penibil, oricum, a fost cea mai bună investiție, cu care să pornești din fața casei tale și să ajungi în fața celeilalte case, după 3500 de km și vreo 5 viniete și alte 5 plinuri de motorină și cîteva reprize de câte 4 ore de dormit pe bancheta din spate, în benzinării.
Am dormit și într-o dubă cu care mă întorceam după primii doi ani de străinătate, petrecuți la Alicante, duba care îmi ducea toată agoniseala celor doi ani de occident, de la proțapul de întins rufe, sau bicicleta lui Mihnea, la veșnicile cutii cu cărți pe care le-am tot purtat după mine la fiecare mutare. De fapt, mai bine de trei sferturi din dubă erau lucruile noastre, pe care le tot trimisesem de acasă, pentru a nu se topi de dor copiii mei fără jucăriile lor, și jucăriile fără copii, pentru a ne face acasă din Alicante. Copiii plecaseră cu avionul și eu trânteam ușile după mine plecând cu duba, închinzând la fiecare graniță câte o poartă. Am fost foarte tristă dormind în duba aceea, condusă de cel mai dubios interlop din lumea întreagă, dar care s-a dovedit, pe parcursul celor 3 zile și 2 nopți, a fi chiar un om în căutarea unui drum. Trist a fost, oricum, somnul pe bancheta din dreapta a dubei fără aer condiționat, la mijloc de iulie.
În avioane, nu mai vorbesc, că depinzând de context, avionul dacă nu este birou de lucru, atunci este direct pat, de dinainte de a ajunge la 8000 de metri altitudine, încep să îmi îngrămădesc fularele, sau haina sub căpătâi și cuceresc somnul. Cel mai bine am dormit când am traversat oceanul, la întoarcere, era un avion supraetajat, cu niște stiuărzi la vreo 60 de anișori, care îți transmiteau toate garanțiile posibile și imposibile, așa că, numai la valurile Atlanticului nu mă gândeam atunci când am decis să dormitez.
O dată am dormit și pe mare, pe un velier. Mi-a fost rău tare și am văzut apusul, am rezistat și o bucată de noapte, dar la un moment dat marea m-a învins și m-am prăvălit în cabină, unde am încercat să dorm ca să nu mor de un fel de răsucire a corpului din interior către exterior. Am crezut atunci că patul acela de pe mare va sfârși cu mine. Dar am rezistat și dimineață m-au trezit delfinii la prora, velierul plutea ca într-o farfurie cu supă, din care țâșneau jucăriile alea de delfini, care săltau în jurul bărcii de ziceai că vor să sară înăuntru, era un fel de ceață pe mare, de ziceai că ești într-o nuvelă de Eliade, în care țigăncile au făcut vrăji și au răpit barca aia, care nu mai plutea pe mare, ci direct pe cer. Probabil că acela a fost patul cel mai suprarealist în care am dormit eu.
Paturile de spital, în care am născut, în care mi-am văzut prima dată copiii, cele în care am alăptat, paturile din care am plecat și i–am lăsat pe ei, pentru că nu îi puteam lua cu mine, pentru că soțul meu nu îmi semna hârtiile, paturile din care i-am luat când am putut, paturile pe care le-am făcut pentru ei în străinătate, aducând așternuturile și păturile de acasă, ca să nu se simtă străini până și în paturi, paturile în car eei s-au întors și eu nu.
Dar celelalte paturi, paturile în care am crescut, cele în care am avut coșmaruri și vise, cele în care m-am iubit, cele în care mi-am lăsat oboseala, hoteluri, pensiuni, gazde, apartamente închiriate, câte paturi, doamne! Câte așternuturi și perne și pături. Câte țesături și în câte feluri miros așternuturile.
Patul este, chiar dacă nu vreți să credeți, o formă de viață. Ne petrecem în ele aproape jumătate din existență, în ele iubim, în ele înfășurăm secrete și mari emoții. În paturi suferim și pe perne ne lăsăm lacrimile și strigătele de durere. În paturi ne ducem suferințele fizice. În paturi ne despărțim de suferinții noștri dragi. În paturi ne aducem pe lume copiii.
Colecția mea de paturi, colecția mea de uși și ferestre, sunt tot atâtea capitole și episoade din viața mea, acolo îmi deschid și îmi închid poveștile. Acolo rămân ferecați prinții din Levant, sau din Orient, pe care i-am iubit. Acolo sunt închise șoaptele și cuvintele și poemele, pe care ni le-am desenat pe corpuri. Acolo dorm promisiunile și visele perfecțiunii. Acolo sunt eu! În pat.
Este deja târziu. Dar nu foarte târziu. Mai există o ultimă șansă PNL-ule! Nu pentru noi, pentru tine. Nu îmi placi și toate precedentele îmi spun că nu are sens să-ți scriu, dar, pe de altă parte, mizele sunt prea mari pentru a fi loc de orgolii și strâmbat din nas. Așadar. Ia-o cum vrei. Dacă vrei să te superi, supără-te, dar ține minte că asta nu o să ți-o spună nimeni în față.
