Mărunțică, firavă ca o păsărică, gârbovită de timp și de griji, Marioara răscolea cu degetele țărâna seacă precum scrumul, căuta cu grijă tuberculii de cartofi care or mai fi, acum vestejiți și mărunți. Îi aduna într-un coș împletit din lozie, un coș de care nu se despărțea, niciodată, poate, doar când mergea pe vremuri la biserică, în zilele de duminică, în satul vecin. Seceta din acea vară a stors vlaga din toate: și din pământ, dar și din rod.
Ofta și iar ofta:
– Doamne, Doamne, ce ne facem? Nu ne lăsa să ne prăpădim! Fie-ți milă de noi, păcătoșii!
Marina Dirul
În satul Buconeștii Vechi au rămas doar vreo câteva suflete. Au plecat mic și mare, departe, peste țări și ape, cu gândul că se vor întoarce vreodată la vatră, dar deocamdată a rămas numai gândul plutind în aer ca o pasăre fără cuib, ca un torent zbătându-se între maluri.
A luat coșul cu puțintica roadă și s-a îndreptat spre casă. În drum, oprindu-se de mai multe ori, căuta cu ochii vreun suflet rătăcit pe după gardurile prăbușite, pe după pomii singuratici și zidurile părăsite. Dorită de un „bună ziua”, de un „ce mai faci, lele Marioara?”, dar nimic nu afla, doar liniștea tristă, apăsătoare care îi strângea timpanele ca într-o tortură.
De la depărtare își admira copacul ei drag, sădit în timpul copilăriei demult trecută de bătrânul ei taică. Prin coroana lui se zăreau frunzele îngălbenite înainte de timp, soarele nemilos și lipsa ploii le-a grăbit îmbătrînirea. Zăceau și ele răsucite dureros ca și sufletul Mărioarei, gata-gata să se desprindă de pe ramuri.
– Ce faci, dragule? se adresă către nuc Marioara. Mă aștepți, saracu’ de tine, știu că mă aștepți! Uite vin, am fost pe deal, mai jos de Izvorul Ilenei. Cât am adunat cartofii, răscolind pământul făcut pulbere, mi-am amintit cum l-am cunoscut pe bietul meu Vasile, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească. Ți-aduci aminte cum a venit aici la noi și m-o cerut de la părinți de nevastă? Cu staroste, cu colaci, cu un burlui plin cu vin curat ca lacrima, cu prosop, cu horboțică și cu un fecior de lăutar, ți-amintești, Nucule? Câtă dragoste, câtă iubire era între noi! La horele din sat eram perechea cea mai frumoasă, ne priveau cu drag mic și mare, pentru că ne stătea bine cu cămășile albe brodate cu fir roșu, ne prindea bine și dragostea de pe chipurile noastre și din inimile tinere pline de jarul iubirii. Iar acum, ce mă fac eu acum?! Vai și-amar de sufletul meu și al tău, sărăcuțul de tine! Am rămas doi bătrâni, fără puteri și fără vlagă. Tu cu crengile plecate de multă tristețe, iar eu, cu brațele întinse spre cer într-o rugă cuviincioasă. Vasile s-o dus la îngeri, copiii își caută de viață prin lumi străine, de m-ar strânge și pe mine Dumnezeu să nu mai fiu de chin și de osândă, Nuculeee, of, Nuculeee!
Femeia s-a întors apoi căutându-și de grijile ei, că se lăsa seara, iar nucul a rămas să vegheze în continuare, cu ramurile plecate pământului, în ograda care i-a dăruit clipe de neuitat, cu desfătări, dar și cu dureri și mahnă câteodată.
Iarna a venit pe nepusă masă și frigul a pus stăpânire pe întreg meleagul. Zăpada era așteptată ca un leac, ca o salvare, pământul secătuit de vlagă gemea de dorul ninsorii. Ca o binecuvântare, mantia albă a acoperit satul, căsuța băgată în pământ a Mărioarei, gardurile prăvălite din vecinătate, dar și Nucul, prietenul intim și fidel al bătrânei, apărea acum în albul pur ca un bătrân împovărat de ani și de griji.
Marioara îl privea din casă prin fereastra cu perdeluțele croșetate de mâinile ei harnice și-i vorbea cu îngrijorare:
– Îți mai aduci aminte, frate Nuc, cât de tare a nins în ’50? Cerul și pământul s-au unit atunci ca printr-un zid fără capăt, și era un frig prelungit încât a ținut omătul până-n primăvară în etaje, strat după strat. Digul încă nu era; care dig, nici pomeneală de dig nu era pe-atunci! Și când o început în primăvară să se scurgă apele la vale, că se topea zăpada văzând cu ochii, râul, ca un balaur nestăvilit, înghițea pâraiele și puhoaiele în matca sa, până când s-a revărsat odată, a rupt și a surpat ogoarele, ba a luat și casele din coasta satului… Apă mare venise atunci: pluteau rădăcini, bucăți de garduri, copaci tineri, mai că am rămas fără tine atunci, Nucule, și fără casă; noroc de tătuca, săracu’, că a știut să sape un șanț și să îndrepte apa, să nu treacă pe sub talpa vetrei noastre. Offf, Doamne, Doamne! Mare potop a fost! Ferească Dumnezeu de așa mânie cerească! Ai grijă, Nucule, acum ești cu rădăcinile adânci și puternice, toată nădejdea e la tine; te ții tu, se va ține și căsuța asta a noastră…
Nucul părea să fi înțeles, fiindcă a ciulit, parcă, ramurile grele de sub povara omătului, apoi iar s-a plecat să dormiteze în lunga sa așteptare până la sosirea primăverii.
*
Primăvara își începu cântările printre culorile mustoase și blânde. Marioara și nucul ei prindeau seninul și bucuria de a trăi din văzduh, din zbor de rândunică, din verdele fraged al pământului.
– Vezi, Nucule, a dat Dumnezeu și am ieșit din iarnă, zise bătrâna cu o liniște născută din dragostea-i fără margini față de Atotputernic. Ne-a purtat Dumnezeu de grijă și de data aceasta. Dar nu pot uita, frate Nuc, cum cam prin această vreme, în primăvara din ’87, am primit vestea care ne-a distrus sufletele! Copilul nostru drag și scump, Mihai, plecat la armată, s-a pierdut fără veste într-o luptă în apropierea Candagarului. Câtă vreme a trebuit să treacă pentru ca să se stingă, măcar oleacă rana, câtă vreme a trebuit să treacă împlinită ca să pot vedea cărarea pe unde calc, fiindcă lacrimile îmi înecau ochii și durerea din suflet îmi ucidea dorința de a mai trăi. Inimioara lui Vasile n-a rezistat și a încetat să mai bată, Nucule! Ți-amintești? Dar Dumnezeu a avut grijă de copilul meu, mi-a auzit ruga și mi l-a întors. Mi l-a întors peste patru ani! Cărunt și osândit, stors de vlagă și puteri, cu ochii afundați, dar viu, viu, Nu-cu-leee! Văd că te dor și pe tine aceste amintiri, simt cum îți tremură mugurii frunzelor în ramuri. Dar acum ce ne mai rămâne de făcut? Trebuie doar să-i așteptăm pe aceia plecați: pe cel mare și pe cel mic, să vină să ne vadă că sîntem tari, că mai putem…
Bătrâna a intrat în casă, copacul a rămas cu ramurile întinse în urma-i, de parcă ar fi căutat cuvinte de alinare, dar ca un moș împotmolit în ani abia a foșnit din frunze, negăsind, ca întotdeauna, răspunsul. Doar adierea vântului primăvăratic a mișcat ramurile mai tinere și mai mlădioase, le-a legănat cu duioșie și le-a lăsat în visare.
**
Marioara, întinsă pe pat, asculta depărtările, străbătea cu gândul drumurile lungi spre feciorii ei dragi, înstrăinați în țări necunoscute pentru ea. Durerile și vârsta o țineau în pat, credea că nu se va mai putea ridica din acea lâncezeală neputincioasă care-i acaparase trupul, dar nu și mintea. Într-o dimineață devreme s-a trezit, auzind niște lovituri puternice în geam. S-a ridicat după multe zile de suferință din pat, crezând că a venit cineva. Ploua, vântul sufla cu repeziciune, ramul lovea cu insistență în geam. Era Nucul, prietenul ei devotat, care nu o lăsa să moară, o chema să trăiască, să trăiască și să aștepte copiii și nepoții ei dragi.
– Mulțumesc, dragule, mulțumesc! Bucură-te, m-am ridicat! Știu, e încă prea devreme să plec!
Bătrâna s-a apropiat apoi de pomul rotat, i-a cuprins tulpina cu o mulțumire lăuntrică, înțeleasă doar de inima ei și, poate, de nuc. Picăturile de ploaie și lacrimile Marioarei se prelingeau îngemănate, ca o binecuvântare pe chipul ei senin. Erau stropii alăturați ai împlinirii speranțelor care o reîntorceau la viață, împreună.
Pentru un autor, o traducere reprezintă posibilitatea de a fi rescris într-o altă limbă, ceea ce, până la urmă, dovedește viabilitatea operei sale și în afara granițelor limbii sursă. A traduce în prezent o creație literară din deceniile trecute arată nevoia de a recupera memoria unor evenimente care, deși s-au produs într-un anumit timp și spațiu, capătă importanță universală.
Este cazul traducerii romanului De două mii de ani de Mihail Sebastian cu titlul Des de fa dos mil anys (2019, Mallorca, Editor Lleonard Muntaner), prezentată publicului de mărțișor, anul acesta, cu puțin înainte ca obloanele să fie lăsate peste tot ce înseamnă manifestare socială, culturală inclusiv, obligând artiștii să se deschidă și să-și invite publicul spre spații virtuale.
Transpunerea operei în catalană a fost realizată de Xavier Montoliu Pauli, cunoscut pentru un semnificativ portofoliu de traduceri din genuri literare diferite aparținând unor autori precum Ruxandra Cesereanu, Ileana Mălăncioiu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu sau Mircea Cărtărescu.
Ediția catalană restituie și prologul lui Nae Ionescu, defăimător prin antisemitismul virulent de care se făcea vinovată întreaga Europă în anii precursori celui de-al II-lea Război Mondial. Acest prolog atipic, greu de conceput pentru cititorul contemporan, este precedat de o prefață de Marta Petreu, autoarea amplului studiu centrat pe figura discipolului și a maestrului: Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom, 2009, prima ediție).
