Basilica San Miguel din Madrid a găzduit concertul „Primăvara Muzicală” susținut de muzicieni din Brașov
Săptămâna aceasta s-a desfășurat la Basilica Pontificală San Miguel din Madrid concertul de muzică clasică „Primăvara Muzicală”, înscris în seria de manifestări culturale organizate de țara noastră în cadrul Președinției românești a Consiliului Uniunii Europene.
Ambasadoarea României în Regatul Spaniei, Gabriela Dancău, a menționat că acesta este una dintre multele evenimente organizate de ambasadă pentru celebrarea Președinției și a mulțumit rectorului Basilicii pentru ospitalitate și generozitatea de a fi acceptat găzduirea concertului. „România aparține Uniunii Europene din 2007, suntem un membru tânăr al organizației pan-europene, și ca toți tinerii, suntem optimiști, activi și entuziaști”, a adăugat.
Au fost prezenți pe scenă Alina-Maria Nauncef, violonistă a Filarmonicii din Brașov și prodecana Facultății de Muzică din cadrul Universității Transilvania; quartetul „Intermezzo” și chitaristul Alexandru Nicolae Manole, un virtuos al instrumentului clasic, în vârstă de doar 22 de ani.
Muzicienii noștri au interpretat un repertoriu clasic românesc și internațional apreciat de publicul asistent din care au făcut parte Seniorul Renzo Fratini, reprezentantul Vaticanului în Spania, ambasadorul din Corea de Sud, Hong-jo Chun, și alți membri ai Corpului Diplomatic în Spania, împreună cu directoarea ICR, Maria Floarea Pop.
Te-a fascinat! Poate cu exotismul prezenței lui, cu claia ai de păr prea negru pentru a fi doar brunet, cu trăsăturile alea de aprcă venea dedintr-o parte a lumii, care nici nu există pentru noi: japonez, sau sudamerican, sau orice altă stranie combinație. Poate cu statura lui de taur, fără a fi masiv, păstra forța și statura unui centaur, abil în mișcări.
Dar cel mai mult și-a plăcut vocea lui și curgerea aia de limbă din care nu înțelegeai o iotă, care cânta glgâit ca o mandolină, nici măcar nu îți dădeai seama dacă vorbea despre vreme sau despre istoria mentalităților, îl ascultai fascinată și înțelegeai ce doreai tu, curgeau cuvintele alea în tine ca într-o clepsidră, le adunai și le puneai la păstrat, ca într-o colecție de timbre din țări străine.
Nu înțelegeai ce anume te emoționa la el. Tu aveai pruncii tăi. Viața ta în orășelul tău liniștit de la munte. Ieșiseși dintr-un carusel de tristeți și neîmpliniri și tăvălit prin depresii și abia îți recăpătaseși albia ta, reveniseși la matcă, așa, cu niște răni cât o gortă, dar liniștită și senină.
El venise cu fiul lui.
Nu era foarte clar că întâlnirea aceea fusese o întâmplare și că trebuia doar să îți domolești bătăile accelerate ale inimii și să nu te îndrăgostești din nou? Not again? Îl priveai și cu fiecare frază ți se înmuiau genunchii, erai exact în acea perioadă strălucitoare a vieții tale, când corpului tău îi ieșeau aripi din fiecare por și când sunetul tocurilor pe asfalt îți confirmau la fiecare pas că ești prezentă și activă acolo, în viața ta mică. Dar uite cum creștea viața în jurul tău și îți trimitea un povestaș cu care să visezi și să te domolești.
Acesta este un inceput posibil la povestea ta. Pentru că aș fi putut incepe și altfel:
Începutul 2
Și ce dacă nu înțelegea nicio iotă din ceea ce îi spunea bărbatul acela altfel, atât de straniu încât nu îi putea fixa o geografie și o cultură, până și limba în care vorbea nu îi suna a nimic, niciun cuvânt nu semăna cu nimic din ceea ce știa ea, era ca un compendiu de limbi, sau poate ca o supra limbă care le conținea pe toate celelalte, tocmai acest bărbat care cânta niște cuvinte numai de el știute avea să fie cel pe care îl va urma fără ca cineva să o fi chemat, fără să o fi invitat, nu că a pornit în urma lui, sau că s-a urcat în trenul care îl ducea la casa lui, sau la o altă poveste în fața focului, pentru că nici ea nu a plecat de acasă și nici el nu s-a întors din drum, nu!, doar că l-a urmat fascinată, a umblat după povestea lui, cine era la urma urmei omul ăsta, de unde venea și ce ducea cu el, în afară de cuvinte neînțelese, i-a găsit cărțile în limba lui și i le-a citit cap coadă exact așa cum îl ascultase: fără să înțeleagă nimic!
