Într-o podgorie din Provence, cu domnul Jorgulescu, coleg de clasă al Regelui Mihai

[one_half] [/one_half] [one_half_last] Ioan T.Morar [/one_half_last]

Dacă nu credem în coincidențe, poate coincidențele cred în noi. Și ne ies în cale pînă cînd cedăm recunoscînd: da, asta e, trebuie să fie la mijloc o coincidență. Altfel cum aș explica faptul că pe 30 decembrie, ziua în care a abdicat Regele Mihai, urma să întîlnesc, la exact cincizeci de ani după aceea, un fost coleg de clasă al Majestății Sale, pe care-l cheamă tot Mihai? Poate nu e o coincidență: la sărbătoarea de 1 Decembrie, organizată de Amitié Franco-Roumaine, ca în fiecare an, la Destrousse, în sala festivă a primăriei, au venit pentru prima dată, printre alți conaționali, și doi tineri români stabiliți în regiune, Marius și Andreea. El, IT-ist, ea stomatoloagă. El, din Lugoj, ea din Timișoara. Dar nu de oriunde din Lugoj, ci de pe strada Gheorghe Doja, la două-trei case de Liceul Textila (azi Colegiul Braniște), unde am fost profesor de română timp de cinci ani. Poate nu e coincidență. Marius e pasionat de vin, știe că sînt și eu pasionat…

Și-mi vorbește despre o podgorie, Château Revelette, al cărei fost proprietar (devenit socrul noului proprietar) a făcut liceul în aceeași clasă cu Regele Mihai.

„Nu se poate”, zic eu. „Și mai trăiește?”. „Da”, zice Marius, „noi am fost acolo acum doi ani, domnul Jorgulescu (da, cu J) era foarte bine, se ține bine, e în formă. Și ginerele, Peter, și fiica lui, Sandra, sînt niște oameni foarte deschiși, foarte simpatici, merită o vizită”. „Merită și un text”, zic eu.

Năvală pe internet pentru documentare. Numele Mihai Jorgulescu nu apare pe Google. Ba mai mult, sînt corectat: „Poate ați vrut să căutați Mihai Iorgulescu”. Nu, greșești corectîndu-mă, știu bine ce caut. Caut Mihai Jorgulescu și nu găsesc. Pentru că partea importantă a vieții și activității sale s-a petrecut în anii B.G. (Before Google). Dar găsesc numele ginerelui, Peter Fischer, un neamț cu studii de viticultură în California, ajuns, după periplul american, la Revelette, domeniu cumpărat depărinții săi, o veche familie de industriași din Germania. (Străbunicul lui Peter, Auguste Fischer, a inventat lipiciul UHU.)

Inițial, familia lui Peter nu voia să facă neapărat vin, avea nevoie de un domeniu de vacanță și de vînătoare. Buuun. Cei de la care au cumpărat domeniul, domnul Jorgulescu și soția sa (franțuzoiacă), aveau o fată, Sandra, care cînd a venit vremea s-a îndrăgostit de Peter. Cu care s-a căsătorit. Și de atunci trăiesc fericiți și produc un vin foarte bun, despre care se vorbește în presa de specialitate din Franța. Un vin produs în regim Bio din 1990, cînd încă nu era la modă chestia asta. Cu umor și cu mîndrie, pornind de la modelul „vinificator din tată în fiu”, Peter Fischer a scris pe etichete, sub semnătura sa, „Vinificator din ginere în ginere”.

Iau contact cu domeniul, spun în e-mail „cine sînt și ce vreau”. Îmi răspunde Peter Fischer. care ne invită să venim: îi va face mare bucurie socrului său să stăm de vorbă. Calendarul se încarcă de tot felul de corvoade mici și mari, așa că, pînă la urmă, singura zi în care putem merge e 30 decembrie. „După masă, dar, dacă se poate, înainte de ora 15”, răspunde domnul Fischer.