De asemenea, cititorul este introdus, încă de la primul contact cu cartea, în atmosfera străzilor bucureștene din perioada interbelică prin reproducerea pe copertă a unei fotografii realizate de Nicolae Ionescu, portretistul conștient de necesitatea imortalizării pe celuloid a epocii sale.
Opera lui Sebastian își probează și astăzi actualitatea pentru că îi vorbește omului contemporan despre excluziune socială, violență și abuzuri, răni ancestrale rămase nevindecate, cu toate preocupările moderne pentru democrație – un alt motiv, pe lângă calitatea de frescă socială, de a o face cunoscută prin traducere.
Lect.dr. Mioara Adelina Angheluță
Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București
Care e biografía pe care o admiți, Dan Ciupureanu? Cunoscându-te, stiu că nu vei alege una doar pentru că ți-ar veni bine. Din punctul meu de vedere aș vrea să sune așa:
Dan Ciupureanu, născut în Craiova, tatăl unor minunați copii, se roagă zilnic, din ce mai mult, mai temeinic, pentru sufletele celor îndurerați.
-Scrisul nu este bun decât pentru posteritate, cum bine au zis-o mulți. Succesul imediat este făcut doar pentru oportuniști, iar dacă nu creezi un val de antipatie, nu exiști. Când m-am apucat, am visat ca orice tânăr scriitor, la premii, la muze, la bani și la faimă. Apoi am înțeles că toate acestea nu sunt decât niște iluzii false. Vezi o grămadă de veleitari cu placa de surf pe cel mai înalt val. Aceștia, pentru o istorie culturală, nu vor spune nimic, pote nici eu, în ceea ce mă privește având cu totul alte priorități.
Tu ești un supraviețuitor și, ca să completezi, și avansezi. E ceea ce nu prea se întâmplă unui X% din cazuri. A fost arta forma ta de a fi flexibil și de a doza o viață care venea prea mult? Ai avut multe perioade de umeri căzuți.
-Slavă Domnului, nu am picat niciodată, iar când e vorba de artă am o energie debordantă. Mereu pun la cale câte ceva nou, mereu am gânduri profunde și incredibila poftă de a crea.
De ce nu ți-a ajuns doar să scrii? Abia târziu am văzut și noi câte hibernau în tine.
-Cred că nu-mi ajunge nici câte fac acum, o să mai aveți foarte multe noutăți din partea mea, în acest sens.
Ești fiu de poet. Unde mai pui, al unui poet pe care toți îl știm, Ionel Ciupureanu. Câtă distanță poate fi între ce credem despre anumite personaje și realitate? Care sunt lucrurile acelea pe care niciodată n-o să poți să le uiți, cu tatăl tău & despre el?
-Nu voi uita niciodată mirosul său de „Carpați”, de când eram mic și mă lua în brațe. Sau de turneul prin toată țara de editura la care publicasem un roman, în care am mers împreună.
Zilele trecute, băiețelul tău a împlinit 7 ani și ai repostat pe Facebook, „Dragă Lucas”. Sunt asta părinții, cei pe care îi căutăm mereu când nu mai avem cu cine vorbi?
-Sper să da, dar știu aproape sigur că nu. Eu, de exemplu, nu am avut niciodată nevoie de poezia tatălui meu când eram mic.
Ți-am pus deja câteva întrebări. Cum te simți, Dan Ciupureanu?
-Deprimat după examenul auto picat, la a doua bere, la un „Marlboro” și sentimentul că cei mici sunt departe și că nu mă pot întoarce acasă prea curând, fiind obligat să dau examenul din nou în 15 zile. Cu dorința de-a vedea un film bun la mine, cu câțiva prieteni calumea de prin București.
Ți s-a zis vreodată să faci poezie, te uitai cu interes când scria tatăl tău? Unii reușesc așa să învețe.
-Nu mi s-a zis niciodată. Câteodată îmi dădeam cu părerea, mereu zicea că aveam dreptate. Mă uitam total lipsit de interes.
Alexandra și Lucas sunt părți ale gestiunii colective a filmelor tale. Iulia e o sursă de inspirație pe care nu ai pierdut-o nici în poezie, nici în proză. Asta îți servește să înțelegi precis relația ta cu lumea via familie?
-Nicidecum, ci doar relația mea cu ceea ce simt despre asta.
Cum e să te uiți la poezie fără să o atingi? Ai perioade în care doar citești?
-Am multe perioade în care doar citesc, scriu tot mai rar.
Mergi drept spre niște recomandări. Care sunt scriitorii din care vrei mereu mai mult? Cui ai da vizibilitate peste ce are deja? Te cunosc și am întrebat cât de puțin pretențios am putut.
-Ovidiu Nimigean, Nicolae Avram, Constantin Acosmei, Radu Aldulescu, Radu Nițescu, T. S. Khasis, tinerele poete din Moldova, care au format o antologie, am uitat care, Sorin Catarig, Dan Sociu, Anastasia Gavrilovici, Tatiana Țîbuleac etc, etc.
Contează să publici sau în cât timp o faci de când ai început să scrii? Unde crezi că joci după destule cărți publicate, ai lăsat în urmă „amateurs”?
-Tocmai acum am descoperit că nu prea mai vreau să pulic, adică să mă țin de amatorisme. Poezia are și oameni de care nu mă pot desprinde. Din cei pe care nu îi explic dar despre care vorbesc de câte ori îmi povestesc viața.
Dan Ciupureanu, Kido (e posibil ca vreodată să îl fi scris și cu doi de ” d”), e unul din cei de care sunt convinsă. Și, dacă nu ne-am vorbi, o parte din mine ar rămâne singură!
Poate c-ar trebui să o spun dar sunt convinsă că o știi, Olga Stefan, am venit căutând poezie. Admit, o procesiune reclamând prestigiu! Într-un timp foarte scurt, mai multă lume a arătat spre tine prezentându-te ca „poeta mea favorită”. Mi s-a mai întâmplat cu baruri și cu catedrale, ceea ce trebuie să admiți că te transformă într-o ocazie obligatorie, neputând eu renega asemenea relevanță.
Ai post fix în poezie. E unul dintre cele mai bune lucruri căruia i te puteai dedica?
Laura, îți mulțumesc pentru ocazia de a povesti puțin despre mine și „ale mele”. Citesc „post fix” și mă încearcă o jenă: eu nu am niciun „post fix” în lumea reală (cea în care faci și strici bani). Sunt suplinitoare, pentru că suplinitori se nasc și, mai nou, mor profesorii din România. Cei de română, mai cu seamă. Dar poezia m-a angajat (sau m-a răpit?) de pe la 8 ani. Copil de mingi, „lady in waiting” (cameristă, menajeră)… și țin la metafora asta și la ideea că fac pentru „her ladyship” ceea ce oamenii care participă constant la „dineurile” ei nu mai știu să facă: o apăr cu discreție, vreau să vorbesc despre ea dintr-o postură umilă, nu ca un cunoscător („toți se pricep la poezie”), o privesc cu teamă și cu venerație. Poate să sune patetic, dar mă feresc de etichetele care mă glorifică. „Poeta preferată”? Doar o persoană care scrie, „Puck” sau „Ariel” mai mult decât „femeie” sau „bărbat”, oricât de mult lașitate încarcă acest gen de eschivă de la asumarea genului ca „armă încărcată”. Cine știe în piciorul cui descarc toate armele astea de foc pe care nu mi le doresc, dacă le iau cu mine peste tot, ca și cum n-aș avea încotro.
Bănuiesc c-ai mai și renegat ulterior, dar la ce poeți apelai în adolescență? Lăsăm să se odihnească cei pe care îi studiai după programa școlară.
Uite, eu am impresia că am trăit o adolescență foarte lungă. Mi-am și dorit să devin adolescentă: scriam poezie de la opt ani, un gen care parcă nu merge cu ciorapii albi, sandalele de lac și codițele regulamentare. Visam să fiu rebelă, ca să mă asortez cu vocea care-mi scria textele. Și, ca destui prieteni ai mei, mă simt, la aproape 32 de ani, tot într-un fel de post-adolescență. Prelungiri ale romantismului pe baricadele luptelor pentru independență și identitate într-o decadă neprietenoasă, care nu mai promite boom-uri de niciun fel. Încap în această vârstă cutii chinezești ale mai multor gusturi, renegări, reîntoarceri. Mai mult timp mi-am petrecut, între 13 și 19 ani, nu citind poezie, ci privind tablouri în albume de artă, apoi citind, dar tot nu neapărat poezie, cât proză, filozofie. Denise Duhamel spunea că citind poezie inviți muza altora în arta ta și, oricât de tentată această vizită de gală, polifoniile și aceste ciocniri de forțe dezarmante, specifice marii poezii mai ales, îmi fac bine numai în doze mici, lent administrate. Ca să mă rezum însă la genul predilect despre care m-ai întrebat, pot spune că pe la 12-13 ani mă visam mai degrabă artist vizual și că, implicit, visam o carte-obiect, ilustrată de mine, iar modele îmi deveniseră volume precum această ediție a Poemelor alese ale lui Saint-John Perse, de la Univers (1983), o carte pentru care tatăl meu avea un adevărat cult, ori Calea Șearpelui (a lui Gellu Naum), proaspăt apărută și ea. Apoi m-am îndrăgostit și, sigur, am avut o fază neomodernistă, populată de versuri din Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu și, cumva în răspăr, de obsesia pentru sonetele lui Vasile Voiculescu. După care m-a „contaminat” proza lui Cărtărescu și, implicit, poezia lui (iar, prin intermediul biografiei lui M.C., i-am cunoscut și pe ceilalți optzeciști). Cred că în momentul în care am luat în serios scrisul ca îndeletnicire non-mimetică, am început să citesc mai multă poezie clasică (Shakespeare, romanticii germani, simboliștii francezi, expresioniștii), dar și mai multă poezie de pe Poemhunter (nu se inventaseră nici e-readere-le, nici bibliotecile virtuale ceva mai ofertante), iar favoriții mei absoluți erau, previzibil, beatnicii, pe de o parte, zeițele Sylvia Plath și Anne Sexton, pe de alta. Tot atunci, cu ocazia unei tabere de creație-concurs de creație, care aduna împreună 12 foarte-tineri într-o competiție prestigioasă pe atunci, Festivalul Prometheus, am citit texte din primele volume sau din jurul primelor volume ale douămiiștilor. De la pleiada asta atât de diversă, nemiloasă, imaginar și discursiv, am învățat nu că limbajul e liber ori vecin oricărui registru (asta intuiam), ci că orice voce, oricât de aspră ori de vulnerabilă, e validă. Tot de la ei am mai strâns destule nume (Mircea Ivănescu, Mariana Marin, Angela Marinescu, Iustin Panța, Nora Iuga… asta ca să numesc doar câțiva „grei”), care m-au influențat și m-au hrănit, până când am putut să merg pe toate picioarele de miriapod care-ți trebuie ca să străbați lumea de după adolescență. Au fost ani zemoși, neverosimili. Am primit atât de multe sfaturi bune și atât de multe sfaturi proaste, uneori mă mir că sunt aici, funcțională. De fapt, am glisat mereu între general și particular, între marile bulevarde și micile mele obsesii tematice.