Abia apoi limba aceea a început, puțin câte puțin să se descopere, așa încât a început să vadă și sensuri, nu numai cuvinte și a început să vadă cine era omul care o fascinase.
Începutul 3
Atunci m-am îndrăgostit, în timp ce mă uitam la el și fără să îl înțeleg am știut că în biblioteca aceea, în ziua aceea mohorâtă de noiembrie, în care ieșise din casă ca întotdeauna, grăbită și fără să aibă timp să își bea cafeaua, începea o altă lungă perioadă în care aveam să calc pe nori și să visez că sufletul meu pereche există cu adevărat, că nu este doar o plăsmuire ineptă, ca toate celelalte, că este de ajuns să întind mâna și să îl ating, dar nu l-am atins, nu l-am ținut niciodată de mână și el nu m-a sărutat niciodată, nu existat niciun gest în afara protocolului și a moralei și exact în aceste două limbi străine ne-am topit într-o inexplicabilă și exaltată iubire care a durat, tocmai prin lipsa oricerei componente fizice, până acum.
A durat până când am băut o cafea împreună pe terasa hotelului unde stătea el, după fix 15 ani, îl revedeam, de data asta îi învățasem limba, am urcat cu el în camera lui, deși ar fi fost exact ultimul lucru pe care îl doream, la ce bună atâta intimitate acum, când focul acela inițial se stinsese singur, neîntreținut și nehrănit, se stinsese de fapt exact când am primit înapoi toate scrisorile pe care ți le trimisem și stiloul și fotografiile, o cutie întreagă conținând dovezile că eu intrasem în viața ta și în cutia aia am închis și ceea ce mai rămăsese din tot ce simțisem eu în ziua mohorâtă de noiembrie, și tot ceea ce crescuse apoi ca un vârtej, de aceea ce naiba de sens mai avea să urc într-un hotel cu tine-străin, mai străin decât atunci când nu îți vorbeam limba, mai străin decât atunci când mi se părea că erai un alien, un străin care nu îmi mai crește aripi din fiecare por, am urcat și cu fiecare etaj pe care îl lăsa liftul în urmă mă enervam și mai tare pe mine că nu mă întorsesem pe călcâie să plec, dar uite că eu urcam și intram în camera ta, o cameră de hotel, impersonală, plictisitoare, m-ai mângâiat pe păr și nu mi-a plăcut, străinii nu îmi ating părul, a fost un moment de nimic, pe care tot în cutia cu scrisorile primite înapoi l-am îndesat, și pe ăla, mângâierile de pe păr le-o fi luat vântul, nu știu, am ieșit din hotel liberă și am traversat orașul țării lui, până am ajuns la mine acasă.
Nu iert unei mari iubiri incapacitatea de a construi un final pe măsură.
Ieri l-am văzut la televizor așa cum aș vedea în librării o carte a unui autor despre care știu prea multe lucruri. Atât.
Dacă aș fi ales titlul în limba română, termenul pat-ologie nu ar fi fost cel mai fericit și potrivit, aș fi trimis mesaje prea ușor de luat peste picior, iar ideea era de a vorbi foarte serios despre o posibilă știință a patului. Mi-aș dori să mă pot dedica studiului antropologic al patului. În limba română sau în limba engleză, sau oricare altă limbă aș alege: camología, llitologia, etc. tot despre bedologie vorbim, adică despre stabilirea locului pe care îl ocupă patul în lumea noastră interioară și exterioară.
Dedic acest studiu tuturor femeilor care au avut, au, sau vor avea vârsta mea, cărora le doresc să nu uite de corpurile lor, tot așa cum nu trebuie să își uite ființa, ne-ființa, re-ființa sau resposabilitățile. Pentru că, în niciun alt spațiu domestic, sau microsocial, corpul feminin nu este mai liber și în același timp mai lipsit de libertate, decât în pat.
