Viaţa fără manual de utilizare

Viaţa fără manual de utilizare

Trimite și altora

În 26 aprilie 1986 aveam 18 ani. Nu-mi amintesc nimic special din ziua respectivă, eram în clasa a XII-a şi învăţam pe rupte pentru admiterea la facultate. Îmi amintesc, în schimb, de fratele tatălui meu, apărut la noi în vizită, repezindu-se să închidă fereastra larg deschisă a camerei mele. Vorbea despre o explozie, un nor radioactiv, de pericole invizibile pentru mine atunci şi absolut neverosimile pentru mintea unei adolescente sănătoase, total indiferente în faţa bolilor, de orice fel.

Viaţa mea a continuat exact ca şi până atunci, cu manualele pe birou, câte-o plimbare prin cartier, iar apoi cu examenele de la finalul liceului. Până la urmă a venit şi vara, au trecut examenele, am luat admiterea şi a început vacanţa. Eram în sfârşit majoră, studentă, înnebunită să recuperez un an de învăţat pe brânci şi să profit de fiecare zi din vacanţă. Călătoream cu cortul în rucsac, fie că era la munte, fie că era la mare, stăteam la soare ca o şopârlă, pierdeam nopţile prin parcuri şi în jurul focurilor de tabără. Chestii pe care le făceau pe atunci tinerii.

În primul an de facultate, în fatidica lună februarie, mi-am pierdut tatăl de azi pe mâine. A făcut o meningită virală, l-au internat în spital, iar noaptea a murit. Eram în prima sesiune din viaţa mea, sesiune de care am reuşit să trec doar parţial cu bine. Am rămas cu boabe pe sesiunea din vară, după care am rămas cu altele pe sesiunea din toamnă. Vara aceea n-a semănat cu cea anterioară, aveam impresia că imbătrânisem dintr-o dată, iar distracţiile sunt pentru tineri, nu pentru mine. Prin septembrie, după restanţe, am plecat la mare cu cortul, împreună prietenul meu. Era şi el student, ne iubeam de vreo trei ani şi era una dintre puţinele persoane pe care mi le doream în preajmă. Am prins un început de toamnă cald, apa era perfectă, campingul aproape gol şi a fost o săptămână fierbinte, cu amoruri leneşe şi disperate, ca şi cum m-aş fi agăţat de singurele momente în care mă simţeam încă vie.


Românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?dolce telekomStai informat, tine legătura cu țara, romanește / Tv satelit oriunde în Europa /


Am rămas gravidă. Aveam 19 ani, tatăl meu era mort de câteva luni, iar mama era prinsă între lumea reală şi o alta, pe care nu aveam curaj să o cercetez. Avorturile erau interzise, era 1987, perioadă în care femeile erau lăsate să moară prin spitale dacă îşi provocau avort, sau, în cel mai bun caz, ajungeau la închisoare. Eram atât de disperată să scap de sarcină, încât nu mă speria nici moartea, ca posibilă alternativă. Aş fi făcut orice să scap şi chiar am încercat în multe de feluri, absolut rudimentare s-o fac. M-am trântit de pe scaune, de pe scări, am luat tot felul de medicamente, am stat cu orele pe cimentul balconului în plină iarnă, după ce făceam băi lungi şi atât de fierbinţi, încât aproape că mi se ducea un rând de piele. Mai multe n-am avut curajul să fac şi nici nu ştiam ce s-ar fi putut face. De măritat, nici nu se punea problema, nu acceptam nici să deschidă vorba despre subiectul respectiv. N-am spus nimănui, nici mamei, nici prietenelor, nicicui. Doar noi doi ştiam, iar mie mi-era clar că mai degrabă mă omor, decât să nasc acel copil. Uram atât de mult starea în care eram, încât nu mă gândeam că în mine era un copil, nu un monstru, nu o tumoare, nu ceva trimis de destin, ca să-mi distrugă viaţa. N-am trăit nicio emoţie a primei sarcini din viaţa mea, detestam mişcările pe care le simţeam în mine şi mă detestam pe mine, pentru starea în care ajunsesem.