Nu toate peripețiile poeților sunt nutritive așa cum nici toate locurile unde mergem cu pantofi cu toc n-au covoare. Cu ce aspirații glamouroase terminai universitatea?
Am mai spus-o, pentru mine facultatea nu a fost o perioadă fertilă. Am citit mult, da, dar am tăiat niște legături cu nava-mamă, literatura pe care voiam s-o scriu și am pierdut curajul s-o scriu, iar așteptările mele erau golite de sevă. Acum nu mă lovesc decât de amărăciunea unor constatări ca „nu am păstrat legătura cu niciunul dintre prietenii de atunci” sau de calculele comparate ale ratelor de succes pe care le cunosc unii sau alții. Mi-ar fi plăcut probabil să privesc lumea din costume Dior, de pe tocuri Manolo Blahnik și de la etajul 20 al unei clădiri de sticlă, dar poate că stau într-o clădire de sticlă, ce scriu are destulă transparență și fragilitate ca să treacă și drept așa ceva.
Ți s-a întâmplat să nu știi cum să lași poezia doar pentru a ajunge să trăiești mai bine?
Mie nu mi se pare poezia un gen cronofag, m-a lăsat ea uneori, când am devenit ceva incompatibil cu tihna pe care o presupune scrisul. Totodată, poezia e oportunitate: să fii mereu pregătit să lași ceea ce faci ca să notezi un vers. Dincolo de câte un puseu inspirat însă, lucrez măcar 2-3 ore zilnic pe texte noi sau mai vechi și încerc să o fac ca și cum aș depinde de acest lucru. E ca și cum, pictor, mi-aș vizita atelierul, muzician, studioul… Cineva mi-a zis cândva că ar trebui să mă hotărăsc: mă iau în serios ca autor sau e doar un hobby de duminică, o cochetărie? Știi tu, femeilor li se impută orice pasiune ca fiind, de fapt, un travesti al macrameului liniștitor, non-subversiv, al lucrului de mână. Și dacă ar fi? Emițătorul reproșului nu e creditabil, intuiția lui a intrat în coliziune cu o frică a mea. Așadar, răspunsul meu e: sper să nu trăiesc mai bine, preț de câteva mărci de haine mai sus, în dauna calității singurei munci pe care o prestez cu încredere. Oricum, ca să periclitez ordinea definițiilor comode, poezia nu e pasiune pentru mine, că nu mă energizează, nu mă umple de viața „cealaltă”. E un fel de sentință „ok”, în regim relaxat.
S-a democratizat poezia sau doar suntem lăsați să credem asta?
Dacă am fi la Hogwarts, ți-aș spune că mai nou sunt admiși și muggles, oameni care știu să speculeze „the magical brain”, nu doar pure-bloods, care așa îl au, și că se vede, se vede.
Mi-e teamă de timpuri în care librăriile s-ar putea transforma în și mai multe magazine. Impecabilă și implacabila conștientizare! Pentru cine continui să privești poetic?
Eu scriu texte pe care mi-ar fi plăcut să le citesc și nu le-am găsit. Încerc să acopăr teme incerte, sentimente nedeslușite, de care am fugit sau de care oamenilor le e sau le-a fost rușine, să clarific, să despic firu-n patru, să nostalgizez, mai ales.
Trebuie să fim prudenți cu numitul cotidian excesiv, e solvent in poezie și până la ce punct?
Sigur că ideal e ca, după vârste și faze experimentale, să conștientizezi „ce-ți iese”. Nu bagatelizez și nici nu combat ceea ce nu mi-e specific. Recunosc însă că mie nu-mi mai vin genul acesta texte, care-mi poluau (mi se pare acum) volumul de la 18 ani, lumea nu mai e nouă. Găsesc tot mai împovărător să-mi impun o poezie tranzitivă doar pentru că își găsește mai ușor un public. (Îmi) privesc viața cu asumată miopie.
Te expui sub control în ceea ce scrii?
Expun tot felul de euri vechi, pentru că am impresia că, de la distanța comodă a unor ani care au șters granițele dintre ceea ce s-a întâmplat și ceea ce am uitat, nu le poate lua nimeni urma. Când scriu lucruri prea ușor de cartografiat biografic, resimt un tip de eșec personal. Dacă că am particularizat, m-am lăsat furată de propriile peisaje, n-am mai făcut poezie, m-am alintat „ca și cum” aș cere ajutor. Mi-am spus mereu că poezia nu ar trebui să-mi fie limbaj Morse, prin care să transmit variantele alambicate ale unui S.O.S.
Curajul emoțional, confesiunea sunt procese de intensitate crescândă?
Nu știu dacă înțeleg bine întrebarea, așa că o să răspund în două moduri. Pe de o parte, confesiunea (falsa confesiune uneori) apropie. Pe cine de cine? Pe autor de propriul lui material; pe cititorul impresionist de carte. Nu cred că trebuie să ne autoflatăm (noi, confesivii) afirmând că la mijloc ar sta curajul. Să recunoaștem mai degrabă un anumit tip de solipsisim: lumea există la intensitatea la care exist eu. Pe de altă parte, practica de a scrie confesiv adâncește, de la o carte la alte, cute, șanțuri inestetice, acest tip de discurs aluvionar nu poate rămâne în aceeași matcă. E minunat să fii confesiv și teribil de cameleonic, dar cei mai mulți dintre confesivi sunt doar narcisiști și conservatori. Îți trebuie o exigență vecină cu răutatea ca să arunci la gunoi toate prostiile care sună bine, dar nu spun nimic, pe care le strângi de-a lungul unui an de scris. Eu o fac, o tot fac.
Analgezice, sedante sau poezie?
Nu știu. Eu sufăr de migrene cu aură, am o serie de analgezice pe care le iau, poezia nu e printre ele.
Pare că ai scăpat de recunoașterea după model, ceea ce neliniștește critica, obișnuită să nu întâmpine rezistență la ora clasificărilor. Ce să așteptăm de la tine?
Care critică? Avem câțiva oameni inaccesibili, care acordă premii și scriu despre cărți apărute la Humanitas și la Polirom. Și avem câțiva studenți la litere, încă vii, care aspiră la turnul de fildeș din care se acordă premii (și se scriu laude) cărților de la Humanitas și Polirom. Ceea ce e minunat, dar infertil celor care caută validare/clasificare. Între timp și în acord cu propriile limitări, îmi văd de treabă. Pregătesc un volum nou, care probabil că va apărea la Casa de editură Max Blecher cândva prin 2021/2022. Aș vrea să reeditez volumul din 2006, de la Vinea. Nu am renunțat la visul unei cărți-obiect, ilustrate de mine, iar în timpul stării de urgență am desenat foarte mult. Ar trebui să îmi public și lucrarea de doctorat, dar amân momentul acesta, pentru că nu mă simt confortabil ca autor de studii științifice, în ciuda referatelor laudative pe care această lucrare le-a primit. Am uneori tresărirea de a mă întreba pentru ce anume fac toate astea, însă țin minte cum era „pauza”, cum n-a avut efect anxiolitic.
Demonstrezi mereu cum poate fi feminină Olga Stefan. E timpul să spui cum e să fii și feminină și feminista!
Mă pune în dificultate acest cuplu conceptual. Feminitate? Mă stânjenește: în planul unei mitologii personale, vocea mea e tot a fetei care care își ascunde „corpul greșit” în haine army și căreia băiatul de care s-a îndrăgostit îi spune Ștefan. Feministă? Într-un sens rudimentar: că mi-ar plăcea să nu ne mai definim ca „altfel” decât „celelalte” și să vedem mai puțini bărbați alfa stafidiți de propria lor importanță umilind, la cenacluri, lecturi, festivaluri, femei care scriu. Dar de toxicitatea unui feminism inerțial arțăgos mă feresc. Nu spun că nu e nevoie de afirmări și reafirmări care scot contestatarii dezinformați din zona lor de confort, dar m-am regăsit într-o sintagmă denigrantă: analfabet politic. N-ai ajuns la varianta mea desăvârșită. Ca la un casting după care nu mai primești nicio veste, aici, acum, asta sunt eu.
Scrii o poezie care funcționează, dovadă că se poate distinge fără utilizarea aproximarilor. Mă gândesc la cei care te aleg, pe tine și nu un alt autor. Ai lectori care încep să îți semene. În fapt, orice altceva e în plus!
Olga Stefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. În 2019, a obținut titlul de doctor în Științele filologiei, elaborând, sub îndrumarea profesorului dr. Corin Braga, lucrarea Imagini vii, corpuri artificiale. Conceptul de simulacru și ipostaze ale copiei fără referent. Debutul său asumat în poezie este volumul Toate ceasurile (editura Vinea, 2006, distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat, la un deceniu distanță, de Saturn, zeul (Editura Charmides, 2016). Alte volume: Charles Dickens (Editura frACTalia, 2017, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei), Civilizații (Editura Paralela 45, 2020, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (Editura Vakxikon, 2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.
Admirăm oamenii care transmit emoție prin cuvântul scris.
Este motivul pentru care iar ne-am făcut părtași unui eveniment altădată obișnuit dar care din motivele cunoscute a ieșit din cotidian, o prezentare de carte. A fost una atipică în condițiile date, o întâmplare adaptată vrând-nevrând la situația socială neprietenoasă. Gândită inițial ca o întâlnire informală între prieteni s-a dovedit a fi o lansare de carte în toată regula.