Cine a văzut filme făcute în Provence își imaginează mai ușor drumul pe care l-am făcut din La Ciotat, trecînd pe lîngă Aix-en-Provence, pînă în Jouques, pe raza căruia e Château Revelette. Sînt doar eu cu David în mașină, Carmen a rămas pentru ultimele pregătiri de Revelion. El își amintește că am mai trecut, acum cîțiva ani, pe drumul ăsta cu copaci bătrîni, unindu-și coroanele deasupra șoselei. Îmi amintesc și eu. E greu să uiți imaginile astea. Trebuie să ajungem, din descrierile pe care le-am citit, în nordul muntelui Saint Victoire, în zona „cea mai septentrională” a apelațiunii Coteau d’Aix. (sau, cum scrie la intrare, Aix-en-Provence Septentrionale). Jouques e o comună de patru mii de locuitori, tipică pentru arrière-pays (tradus cuvînt cu cuvînt înseamnă țara din spate. Ceea ce sună frumos: „locuiesc în țara din spate”), la vreo douăzeci de kilometri de Aix. Nu ne oprim să întrebăm cum ajungem la Revelette, GPS-ul a ofilit și această plăcere, să te oprești din drum lîngă un localnic și să-l întrebi direcția. Intrăm într-o zonă împădurită care justifică ceea ce scrie pe site-ul domeniului: „rămas în stare brută, sălbatic și misterios”. Treizeci de hectare de vie înconjurate de pădure.

Drumul nu mai e asfaltat, e un drum de țară care parcă te duce „departe, foarte departe, în afara timpului, dincolo de realitate”, în vremea „vinozaurilor” (cuvîntul nu e al meu, e al unui site de vinuri care grupează, printre alte domenii, și pe cel pe care-l vom vedea azi). Dacă vrei să faci un film cu atmosferă fantastică, aici e locul.

Cînd ajungem în fața castelului (chiar e un castel) și opresc mașina, liniștea parcă face să ne țiuie urechile. Unde sîntem? În ce epocă am ajuns? Da, am pășit într-o altă lume, din care răsare, după ce am tot sunat la clopotul pus în fața intrării, doamna Sandra, co-propietara, sprijinîndu-se de cîrje. Și-a luxat glezna, a alunecat acum trei săptămîni, cînd a căzut zăpada de treizeci de centimetri (frigul de atunci s-a simțit pînă în La Ciotat!). Știe românește doar cîteva cuvinte. Cînd era copil, tatăl ei i-a spus că nu are nevoie de limba română, Cortina de Fier era atît de puternic instalată încît nu credea că vor mai ajunge în țara lui natală. Cine se aștepta să se termine comunismul? Acum e o limbă străină, mai greu de învățat. A vizitat România de multe ori, tatăl mai are rude acolo.

Intrăm în magazinul domeniului, unde vine și Peter Fischer, un om jovial, care-și păstrează farmecul accentului străin. Ne spune cum a ajuns aici (ceea ce eu v-am spus mai înainte), ne vorbește despre vinurile sale pe care le caracterizează cu un cuvînt: adevărate. Recenziile din revistele de specialitate vorbesc despre ele ca despre vinuri de referință pentru Provence, în special cele albe și cele roșii (rosé-ul e subînțeles). Vorbim și despre vinurile românești. Peter are un prieten care a lucrat la Ceptura, cu Guy de Poix. Descoperim o pasiune comună, vinurile spaniole de Priorat. Peter și alți doi prieteni exploatează un domeniu de acolo. Am putea discuta ore în șir. Îmi face plăcere să văd pasiunea specială a unui neamț care face vinuri de referință în Provence. Cum a înțeles potențialul zonei, aici, unde iernile sînt aspre și verile calde, unde trebuie să mergi în direcția pe care ți-o arată priceperea și intuiția. E un amestec subtil, dacă vrei să faci vinuri adevărate. Să captezi expresia teroarului în stare pură.