Până la urmă, m-am măritat în martie la starea civilă, iar familia ne-a făcut nuntă în aprilie. Nu aş vrea să vorbesc despre cum s-a ajuns la asta, acum nu mai are importanţă şi probabil că amintirile mele nu vor coincide cu cele ale familiei mele, implicate în eveniment. Gândeam la fel despre starea mea, în capul meu nu se schimbase nimic şi nu mă interesa deloc ce urma să se întâmple cu mine. Mi-era indiferent dacă va fi fată, sau băiat, dacă va fi sănătos, sau nu, dacă va purta un nume şi care va fi acela.

Am născut în 22 mai 1988 , într-o duminică. A fost o naştere chinuitoare, durerile au început sâmbătă, copilul a venit pe lume doar duminică seara, într-o maternitate sordidă, cenuşie, sub privirile unui medic învins de anii şi condiţiile pe care le trăiam.

A fost o fetiţă, pe care am văzut-o doar câteva secunde înainte de a fi trimisă la Cluj, pentru operaţie. Nu mi-au permis s-o ţin în braţe. Se născuse cu o atrezie esofagiană şi avea nevoie urgentă de operaţie, pentru a supravieţui. A trăit doar două zile după naştere şi a plecat, aşa cum îmi dorisem eu pe durata întregii sarcini. Nu mi s-a explicat nimic despre cauzele producerii malformaţiei, n-am făcut terapii de recuperare şi practic, povestea s-a îngropat în tăcere, aşa cum merita o sarcină întâmplată înainte de căsătorie, nici măcar finalizată cu un copil. După ce a murit, am cerut cu insistenţă familiei s-o scoată din spital şi s-o îngroape lângă tata. Nu au scris-o pe cruce, pentru că n-au avut permisiunea preotului, iar eu n-am comentat asta, cel puţin nu atunci. Mă simţeam ca o criminală şi consideram că viaţa m-a răsplătit după merit.

Mi-au trebuit ani să mă pot gândi la tot ce mi s-a întâmplat şi nu am reuşit să mă iert pe deplin pentru tot nici în ziua de astăzi. Cu inconştienţa tinereţii probabil, am putut să merg mai departe, să las să treacă orice spaimă pe lângă mine şi să devin mama a două fete sănătoase. Dar vina a mers toată viaţa ca o umbră alături de mine, împreună cu gândul că ura mea a omorât-o, înainte de-a o face malformaţia cu care s-a născut.

După câţiva ani, am auzit primele teorii despre consecinţele exploziei de la Cernobil. Nimeni şi nimic nu mi-a confirmat că totul ar fi putut fi pus pe seama exploziei, n-am nicio confirmare că malformaţia ar fi putut surveni din această cauză, sau nu. Familia mea vorbea doar în şoaptă despre subiectul acesta, societatea de atunci, după cum ştiţi, îngropa toate subiectele incomode, iar acesta era unul dintre cele mai incomode. M-am întrebat mereu cum ar fi fost dacă n-aş fi cerut ca fiica mea să fie scoasă din spital şi îngropată, cum aş fi trăit neştiind unde a ajuns şi ce s-a ales de ea? Nu cred c-aş putea să judec acum limpede, gândidu-mă că a fost folosită ca un caz pentru studiu, într-un spital oarecare. Deşi mintea noastră poate să treacă peste atât de multe, încât nici asta n-o s-o ştiu vreodată! Dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost să fi aflat adevărul despre cauzele care au dus la apariţia malformaţiei, dacă a avut sau nu o legătură cu explozia de la Cernobil, sau măcar dacă cineva ar fi încercat să afle şi să îmi explice aceste cauze? Poate că adevărul ar fi fost mai mult decât aş fi putut suporta, sau poate că adevărul m-ar fi eliberat de umbrele mele.

...

După 17 ani am scris fără acordul nimănui numele fiicei mele pe cruce, alături de numele tatălui meu. Nu sunt o practicantă religioasă, dar lucrul acesta mi-a dat linişte şi a fost momentul în care am început a privi şi către acel trecut, fără ură pentru nimeni şi mai ales, pentru mine. Cred totuşi că adevărul despre ceea ce s-a întâmplat, oricare ar fi fost el, m-ar fi ajutat să pot face asta mai devreme, iertarea ar fi venit mai uşor şi gândurile astea nu m-ar bîntui chiar şi acum, după 28 de ani de la pierderea fiicei mele, Iulia Ştefana.