Marina Dirul ne-a citit în ultima sâmbătă a lui septembrie din Tiganca, ultimul său volum publicat la editura Mirador din Arad. Întâmplarea a avut loc sub egida Centrului Cultural Robarna din Barcelona în spatiul oferit de VRS în Sabadell/Barcelona unde am încăput cu greu respectând condițiile de distanțare și protecție impuse de pandemia care ne ocupă tot timpul.
foto: robarna.com
Tiganca este o culegere de schițe literare în ediție bilingvă, română/spaniolă. Tradusă de Maria Liciu, prefațată de Valentin Popescu, decanul de vârstă al jurnaliștilor români din Spania și de Claudia Partole, poetă, eseistă, prozatoare, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România.
Postfața cărții îi aparține lui Nicolae Pătruț iar lui Ioan Matiut i se datorează în mare parte apariția tipăriturii în condiții tehnice și estetice optime. Coperta și grafica pregătită de scriitorul și pictorul din Fălticeni, Gabriel Todică iar ilustrațiile din „Tiganca” Elenei Hâncu. Multe nume, mulți oameni care au crezut în scriitura barcelonencei Maria Dirul. Cititorului îi rămâne să ne valideze emoția pe text, găsiți cartea la adresa de mai jos.
Marina Dirul s-a născut în Criuleni, Republica Moldova, dincolo de Prut, pe malul drept al Nistrului, dar o parte din strămoși (bunicii paterni) și-au dus traiul pe malul stâng al fluviului, fiind astfel despărțiți de neamurile lor de sânge.
Autografe, cafea, pișcoturi și un cântec de inimă interpretat a cappella de Doina Șerbu au animat conversația care, din orice parte ai privi-o, a adus un strop de lumină unei după-amieze de sămbătă românească în Barcelona.
Tiganca este disponibila la vanzare in Sabadell, C de Barcelona 187, Barcelona. O puteti comanda online de oriunde prin tzeava.com
”Fake-News în Epoca de Aur” este cel mai recent titlu din portofoliul lui Ioan T. Morar și cartea (editura Polirom, 2020) care asigură ”materia” primă pentru dialogul de față dintre Cristian Pătrășconiu și Ioan T. Morar.
O carte despre care Mircea Mihăieș notează că „Fie că și-a propus, fie că nu, Ioan T. Morar ne oferă o savuroasă contra-istorie a comunismului românesc. Sub forma unor secvențe adeseori burlești, scriitorul livrează imaginea unei lumi în care absurdul era regula, nu excepția.
Deși scrise sub ghilotina cenzurii, ele sînt complet dezinhibate, cu o libertate a gîndului și a expresiei ce le dădea, în epocă, un aer de neverosimil. Și totuși, textele au apărut în presa ultimelor două decenii comuniste, pe sub nasul activiștilor de partid și al vămuitorilor ideologici. Cum a fost posibil acest lucru?
Uneori, prin jocul hazardului, pe care autorul îl explică în palpitante capitole de memorialistică. Adeseori, prin partide de șah încrîncenate în care inteligența s-a dovedit superioară obtuzității și prostiei. Cartea lui Ioan T. Morar este, pe lîngă certele virtuți literare, conectate la o nesecată mină de umor și inteligență, un sclipitor document de epocă. Sîntem invitați cordial să urmărim felul în care o Românie alternativă – plină de umor, cu un accentuat simț al grotescului, inventivă, colorată, ironică – dă cu tifla cenușiului murdar al ideologiei comuniste.”
De ce să (ne) mai amintim de Epoca de Aur?
Răspuns previzibil: să ne amintim de ea ca să ne putem elibera. Să putem rîde, să putem uita și să scăpăm de o povară. Cel puțin eu, după ce am terminat de scris și am dat cartea la tipar, m-am simțit mai liber. Scăpasem de ceva, de niște povești în care otrava epocii mai era prezentă… Am spus în introducere că trebuie să ne amintim ca să putem uita. Ca să ne despărțim definitiv. Tocmai de aceea, o spun răspicat, cartea mea nu este un gest de împăcare cu Epoca, ci unul de totală și definitivă despărțire.
Avem o memorie publică bună/suficientă/activă/adecvată despre Epoca de Aur?
Din păcate, deși, în mod public, există inițiative de a conserva, discuta, diseca Epoca, deși a existat o condamnare oficială a comunismului, rezultatele nu sînt spectaculoase. Nu atît de spectaculoase încît să contracareze nostalgia toxică din spatele convingerii unora că “era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” . Departe de mine gîndul trufaș că această carte ar repara situația…Dar am încercat să demistific cîteva afirmațiid e genul “Da, dar Ceaușescu a făcut metroul”. Nu, nu Ceaușescu a făcut metroul, amestecul lui în proiectul metroului l-a făcut mai vulnerabil, mai prost, de fapt. Nostalgia e de înțeles, și eu sînt nostalgic al anilor 1980 pentru că eram tînăr. Dar e de neînțeles cînd această nostalgie se edifică pe amintiri false, provenind din falsurile propagandistice ale Epocii.
Ce e/cum e Epoca noastră de Aur? O epocă în care, prin forța împrejurărilor de destin, ați trăit ceva mai mult decât mine…
Am trăit pînă la vîrsta christică, 33 de ani, în comunism, dintre care 25 ani în Epoca Ceaușescu. Acum îmi e ușor să privesc înapoi și să povestesc, cu detașare, diverse întîmplări. Dar atunci, o spun cu toată sinceritatea, credeam că sîntem condamnați să trăim într-un comunism fără sfîrșit, credeam că istoria se va bîlbîi mereu. Nu vedeam nicio ieșire. Iar Ceaușescu părea, ca să zic așa, din ce în ce mai nemuritor. Eram convins, ca majoritatea românilor, că după el vine Nicu. Și ne puneam speranțele în schimbarea reprezentată de el, de altfel Securitatea întreținea acest zvon, că el va fi urmașul. Chiar se spunea că, atunci cînd va veni el se va da pămîntul țăranilor și se vor înmulți barurile, cam asta era doctrina lui economică, prezentată “pe surse”. Iar perioada în care Nicu Ceaușescu a fost prim-secretar la Sibiu, menită să fie ca un fel de perioadă pilot pentru viitorul conducător, a produs și ea fake-news-uri pe care, de aemenea, am încercat să le demontez.
Cum poate exista atâta cenzură într-o Epocă de Aur?
Cîtă vreme cenzura a fost oficială, reprezentată de Direcția de presă și tipărituri, situația era clară: îți taie cenzura din text, după aceea tu nu mai ai nicio responsabilitate. Paradoxal, după părerea mea, cenzura s-a întărit în momentul în care, printr-un gest de falsă eliberare, Ceaușescu a desființat cenzura. S-a întărit pentru că ea s-a practicat mai mult, la mai multe paliere. Dacă înainte decidea cenzura și gata, după desființare aveai tu o responsabilitate, iar în cazul publicațiilor, redactorul șef, apoi forul de partid. La Viața studențească se mai adăuga “controlul” din partea UASCR…Nu i se spunea cenzură, erau “observații” care se traduceau prin tăieturi: de articole, de fragmente, de fraze și cuvinte. E în carte o poveste a unui poet clujean care lucra la cenzură. A dat un grupaj de verusir la revista Echinox și, cînd le-a citit, în calitate de cenzor, a tăiat din ele. Poate părea incredibil, dar toate tipăriturile, inclusiv biletele de tramvai sau de autobuz trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Mașinile de scris erau înregistrate la Miliție, ca nu cumva posesorii lor să scrie texte dușmănoase. Eu nu am înregistrat-o, la început din motive obiective, (eram profesor la Lugoj, dar aveam domiciliul stabil în Arad, unde ajungeam doar duminica, iar duminica Miliția nu avea program) apoi deja era periculos să merg cu ea la înregistrat, după ce am folosit-o atîta vreme ilegal…Mi-a fost teamă să nu fiu prins, tocmai de aceea, nici nu am ascuns că am mașină de scris, era la vedere. Cum să-ți imaginezi că un ziarist scrie articole, acasă, la o mașină de scris neînregistrată.
Nu s-a vorbit destul despre alt timp de cenzură, a vieții intime, despre fenomenul care a dus la apariția “decrețeilor” . Despre cenzura vestimentară, despre faptul că partidul îți indica modul în care să te tunzi…cenzura nu era numai la tipărituri…Șablonul Omului Nou a umplut de răni oamenii vechi, oamenii reali, oamenii de rînd.
Aporpo de cenzură, mă înspăimînt cînd văd această reizbucnire a ei în toată lumea, această invazie de gînditori corecți care te taxează pentru orice nu e conform cu proiectul lor ideologic. Lumea trece printr-o perioadă periculoasă pe care, avînd experiența anilor ceaușiști, noi o putem vedea mai bine. Mutilarea gîndirii amuțirea vocilor non-conformiste, șablonizarea culturii îmi amintesc tot mai mult de ce am trăit noi, atunci. Ei, cum am trecut prin Epoca de aur, om trece noi și prin Epoca Gîndirii Corecte! Sănătoși să fim, zic, dar gluma asta e cam amară.
Și, complementar întrebării anterioare: de ce avea nevoie Epoca de Aur de fake-news?
Epoca de Aur, chiar această expresie lipită pe perioada lui Ceaușescu, era un fake. Propaganda de partid se ilustra prin două componente: cenzura și falsul. Fără fake news, fără raportările false din industrie și agricultură, fără minciunile despre bunăstare, fără elogierea unor calități inexistente ale cuplului Ceaușescu, Epoca de Aur nu ar fi putut trăi. Dezinformarea sistematică, vehicularea unei imagini idilice a românilor, insistența maladivă asupra superiorității socialismului în fața capitalismului sînt stîlpii acelei epoci. Supraviețuirea Epocii de Aur a fost posibilă numai prin generarea continuă a fake-news-urilor. Imagini false destinate Occidentului (ambalate, cumva, mai cu grijă) și imagini false care să convingă românii că viața lor e luminoasă. Ceaușescu, salvatorul Planetei, candidat la Nobelul pentru pace, imaginea aceasta a fost construită pe bani grei de statul român, cu concursul unor condeie disponibile care i-au scris biografii false, care i-au oferit diplome. Vizitele de lucru ale lui Ceaușescu erau prezentate românilor ca mari evenimente planetare și uriașe recunoașteri ale valorii lui și, implicit, ale justeții politicii sale interne.