Adevărul, dacă ești cinstit cu tine însuți, este că ești cam terminat. Expirat. Fără idei, fără perspective, în derivă. USL-ul te-a distrus și nu ți-ai mai revenit de atunci. Preluarea PD-liștilor ți-a adus puțină valoare și foarte mult traseism. Nu că nu aveai și tu. Acum e mai mult. Încă mai visezi la scorul ăla pe care îl crezi un succes. A fost un dezastru. Astăzi mergi în virtutea inerției. Niște parlamentari, niște primari, ceva structuri în teritoriu. Și sondajele. Aaaaa. Sondajele. La egalitate cu PSD-ul spune ultimul. Frumos. Încurajator. Dar știi și tu că sondajele în România sunt fix zero. Realitatea e alta, total alta.
Ai sărit ca ars la Andrei Caramitru. Da. Andrei a greșit. Era previzibil că o s-o facă la un moment dat. L-a furat peisajul, este în mijloc, acolo unde unele lucruri nu se văd ca din tribune. Este tânăr, impulsiv. Presa iubește asta, oamenii sunt ahtiați și te prinde flama. Trage toată lumea de tine și devine un drog. Crești doza. Apoi, matematic, greșești o dată. Toți cei care te încurajau te critică și te înjură cu aceeași viteză cu care te-au pus pe soclu. Da. S-a grăbit și a greșit. Dar a greșit față de jurnaliștii care nu sunt parte din lupta subterană, care nu scriu la comandă și nu primesc titlurile pe sms împreună cu suma.
Față de ei, nu față de tine. În realitate știi că ceea ce spune Andrei e real. Știi că faci blatul cu PSD-ul pe interese comune, știi că sabotezi alianța USR-Plus, știi că o ataci continu prin intermediul oamenilor tăi din presă și pe unde o prinzi. Să-ți aduc aminte campania împotriva lui Cioloș? Știu. Pe Facebook, așa pare. Te-a jignit Andrei Caramitru. Sigur. Dar jignirea lui este nimic față de realitatea pe care a vazut-o toată lumea în ultimii ani. Ești un blatist. Andrei a greșit doar mesajul, dar pe fond are dreptate.
Ai și tu calculele tale. Te bazezi pe Iohannis și pe ideea că va fi o negociere după alegeri. Că dacă USR și Plus nu câștigă suficiente procente vor fi nevoiți să vină la tine. Cum ar putea guverna fără? Mai mult, poate nu vor avea candidat la președenție și îl vor susține și ei pe Iohannis. Win-win. Sună frumos. Nu trebuie să faci mare lucru. Ce îți place ție. Aranjamente de culise marca Blaga.
Deja ai început să ridici puțin turația, că vin alegerile și oamenii trebuie să vadă că faci opoziție reală la Dragnea. Dar e ușor ridicol. Semeni cu naționala de fotbal a României, care e condusă cu 1-0 pe teren propriu în minutul 90’ și trage de minge pentru că poate Danemarca face egal cu Franța, Albania pierde cu Serbia, iar echipa de pe locul doi din cealaltă grupă are golaveraj mai prost. Ne calificăm. Oare?
Am o veste proastă. Stilul ăsta de strategie politică e moartă. Dacă ai fi fost pe fază în ultimii ani ai fi înțeles că românii s-au săturat de aranjamente, șmecherii și alianțe pe principiul răului cel mai mic. Dacă ai fi fost în piață ai fi înțeles că istoria merge cu viteză în altă direcție. Ai fi înțeles că USR și Plus sunt pe val, un val care creșete în fiecare zi, în fiecare oră, în vreme ce susținerea pentru tine scade. Nu pentru tine că te numești PNL. Pentru tine ca aparținând speciei pe cale de extincție a dinozaurilor.
Dar încă nu e târziu. Nu e târziu. De aceea am și scris. Prin nu știu exact ce miracol încă mai ai oameni ok la tine, oameni care gândesc și care sunt capabili să facă pasul decisiv. Puteți să o faceți! Știți că am dreptate. PNL-ule! Scoate capul dintre umeri și fă ceva cinstit măcar o data în ultimii ani! Curăță-te de toți miticii, aranjorii beznei și clovnii care s-au cățărat acolo sus și te conduc matematic spre locul unde este astăzi PNȚ-ul!
Fă alianță cu USR și PLUS. Mergeți onest împreună și vei câștiga pentru că este trenul cîștigător. Dar nu veni cu idei din astea de tipul „noi suntem cel mai mare partid de opoziție” că nu mai păcălești pe nimeni. Nu mai ești cel mai mare. Nu mai lovi pe la spate, nu mai fă calcule perdante.
Pe scurt PNL-ule. Dacă vrei să supraviețuiești, schimbă-te. Mergi sau crapă! Marche ou crève!