Totuși, să ne vedem și cu tata-socru, care ne așteaptă. Ieșim prin ușa din spate și traversăm curtea mică pentru a ajunge la întîlnirea cu domnul Mihai Jorgulescu. Ne primește în picioare și ne îmbrățișează. „Mă bucur că pot vorbi românește, bine ați venit” . Are o statură impunătoare, zveltă. Ne invită să stăm lîngă șemineu. Sînt emoționat, abia îmi găsesc întrebările. Pînă la urmă demarez discuția. Da, a fost coleg de clasă la Colegiul Național Sfîntul Sava cu regele Mihai. Nu coleg de bancă, în bancă a stat cu prințul Brîncoveanu. „Era o clasă făcută special pentru rege, cu reprezentanți din toate clasele sociale, și proveniți din cele patru religii. Era o Românie la scară redusă. El era, pe atunci, Voevod. Am vizitat împreună cu colegii de clasă, și cu el, toată Europa…”
— Cum era Regele?
— Era firesc, ieșeam împreună, sărbătoream împreună. Era inteligent și foarte normal cu noi. Eram colegii lui, nu supuși… De fapt, și această clasă făcută pentru el era parte dintr-un proiect. Tatăl lui Mihai, Carol al II-lea, a avut multe păcate, cu femeile mai ales, a fost un rege oribil, dar a avut și un proiect foarte bun. Dacă el nu a putut fi un rege cum trebuia, și-a dorit să facă din Mihai un rege bun. Ăsta era planul lui, ideea lui cea mai bună. Și Mihai chiar a fost un Rege bun, păcat că nu a mai avut pentru cine să fie, istoria a mers în altă direcție… Am văzut funeraliile Regelui Mihai. Am fost impresionant de cum a fost omagiat. A fost o ceremonie de recunoștință. Dar prea tîrziu, prea tîrziu…”

Ne alintăm spunînd, mai toți, că viața noastră e un roman, deși are în ea materie de o schiță, de o nuvelă. Viața lui Mihai Jorgulescu este chiar un roman. A plecat din România la 18 ani, a studiat ingineria și matematica, a lucrat pentru americani, pentru nemți, pentru francezi. Și-a petrecut ani din viață în Senegal, în Maroc. A lucrat la aeroportul din Casablanca, fost inițial aeroport militar american — „după terminarea Războiului Rece, americanii l-au făcut cadou orașului Casablanca”. S-a stabilit în Provence, la Revelette, prin căsătorie. „Soția mea era de aici, născută aici, familia ei avea domeniul ăsta”. S-a potrivit bine, pentru că „ginerele Mihai” venea cu pasiunea pentru vin de la un unchi care stăpânea o podgorie la Valea Călugărească. „Am vinul în ADN”. Și Peter spune că a moștenit pasiunea pentru vin de la un unchi al lui. Iar pentru Mihai Jorgulescu, faptul că s-a întîmplat așa, că a devenit socrul noului propietar, i se pare un bun aranjament. deși a vîndut domeniul, el rămîne în familie. (O remarcă la care rîd și el, și Peter).

După ’89, Mihai Jorgulescu a fost destul de des în România. Cel puțin o dată pe an. Are mulți verișori și nepoți. O verișoară de-a lui a fost soția lui Colea Răutu. A început să citească în românește acum, de cînd poate să-și procure cărți. Citește fără ochelari. Îi ofer un exemplar din cartea mea, Lindenfeld și se bucură, o va citi începînd de mîine… Îi spun lui Peter ce subiect are cartea (a văzut titlul și s-a arătat interesat). Răspunde că știe problema cu deportarea în Siberia, și tatăl lui a fost deportat șase ani. (Să numesc asta coincidență!?) Nu am o traducere în germană sau în franceză? — mă întreabă. Nu, nu am…, poate în viitor… Am trecut de ora trei și Peter are de lucru în cramă. Vinul nu se face singur. Iar noi trebuie să ne smulgem din această insulă de timp și spațiu, să intrăm în realitatea de zi cu zi. Să ajungem, cu bine la La Ciotat. La Ciotat? mă întreabă Peter Fischer. — Ăsta e locul în care ne dorim noi să ne retragem dacă predăm ștafeta cu via. E un orășel adevărat, ne place cel mai mult din toată zona…

Coincidență sau nu, așa s-a încheiat vizita noastră la Château Revelette.

text apărut inițial în Revista Orizont