Am putea spune că fake-news era un ”principiu de funcționare” pentru Epoca de Aur?
Da, categoric. Secția de propagandă era incubatorul fake-news-urilor oficiale. Imaginile tot mai edulcorate ale familiei Ceaușescu (aici Sabin Bălașa a fost un maestru) sînt tipice pentru cum lucra porpaganda. Stejarul din Scornicești, Geniul Carpaților, Arhitectul păcii mondiale, Părintele Națiunii nu au fost o emanație a unor spirite libere, a unor creatori integri, ci produsul propagandei oficiale. În Epoca Omului Nou Ceaușescu devenise un fel de Supraom Nou. Un trimis al Istoriei! O imagine alimentată, zi de zi, de presă, de televiziune, de radio…Portretul lui Ceaușescu a invadat toate instutțiile publice ca dovadă a unei iubiri extraordinare pentru Conducător. Evident, o iubire fake, inexistentă.
Dumneavoastră ați produs multe fake-news?
Da, în carte este o mică antologie de fake-news-uri produse de mine. Săptămînal în Viața studențească, din cînd în cînd în Orizont, în almanahuri, în programul săptămînal al echipei de fotbal Rapid. S-au adunat cîteva.
De ce? Mai precis: ați fost conștient, subconștient sau inconștient făcând așa ceva?
Din toate cîte puțin. Eram blazat, lucram deja în presa vremii, simțeam nevoia să găsesc o breșă, o fantă, să păcălesc cenzura. Pur și simplu mă distram de fiecare dată cînd întîmăplări gogonate inventate de mine treceau prin sita cenzurii. Nu cred că-și imaginau, cei de acolo, că există posibilitatea să fie duși de nas. Ei erau atotputernici, noi, ziariștii, eram niște slujbași supuși. Mi-am asigurat, cumva, doza de adrenalină. Acum, parcă, îmi dau seama mai mult de inconștiența de atunci, văd mai bine riscurile. Mi-a fost frică, dar o frică transformată, paradoxal, în curaj.
Prin ce sunt diferite fake-news de atunci de cele de astăzi?
Dacă vorbim de fake-news-urile produse de propagandă, nu sînt mari diferențe. Ceea ce circulă astăzi ca feke-news, informații trunchiate, reconstruite, întîmplări inventate sau cu mesaj distorsionat, toate acestea au scopuri propagandistice. Diferența este că fake-news-urile de atunci, de la noi, nu erau produse în libertate, nu aveai alternativă. În lumea în care trăim, încă mai avem dreptul la opinie, e drept, din ce în ce mai îngrădit de corectitudinea politică. PCR era, pentru România, corectitudinea politică absolută.
Ați fi putut avea, în materie de fake-news fabricate de dvs, un asemenea palmares în comunism fără complici?
Nu se putea fără. Cum am povestit în carte, am avut de partea mea cîțiva complici care, în fond, au riscat la fel de mult ca și mine închizînd ochii și publicînd ceva ce știau că e fake-news. Nu am acționat singur: Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Radu G. Țeposu, Ioan Groșan, Ioan Buduca, Lorin Vasilovici, Radu Călin Cristea și Stelian Tănase, iată, onorată instanță, lista complicilor mei.
Ce fel de poveste despre comunism spuneți, de fapt, în ”Fake-News în Epoca de Aur”?
Spun povestea mea, evoluția mea printre capcanele Epocii, vorbesc despre eforturile mele de a nu mă face de rîs, de a nu mă conforma. Cum am subliniat în carte, nu am fost un erou, dar nici un laș, un lingușitor al regimului, un turnător al Securității. Și asta mi-a luat multă energie, mi-a provocat multe insomnii. Povestea cărții e o autobiografie de context.
Epoca de Aur ca fake-news! Sau e mult prea puțin spus așa?
E acoperitor, total acoperitor. Să-l compari pe Ceaușescu, un incult, cu școlaritate pauperă, cu profil clar de dictator, să-l compari, deci, cu Pericle, ce argument mai clar ne trebuie că totul era o făcătură? O imagine falsă, triumfalistă, acoperind o lume cenușie, ținută în frig, întuneric și înfometată. Iar porcesul de înfometare să-l îmbraci într-o pojghiță pseudo-științifică numită Prorgramul de Alimentație Rațională a Populației. Deși, cum totul se dădea pe rație, alimentația chiar era rațională. Exista un banc în epocă, foarte bun, după părerea mea. “Dacă la noi e atît de bine și în Occident e atît de rău, atunci de ce la noi e atît de rău și în Occident e atît de bine?”
Ioan T. Morar / La Ciotat,, Franța, 2020
Și o întrebare ”cu mantă” care poate deriva din anterioara: comunismul românesc a fost un ”fake” sau a fost comunism autentic?
Chiar nu știu ce e comunismul autentic. Cel din URSS? Cel din China? Cel din Cuba, din RDG, din Ungaria sau din Corerea de Nord? Pentru că, în opinia mea, comunismul este o ideologie împotriva oamenilor, da, toate aceste comunisme au fost autentice, și-au îndeplinit menirea. Comunismul a fost adesea matricea din care au pornit dictaturile comuniste. Dacă o “aplicare” a comunismului ca orînduire statală a adus cu sine restrîngerea drepturilor și chiar crime, atunci, acel comunism a fost autentic. Da, ce am trăit noi pînă în 89 a fost un comunism autentic, în costum popular românesc.
Care sunt cele mai elaborate 3 farse textuale care sunt legate de numele dvs?
Prima este cea cu poeziile lui Cassius Clay publicate în Almanahul României Literare din 1986, apoi traducerea din cartea de aforisme ale lui Bud Spencer “Piedone”, în Viața Studențească, și, în fine, a treia, citatele (false, evident) din scriitorii clasici români despre sport, apărute în programele de meci de la Rapid București. Cu ștampila Comitetului de partid al Muncipiului București și semnătura tovarășului Croitoru, bucuros că sportul e atît de bine oglindit în literatura autohtonă.
Dar fake-news care vă sunt favorite? Tot 3, să zicem…
Am avut multe în Viața Studențească, la rubrica Lumi paralele: 1) întîmplarea cu o familie de botaniști brazilieni mîncată de o plantă carnivoră 2) Povestea tripleților care s-au căsătorit cu triplete, de mai multe ori 3) Știrea despre o familie de nictalopi din America de Sud care, văzînd perfect în întuneric (asta înseamnă nictalopie), erau angajați paznici de noapte.
În decembrie 1989 ați pus în circulație vreo fake-news?
Nu, dimpotrivă, am crezut în fake-news-urile cu teroriști, am fost vigilent, mi-am pus și eu cocardă tricoloră la braț…Am plecat spre televiziune cu primul număr din Studențimea democrată, titlu care-l schimba pe cel al Vieții studențești. Am petrecut noaptea la tipografie…Deci, am participat la fake-news, dar, de data asta, de pe cealaltă parte a baricadei, în calitate de consumator. Iliescu mi s-a părut, atunci, în primele zile, salvatorul, existau zvonuri despre el că e prieten cu Gorbaciov…Momentul în care mi s-a aprins beculețul în legătură cu Iliescu a fost cel în care a spus: “vrem să construim o societate fără bogați”. Eu credeam că vom fi o societate fără săraci.
Ați ”croit” fake-news și după ce Epoca de Aur a apus?
Am considerat Epoca încheiată. Au început să circule “făcături” multe, nu mă mai interesa. Nu exista niciun risc, nici un pic de adrenalină…dar realitatea însăși a produs tot felul de întîmnplări aproape de ideea de fake-news. Voi aminti o întîmplare post-revoluționară perfectă pentru discuția noastră: Victor Surdu a cumpărat un tablou care s-a dovedit a fi fals, cu un cec fără acoperire! Rotunjime perfectă!
De ce aveau nevoie în comunism pentru a ”asambla” fake-news?
Am să numesc un element care nu mi se pare suficient de bine pus în circulație: de slugărnicie. Toată Epoca s-a bazat pe slugărnicia activiștilor (mă rog, la ei era în fișa postului), pe slugărnicia scriitorilor, pictorilor, actorilor, jurnaliștilor, televiziunii. Era concurs de epitete adăugate lui Ceaușescu, de calități care să-l facă nemuritor. Apoi a apărut și Eena Ceaușescu în prim plan, și, în legătură cu descrierea ei hiperbolică, idilică s-au remarcat mulți: mamă eroină, savantă de renume, om de știință recunoscut mondial… Spectacolele omagiale erau, și ele, o competi’ie: cine scoater lume mai multă la mitinguri, cine scrie mai frumos, din corpuri umane, Ceaușescu -PCR. Un exemplu pe care eu îl consider cel mai grețos din punctul de vedere al pupincurismului: la TVR, în comentariul la vizita unei Gospodării agricole, jurnalista a spus, clar, fără echivoc: “În continuare, cei doi demiurgi au vizitat…” Nu un demiurg, ci doi.
Cum (e să) te aperi prin fake-news de comunismul românesc?
Nu m-am apărat, mai degrabă m-am ascuns…Mi-am creat o clandestinitate invizibilă, ca să zic așa. Mă amuzam să văd că pot publica “grozăviile” respective nestingherit. Apoi, referitor la poeziile din Orizont, de la rubrica Poemele Păcii mi se părea interesant să-mi schimb stulul, să scriu ca și cînd aș fi fost altul. Să mă joc cu libertatea poetică.
Când ați fost cel mai aproape să o pățiți de pe urma acestor dihănii textuale?
La un moment dat am forțat cumva, nota, am oferit o traducere din Poetul american John T. Miller, dar nimeni nu s-a gîndit să traducă numele și, deci, nimeni nu și-a dat seama că prezentat un Ioan T. Morar american. La semnătura traducătorului am pus Ion Șertineanu, aluzie la comuna mea natală, Șeitin. Dădusem, cumva, cheia ca să fiu prins. Și nu s-a întîmplat. Cel mai aproape de interzicerea rubricii Lumi paralele am fost chiar în momentul în care ea s-a interzis! În toamna lui 89, scrisesem una gogonată, cu o corabie care se întorcea din Triunghiul bermudelor după un secol, cu tot echipajul în viață, dar atins de muțenie. Povestea întreagă a opririi rubrici se află în carte…Nu o dezvălui acum…
Recomandați (consumul de) fake-news? Îl recomandați în vreo situație?
Acum e simplu, alegi fake-news-ul care corespunde gustrilor tale, ca și cum ai alege ce parfum, ce esență să aibă înghețata ta preferată. E la alegere. E inevitabil să întîlnim fake-news-uri, nu noi le-am inventat. Calul Troian e un dar fals făcut unei cetăți credule. E strămoșul fake-news-ului, cred. Am văzut printre titlurile ultimilor ani ao carte de spre fake News în Roma antică! Se poate ca asta să fie o cerință, o necesitate a omului, săp citească și minciuni pentru a putea să aprecieze adevărul. Nu știu, e o presupunere. Dacă, prin absurd (sau cum zicea Ceaușescu, “prin abstrac”) s-ar putea stăvili fake-news-urile, cum vă imaginați campaniile electorale? Promisiunile electorale, aceste fake-newsuri de perspectivă, predictive, să zic, nu ar mai putea exista. Campaniile electorale sînt perioade de abundență (iar îl citez pe Ceaușescu: “abudență din plin”) a fake-news-urilor. Se cheltuie bani grei pentru a le produce.
Au existat membri de partid și/sau securiști care au fost interesați să aprofundeze din creațiile personajelor inventate de dvs?
De la cabinetul tovarășului Olteanu, secretar cu propaganda la CC al PCR a venit o solicitare în acest sens. Dar nu dezvălui mai mult, povestea e în carte. Cred că are hazul ei și de aceea nu vreau să-l știrbesc povestind, totul, aici. Am avut ecouri nesperate la poeziile lui Cassius Clay, grupajul a avut parte de o cronică literară hiper-elogioasă în revista Flacăra, a avut comentarii la radio. Cu astfel de ecouri, paradoxal, nu m-a cuprins frica să nu fiu descoperit, ci certitudinea că nimeni nu va demonta această poveste. Cassius Clay s-a cimentat ca poet (el scriind poezie în realitate, dar așa, mai de boxer) și cred, ar fi fost o pierdere pentru toți să afle că e vorba de un fals.
Ați avut pentru aceste farse textuale maeștri, ”inspiratori” Sau au venit firesc, ca de la sine?
Pentru fake news, recunosc, am citit o schiță a lui Iosif Costinaș, în revista Orizont, cu un cioban care a devenit poliglot. Era o schiță literară, cu aparența de reportaj, o schiță umoristică. Și mi-am spus că aș putea scrie și eu astfel de întîmplări, mai puț’in apropiuate de literaturp și mai aproapiate de jurnalism. În materie de poeți și poezii inventate, desigur, știam de Fernando Pessoa, poetul portughez cu cinci identități.
Ați trăit în ”Lumi paralele”, nu?
Da, lumea în care am trăit păînă în 89 a fost, cumva, paralelă în raport cu restul lumii. În întîlnirile cu francezi (mai ales, în ultimul timp) dar și cu alți cetățeni care au trăit în ceea ce pe atunci numeam Lumea Liberă (azi, din ce în ce mai puțin liberă) cînd povestesc despre Epoca de Aur sînt privit cu o oarecatre neîncredere. Sigur, există oameni de stînga care cred ca și Iliescu, atunci, în decembrie 89, că Nicolae Creaușescu doar întinat idealurile comunismului. După ce le spulber îndoielile, mulți mă întreabă cum am rezistat. Și le spun că am rezistat prin solidaritate, prin complicitate, prin lecturi funamentale, din căr’i cu circula’ție clandestină. Faptul că aveam doar două otre de program, pe zi la tv,. și acelea de neurmărit, ne-au împins mai mult sprer lectură, spre dezbater culturale undeground. Aici am exemplul Cineclubului din Arad, unde, fiind înscriși la cursurile Școlii populare de Artă, ne adunam, aveam cadrul necesar să ne adunăm și să discutăm liber despre curente estetice, creatori de filme și altele.
Iar faptul că noi, din lipsa mijloacelor de a dubla filmele, le aveam subtitrate, dar cu dialogurile versiunii originale, ne-a familiarizat cu limbile străine. Am făcut, la o scară largă, în pușcăria largă a Epocii, ceea ce au făcut intelectualii închiși în pușcării grele: au învățat, au discutat, și-au povestit lecturi fundamentale, au fost solidari și au luptat situîndu-se într-o lume paralelă.
Am trăit într-o lume paralelă de care partidul s-a temut, iar Securitatea a supravegheat-o. Dar și despre asta, cum s-ar zice, “mai departe scrie-n carte”.
Notă: acest interviu a fost publicat în premieră în numărul 8/2020 al revistei RAMURI.
Mi-aș fi dorit să fi fost eu cea care să fi scris decisiv despre poezia lui Eugen Barz, înainte de-a se fi făcut consensul asupra atenției pe care o merită volumele parohului de Parla.
Laura Cătălina Dragomir – Spania
Deși n-am convenit asupra titulaturii, am ales să îl numesc după destinul domniei sale, ca ordine a priorităților fiind Eugen Barz preotul comunității românești din localitatea madrilena. O mobilitate alternativă transformată într-un atribut.
Eugen Barz, care scrie de foarte mult timp, a ajuns să și accepte, în ultimii trei ani, că e poet.
Un efort, aproape fizic, pentru cel care a văzut literatura mai mult ca pe o modalitate de a sta între ceilalți.
O formă altruistă de-a trăi noua condiție arată că Eugen Barz nu l-a lăsat în urmă pe „omul Domnului” pentru plenitudinea noii posibilități, își vorbesc menirile. „Biblioteca din Parla” ( Editura Junimea, 2019) e un volum pe care am fost convinsă că vreau să-l citesc tocmai pentru că autorul, coleg mie la Cenaclul de la Madrid, n-a încercat să-și proiecteze opiniile în cele ale unor viitori-posibili lectori.
În fapt, nu mi s-a zis nimic despre carte, rămânând totul la interesul meu.
Eugen Barz a avut în juru-i viață și Dumnezeu și, fără să se întrebe dacă despre asta se scrie în poezie sau nu, a găsit propria-i modalitate de-a o face.
Într-o literatură condiționată deseori de aspectul stilistic, săracă-n intenții și antrenată în abilități, obiectivul poeziei lui Eugen Barz e ca aceasta să reacționeze ca el și să îi semene.
Obișnuit să iubească, poetul își îndeamnă scrisul la similarități. Pentru a face bine și altfel, s-a lăsat obișnuit parohul-poet cu noua muncă. Să scrie, pentru Eugen Barz, e o formă eficace de-a se cunoaște cu inteligența interioară a divinității, văzând că și el poate întreprinde DURABILUL nefiind altceva decât un ajutor în apropierea de Dumnezeu.
Felul în care Eugen Barz e respectuos cu poezia e afecțiunea. E inevitabilul pentru un autor a cărui pregătire nu s-a întâmplat în lumea literelor. De aceea, Eugen Barz nici nu scrie ceea ce ar putea fi convenabil criticii, confraților, nici măcar publicului. Niciuneia din acele categorii destinate curtoazie. Lipsa unui cod nu înseamnă necunoașterea acestuia ci doar o lipsă a necesității în a-l aplica.
„Biblioteca din Parla” este un volum de poezie pentru care nu s-a negociat cu metafora, nu s-au pregătit imagini de dragul atractivului. E un volum care nu depinde de „cum se scrie acum”. E ceva între autor, Dumnezeu și cine citește. Asta e asta poezia, până la urmă.
„Cartea Reghinei”, de Ioana Nicolaie, a fost prezentată publicului duminică, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2019, editată de Humanitas.
Noua propunere editorială de la Humanitas anul acesta este Cartea Reghinei, romanul Ioanei Nicolaie. Reghina este un Iov feminin, dintr-un spaţiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuieşte „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puţine bucurii şi insuportabilă suferinţă.
Ioana Nicolaie a publicat volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de USR Cartea Anului în 2013), antologia Lomografii, trei romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru – a obţinut Premiul pentru proză al revistei Ateneu şi a fost desemnat Cartea Anului în 2018 de către „Cititorul ştie mai bine“, concurs iniţiat de Librăriile Cărtureşti) şi literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik şi mercenarii, Ferbonia, Vertijia şi Călătoria lui Medilo).
A fost nominalizată la premii naţionale şi internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumele ei au fost traduse în bulgară, sârbă, suedeză şi germană. A fost inclusă în douăzeci de volume colective româneşti şi în numeroase reviste şi antologii străine. Invitată pentru lecturi şi conferinţe la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale de literatură. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN România.
Lansare „Cartea Reghinei” de Ioana Nicolaie. Cu Lidia Bodea și Mihaela Miroiu / Bookfest 2019
Cea de a XIV-a ediţie a Salonului Internaţional de Carte Bookfest a avut loc la Romexpo, în Pavilionul B2, între 29 mai şi 2 iunie, iar cele circa 200 de edituri prezente au adus publicului cititor peste un milion de volume, dintre care câteva mii de titluri noi.
O pereche de oameni necăjiți, neînțeleasă de cei, așa-ziși, sănătoși la minte. El, ciung de o mână, șchiop de un picior, ea, oarbă și năpădita de dureri.
Nicolae Pătruț
Dumnezeu știe pe unde și-au întâlnit nefericirile, într-o bucurie, pe care noi, nu o putem înțelege. Stăteau, Sub Dos, într-o casă moștenită de la părinții lui Mihai Traian, Traian Dușa, cu numele său de sat. Deși bolnav și neputincios, Traian Dușa nu a așteptat pomană de la nimeni. Nici de la regii puterii, nici de la bogații satului.
Și-a acceptat handicapul, n-a plâns și a căutat să fie folositor celor care nu îi înțelegeau durerea. A plecat la Anina, unde, ani în șir a măturat străzile orașului cu miros de cărbune.
Cu o singură mână, ținea mătura de bobari și aduna gunoaiele. Unii râdeau, alții îl admirau. Traian își căuta de muncă. Și, după program, se îmbrăca elegant, cu pantaloni albi și cămașă albastră, admirând strada.
După ani de muncă s-a reîntors acasă. Era singur, necăjit, cu o pensie de invaliditate. A găsit-o pe Livia. O femeie tristă, oarbă, ce simțea căldura soarelui, dar niciodată nu îi vedea lumina.
Puterile îi erau limitate, viața îi cerea mai mult. Și-a cumpărat un cal alb și schiop, bătrân și fără vlagă. Din sărăcia lui, din bani împrumutați de la cârciumarii satului. Și căruța! Cu roți de lemn, cu loitrele mâncate de cari, toată legată cu sârmă. Dar, el, Traian Dușa, se simțea liber, independent. Simțea că nu depinde de nimeni, simțea libertatea ca o binecuvântare ce îi oblojea sarcaia din blestem.
Nimeni din sat nu știa ce mănâncă și cum o duc. Vedeau doar aparențele, doar ce lăsau ei să se vadă. Așa, prin sat, printre zâmbete, batjocuri, Traian, Livia și iapa lor albă, de fapt, căruntă, au străbătut anii, umilințele rămânând drepți, ca doi atei care nu cred în rugăciuni frivole.
Au murit și Livia și iapa căruntă și schioapă. O vreme, Traian Dușa a rămas în sat. Își lua pensia ca o lacrimă de sărăcie și, pentru supraviețuire, bătea toba cu o singură mână. – Se aduce la cunoștință că mâine se taie porc la …x și la y, iar kilogramul de carne costă… Cine voia reclama, plătea. În bani sau în natură. Traian Dușa nu avea un preț, ci doar o demnitate pe care urmașii profitorilor de ieri nu au avut-o nici înainte de-a se naște și nici după, ce azi răgesc ca niște animale bolnave.
In loc de epilog
Traian Dușa a murit în Sanatoriul din Marila, unde, în urmă cu un secol, poposea Sisi, regina celui mai frumos secol de viață. Livia a murit la Ilidia și a fost îngropată de parintele Remus Ania, un patriarh de sfințenie și omenie despre care nu poți scrie cuvinte.
Din când în când mai trec pe lângă fosta casă a lui Mihai Traian, Traian Dușa, de Sub Dos, de lângă puntea lui Sandu Iencia. E doar o grădină frumoasă și niște ziduri care plang…
Se împlinesc 265 de ani de la înființarea primei școli cu predare în limba română, la Blaj
În 1754 sunt inaugurate primele şcoli din Blaj: „Şcoala de Obşte”, cu predare în română, şi Gimnaziul din Blaj, cu predare în latină şi germană. Blajul devine astfel centrul învăţământului românesc din Transilvania.
În anul 1754, prin eforturile episcopului Petru Pavel Aaron, la Blaj și-a deschis porțile prima școală publică cu limba de predare română. Acest fapt l-a facut pe Ion Heliade Radulescu să spună: „aici a răsărit soarele românilor”. O inscripție cu acest citat este montată pe cladirea în care a funcționat școala de obște.
În anul 1790, populația Blajului a ajuns la 1.000 de locuitori. La 1835, numărul de locuitori se ridica la 1.300. Dezvoltarea învățământului și a comerțului, precum și construirea căii ferate, au determinat o creștere substanțială a populației Blajului, care avea să însumeze 2.338 locuitori la 1900 și 9.036 locuitori la 1941.
Interzicerea Bisericii Romane Unite cu Roma de către autoritățile comuniste, în octombrie 1948, a însemnat o grea lovitură pentru Blaj, deoarece întreaga elită intelectuală concentrată în Blaj a fost arestată și dispersată. Academia Teologica Greco-Catolica a fost inchisa, iar Biblioteca Centrala din Blaj a fost distrusa. O mare parte a cartilor a fost aruncata in raul Tarnava. Capelele institutelor de invatamant din Blaj au fost transformate in sali de sport. Corpul profesoral greco-catolic a fost imprastiat prin inchisorile comuniste. La recensamantul din 1956, în Blaj au fost consemnate 8.711 persoane, fapt explicabil prin deportari.
Primele scoli de un grad mai inalt in limba romana au fost infiintate la Iasi de Gheorghe Asachi si la Bucuresti de Gheorghe Lazar. La Blaj existau scoli cu limba de predare romana inca din anul 1754; la Arad se infiinteaza prima scoala pentru pregatirea invatatorilor (Preparandia) in 1812.
In Moldova, Gheorghe Asachi a introdus limba romana in invatamantul de la Trei-Ierarhi, infiintand in 1814 un curs de inginerie, a carui prima promotie a absolvit scoala in 1818.
Tot Asachi reorganizeaza in 1828 Seminarul de la Scoala si infiinteaza Scoala Vasiliana de la Trei-Ierarhi cu un ciclu elementar de trei clase, unul normal de doi ani si altul gimnazial de patru ani, avand ca limba de predare la toate materiile limba romana.
In 1835, prin stradania lui Gheorghe Asachi, ia fiinta Academia Mihaileana, numita astfel dupa numele lui Mihail Sturdza, domnul de atunci al Moldovei. Aceasta scoala avea toate gradele de invatamant, de la cel elementar pana la cel superior.
In Tara Romaneasca, sub conducerea carturarului Gheorghe Lazar, se deschide in martie 1818 Scoala romana de la „Sfantul Sava” prin transformarea Academiei domnesti. In Instiintarea catre „de toata cinstea vrednica tinerime”, din august 1818, dascalul transilvaniei arata ca poporul nostru, „care este asa de vechi, asa de vestit , proslavit si inzestrat cu toate darurile duhovnicesti„, are nevoie de „o scoala mai de treaba, o Academie, cu stiinta chiar in limba maicii sale„. Aceasta scoala a functionat cinci ani, cu o intrerupere in 1821. Lazar a murit tanar, in 1823, dar scoala infiintata de el a continuat sa functioneze pana in 1828, condusa de elevii sai: Ion Heliade Radulescu, Eufrosin Poteca etc.
Numarul scolilor in limba romana creste in Moldova si Tara Romaneasca. Dinicu Golescu infiinteaza pe mosia sa din Golesti, in 1826, o scoala unde puteau invata si fii de tarani.
In Transilvania se mentine traditia culturala a scolilor din Blaj. Noii organizatori ai invatamantului sunt Timotei Cipariu la Blaj si Gheorghe Baritiu la Brasov. In 1834 se infiinteaza la Brasov prima scoala comerciala. Printre profesorii acestei scoli s-a numarat si Gheorghe Baritiu, figura proeminenta a revolutiei de la 1848 din Transilvania.
Partidul Național Liberal, cea mai veche formațiune politică din România, împlinește astazi 144 de ani de la înființare (24 mai 1875)
De numele și istoria Partidului Național Liberal se leagă evenimente importante din istoria modernă a României, instaurarea monarhiei constituționale (1866), obținerea și recunoașterea internațională a independenței de stat (1877-1878), ridicarea României la rang de regat (1881), Războiul de întregire a neamului și crearea României Mari (1916-1918), adoptarea Constituției din 1923 și relansarea economică de după criza din 1929-1933. În toată această perioadă, liberalismul, ca doctrină economică și socială, a devenit fundamentul pe care s-a construit România modernă.
Înfiinţat în 1875, PNL este partidul istoric, care a făcut istorie. PNL moderniza pentru prima dată România. Multe dintre marile proiecte ale României moderne au fost înfăptuite la inițiativa sau cu sprijinul liberalilor.
„O societate liberă şi prosperă garantează individului libertatea şi şansa de a-şi pune în valoare calităţile, de a-şi urmări aspiraţiile şi de a-i fi recunoscute meritele” este unul dintre crezurile formațiunii politice care împlinește 144 de ani la 24 mai 2919.
„Puțini mai știu azi că în casa din București a lui Stephen Bartlett Lakeman a avut loc, pe 24 mai 1875, nașterea marelui Partid Național Liberal, ctitorit de Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Gheorghe Vernescu, Alexandru G. Golescu și alții. Astăzi se împlinesc 144 de ani de la acel moment măreț în istoria modernă a României, apariția celui mai important partid din istoria noastră. Faptul că actul de naștere s-a semnat în casa unui britanic poate fi considerat ca având o simbolistică aparte: un partid ai cărui membri au fost hărăziți să aibă privirea mereu ațintită spre Europa și să facă totul ca România să se integreze deplin în ea”, a comentat cu această ocazie Călin Popescu Tăriceanu.
Expoziția „Pons Traiani Drvbeta. Între Hispania și Dacia” se deschide astăzi 15 mai 2019 la Muzeul de Arheologie Asturias din Oviedo / Spania
Timp de o lună, până la 15 iunie 2019 poate fi vizitată de publicul spaniol și român
Actul inaugural, în prezența autorităților române și spaniole, va fi precedat de o conferință susținută de istoricul spaniol David Soria Molina, care va ilustra personalitatea împăratului Traian și strategiile romane în timpul războaielor dacice (101-106 d.C.), și de cercetătorul român Florian Matei Popescu, care va prezenta publicului date și informații despre extinderea Imperiului Roman, punând accent pe perioada cuceririlor de la Hispania la Dacia.
Expoziția valorifică pentru publicul larg rezultatele cercetărilor arheologice derulate la Drobeta și prezintă 94 de piese, din patrimoniul Muzeului Regiunii Porților de Fier din Drobeta Turnu Severin, printre care artefacte romane, specifice secolelor II-III p. Chr, precum și informații, fotografii și planuri ale monumentelor care alcătuiesc ansamblul de arhitectură romană de la Drobeta (Podul lui Traian, castrul, termele și amfiteatrul militar).
Podul lui Traian de la Drobeta, acest simbol al romanității nord-dunărene, reprezintă punctul central în tematica expoziției și, totodată, o punte de legătură între două civilizații europene, situate la extremitățile de vest și est ale Imperiului: Hispania și Dacia.
De asemenea, expoziția se organizează în contextul celebrării a 1900 de ani de la momentul la care împăratul roman Hadrianus, moștenitorul lui Traian, acorda Drobetei rangul de municipium, în ideea în care se acceptă anii 118/119 p. Chr. ca dată pentru acest eveniment.
Expoziția se poate vizita în perioada 15 mai -15 iunie la Muzeul de Arheologie Asturias din Oviedo, Calle San Vicente, 3, 33003 Oviedo, Asturias.
Program de vizită: Miercuri-Vineri: 9:30-20:00 Sâmbătă: 9:30-14:00 şi 17:00-20:00 Duminica și sărbători legale: 9:30-15:00
Acest proiect de diplomație publică și culturală marchează perioada deținerii de către România a Președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene.
Inaugurarea va avea loc în data de 15 mai, în prezenţa doamnei Gabriela Dancău, Ambasadorul României în Regatul Spaniei, a doamnei Maria Floarea Pop, directorul reprezentanței de la Madrid a Institutului Cultural Român, a doamnei Delia Losa, delegata Guvernului central în Comunitatea Autonomă Principatul de Asturias, şi a domnului Ignacio Alonso García, Directorul Muzeului de Arheologie Asturias din Oviedo.
Ambasada României în Regatul Spaniei, Institutul Cultural Român, Muzeul Regiunii Porților de Fier din Drobeta Turnu Severin și Muzeul de Arheologie din Asturias, cu sprijinul Ministerului Educației și Culturii din cadrul Guvernului Regional al Principatului Asturia, Consiliului Județean Mehedinți și al Fundației Cajastur, organizează expoziția „Pons Traiani Drvbeta. Între Hispania și Dacia” la Muzeul de Arheologie din Asturias (Oviedo), în perioada 15 mai – 15 iunie 2019.
Istoria Catalunyei a fost prezentată cititorului român săptămâna aceasta la librăria Eminescu
San Jordi (Sfântul Gheorghe, 23 aprilie) are pentru catalanul contemporan semnificația armistițiului în cuplu, bărbatul dăruiește trandafiri iar femeia carte.
Dincolo de simbolistica sărbătorii trecătorul se vede înconjurat la tot pasul de vânzători de trandafiri și standuri încărcate cu volumele autorilor la modă. O forfotă veselă transformă ziua (lucrătoare) într-o fiesta a emoțiilor, cartea va schimba noptiera la puțin timp după ce trandafirul s-a ofilit deja.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Anul acesta San Jordi a avut ambasadori la București înarmați cu traducerea în limba română a volumului „Istoria Catalunyei” semnată de istoricul Jaume Sobrequés. Traducerea în limba română aparține Janei Balacciu, editura care l-a tipărit este catalana Editorial Meronia iar prezentarea a fost făcută de Stelian Brezeanu, profesor la Universitatea București..
Volumul de față este prima lucrare semnată de reputatul istoric catalan, destinată publicului larg, tradusă în limba română – Jana Balacciu
Lucrarea istoricului Jaume Sobrequés, Istoria Catalunyei, apropie trecutul acestei regiuni mediteraneene cititorului străin care, vizitând Catalunya, caută să afle notiuni generale despre ce înseamnă nord-estul peninsulei Iberice în ultima mie de ani. Este o prezentare pe scurt a frământărilor trăite aici și despre influența Europeană pe care catalanii au avut-o de-a lungul secolelor.
Că istoricul, slujind, atât cât îi stă în puteri, adevărul, este dator și țării sale, este ceva ce mi-am asumat din ziua în care am publicat primele studii asupra trecutului catalan – Jaume Sobrequés
Jana Balacciu și Stelian Brezeanu / București 17 apr. 2019 / foto: RoBarna
La Palatul Cantacuzino din București au avut loc, în cea de a doua zi a manifestării, o manifestare prezentată de traducătoarea Jana Balacciu care a adus pe scenă alături de poetul Marius Torres pe Margarida Prats și Joan Ramon Veny, profesori la Universitatea din Lleida. Încheierea actului a aparținut sopranei Eulalia Ara și pianistei Lavinia Coman.
Întregul eveniment a fost făcut posibil de editura Meronia și Institutul Ramon Llull din Barcelona.
Magda Popovici a fost distinsă cu Premiul Internațional Diego Velazquez în cadrul bienalei internaționale de arte de la Barcelona desfășurat săptămâna trecută.
Comitetul de selecție al „Bienal International de Arte Barcelona”, a decis sa acorde Premiul Internațional Diego Velazquez pictoriței Magda Popovici recent stabilită la Barcelona.
Comitetul format din Francesco Saverio Russo, Salvatore Russo, doctori în artă de la EA Editores din Palermo (Italia) și editorul Sandro Serradifalco.
Un grup de artiști plastici internaționali printre care și pictorița Magda Popovici au avut onoarea să își expună lucrările în sălile prețioase ale Palatului Gomis, la o plimbare distanță de Muzeul Picasso.
„Au fost selectate opere de artă ale unor artiști destinați să rămână în istorie” au declarat organizatorii. „Lucrările au fost publicate în catalogul oficial al evenimentului iar proiectul va fi răspândit pe plan internațional, astfel încât artiștii noștri să poată avea o vizibilitate deosebită” au adăugat.
Evenimentul de importanță internațională a fost conceput și instruit de Francesco Saverio Russo, Salvatore Russo și Sandro Serradifalco avându-l ca invitat pe José Manuel Infiesta, directorul Museu Europeu d’Art Modern.
Magda Popovici va participa anul acesta cu lucrări și la Bienala Internațională Mantua din Italia. Arta Contemporană Mantua (Mantova) BIENNALE este un eveniment menit să implice cele mai importante expresii artistice într-o mare întâlnire internațională. Între 8 și 16 iunie, lumea artei se adună în Muzeul istoric Gonzaga pentru a celebra lucrările celor mai valoroși artiști contemporani.
Are programate expoziții între 9 Aprilie – 9 Mai la Milano Milan, la Moda, Arte si Design Galleria, și la Expozitia Internationala Contemporana „Leonardo Da Vinci” intitulata „Tribut”.
Va mai expune:
17-31 Mai in Galeria Prado din Madrid.
1-16 Mai la Palazzo Giandalia galleria, Sicilia, Italia.
1-15 Iunie, la Museum Galerie Rosmolen Universart, Olanda
Istoricii susţin că biserica din Densus a fost ridicată pe ruinele unui templu închinat zeului Marte, în altarul căruia romanii aduşi în Dacia obişnuiau să facă sacrificii.
Preotul Alexandru Gherghel, cel care slujeşte de aproape 14 ani în biserica din piatră, spune că locul bisericii poartă urme mult mai vechi: ale dacilor care au stăpânit peste ţinuturile Sarmizegetusei şi au avut propriile altare închinate lui Zamolxe. Dacă îi întrebi pe sătenii din Ţara Haţegului despre biserica lor, unii îţi vor spune, încredinţaţi de poveştile cu care au crescut, că lăcaşul a fost ridicat „de urieşi“, scrie digitalul identitatea.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
În zidurile bisericii de la Densus au ajuns blocurile de calcar din fostul oraş daco-roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pe pereţii vechi străjuiesc picturi bizantine vandalizate în trecut de cotropitorii turci, care le-au scos ochii sfinţilor pictaţi, dar şi icoane stranii, care îl înfăţişează pe Mântuitor în costum popular românesc sau pe apostolul Toma în timpul schingiuirii sale. Deşi nici în prezent nu este clară data la care a fost construită biserica, cert este că, în ultimii peste 700 de ani, în Densuş au fost ţinute neîntrerupt slujbe, iar locul este considerat cea mai veche biserică românească din piatră.
Lăcaşul de cult din Densus e situat la zece kilometri de Haţeg, în apropierea şoselei Haţeg-Caransebeş. Biserica a fost ridicată pe un deal şi e înconjurată de un cimitir vechi, în care mormintele sătenilor şi ale preoţilor care au slujit aici sunt învecinate cu pietre funerare antice. De orânduirea ei se ocupă părintele Alexandru Gherghel. Preotul locuieşte într-o căsuţă construită în vecinătatea bisericii şi, la orice oră a zilei, îi întâmpină pe turişti. „I s-a dus vestea bisericii de la Densuş şi de asta vin aici credincioşi de peste tot, români, dar şi mulţi unguri, italieni, ba chiar şi indieni sau japonezi“, spune Alexandru Gherghel.
Apropierea sărbătorilor transformă bisericuţa din piatră într-un adevărat loc de pelerinaj. Chiar dacă în Densus nu ajung atât de mulţi turişti ca la Mănăstirea Prislop, aflată la doar 20 de kilometri distanţă, pelerinii care vizitează biserica se întorc impresionaţi de ceea ce au găsit în Densuş. „Biserica de piatră îţi dă un sentiment de linişte şi parcă te umple de energie. Am urcat la ea pe potecă, trecând printre crucile vechi, printre copacii înfloriţi. Am văzut în jurul ei păşunile şi livezile înverzite, iar în depărtare Retezatul acoperit încă de zăpadă, am simţit aerul proaspăt al locului şi am admirat construcţia care este incredibilă şi icoanele din interior“, spune Alina Stamate (31 de ani), unul dintre turiştii veniţi din Cluj-Napoca la Densuş.
Atmosfera liniştită a lăcaşului se păstrează şi în zilele Paştelui. În noaptea de Înviere, aici ajung în fiecare an cel puţin 200 de oameni. Cei mai mulţi dintre pelerini asistă la slujbă în curtea bisericii.
Biserica ortodoxă română din Densuş poartă hramul Sfântului Proroc Ieremia (1 mai) şi al Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie). Prima atestare documentară a bisericii a fost la 2 iunie 1360, cu ocazia unui „scaun de judecată“ al românilor din Ţara Haţegului. Cei mai mulţi istorici o plasează ca fiind ridicată în secolul al XIII-lea, în timp ce alţi oameni de ştiinţă susţin că ar fi fost construită în secolele X-XI.
Biserica a fost restaurată în anii 2003 şi 2005, prin contribuţia Ambasadei Statelor Unite ale Americii şi a Ministerului Culturii. Din anul 1991, ea a fost propusă pentru a face parte din patrimoniul UNESCO.
Este cazul traducerii romanului De două mii de ani de Mihail Sebastian cu titlul Des de fa dos mil anys (2019, Mallorca, 
Ediția catalană restituie și prologul lui Nae Ionescu, defăimător prin antisemitismul virulent de care se făcea vinovată întreaga Europă în anii precursori celui de-al II-lea Război Mondial. Acest prolog atipic, greu de conceput pentru cititorul contemporan, este precedat de o prefață de Marta Petreu, autoarea amplului studiu centrat pe figura discipolului și a maestrului: Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom, 2009, prima ediție).
Înfiinţat în 1875, PNL este partidul istoric, care a făcut istorie. PNL moderniza pentru prima dată România. Multe dintre marile proiecte ale României moderne au fost înfăptuite la inițiativa sau cu sprijinul liberalilor.