Transformat fie în spațiu al răcelii conjugale, fie pur și simplu anulat prin abandonul patului de către unul dintre parteneri, care își caută odihna în alte paturi, odihna și înțelegerea, înțelegerea și fericirea, fericirea și împlinirea, împlinirea și încrederea, patul este termometrul unei relații, acolo se poate diagnostica exact evoluția unei iubiri/relații/familii. De multe ori, apariția copiilor înlocuiește prezența jumătății noastre, iar patul se transformă într-un loc al absenței iubirii conjugale, al iubirii fizice uitate și uneori nedorite, spațiul cuplului se sparge în fărâme aruncate sub pat. Dar patul poate fi direct tortură, un spațiu al ororilor, al calvarului sexual domestic.
Paradis sau infern, patul atestă sănătatea fizică și spirituală a cuplului nostru. Dacă este paradis suntem noi cele care putem conserva această stare de grație. Dacă este infern suntem singurele răspunzătoare pentru anularea libertății, renunțarea la putere și la încrederea în corpul și sexualitatea noastră. Nu cred că avem noi, specia umană, o putere mai concretă decât cea demonstrabilă în pat.
Manifest pentru un pat liber
Patul pe care îl avem acum l-am ales amândoi, odată cu casa. Căutam disperați o casă în care să ne mutăm, una suficient de mare ca să încăpem cu tot ce adunasem de-a lungul vremii, acareturi – mai mult el – și animăluri – mai mult eu -, eram la vânătoare de case de închiriat de mai bine de 2 luni, eram sătui de văzut case vesele pe dinafară și triste pe dinăuntru sau invers, intram prin case și tot ascultam povești ba despre dulapul acesta primit ca zestre de bunica, ba despre patul în care a murit tata, sau camera asta o vom încuia, pentru că acestea sunt toate lucruri rămase de la bunici și nu avem unde să le depozităm, oamenii își închiriază casele cu păreri de rău și cu toate amintirilie lăsate înăuntru. Nu e ușor să supraviețuiești strivit între zeci de bolțari cu povești, cu personaje, cu familii, cu legături bolnăvicioase între membrii unei familii, care apasă aerul în pereți, toate aceste cărămizi de memorii familiale, de veniri și de plecări plutesc în aerul caselor oamenilor. Și rămân acolo chair după plecare acestora. Albume de fotografii, tablouri, momente care pentru tine rămân niște străine semne de întrebare. Dar prezente. Două luni în care nu reușiserăm să ne apropiem de nicio casă.
De aceea, când am ajuns în fața acestei case, mie nu mi-a plăcut și nu mi-a atras atenția prin nimic, mi s-a părut doar nefiresc de înaltă și măroaie, o namilă de casă subțirică dar pân la cer. Avea însă niște mușcate frumoase la geamul de la bucătărie și asta mi-o plăcut strașnic! Mi-o plăcut și proprietarii, care ne așteptau în fața casei, zâmbitori și liniștitori, cumva îmi plăcea ideea de a locui în casa lor, oameni faini, mai mare dragul să stai de vorbă cu ei. După ce am intrat însă în casă m-am fascinat eu singură de cât de minunat de politically correct era casa asta. Un design neutru, foarte ușor de colorat după gustul meu, aerisită și cu multe cotloane pentru cărți, senină și luminoasă, soare nebun care invada spațiul din toate părțile, terase pe peste tot, piscină și două intrări cu scări monumentale. Pacatili meli, ce conac! Tot parterul era cât o sală de lectură, mai bine de juma de casă. O mică bucătărie într-un colț. Cu terasă, numai bună pentru ghivecele mele cu leuștean, mărar, ardei iuți și salvie. Promițător.
Și am urcat la etajul cu dormitoare. Apoi, cum să vă explic eu boieri dumneavostră, ce mi-au văzut ochii când s-a deschis ușa dormitorului principal și ce or fi văzut ei pe fața mea, atunci când mi s-a așternut o cameră infinită, văruită în culori mult prea închise pentru gustul meu, dar cu o namilă de pat, care ocupa practic totul, și în care ar fi încăput lesne Moromete cu toată familia lui, să nu mai doarmă pe prispă. Dormitorul nu se termina la ușă, continua pe o terasă, pe care aș fi putut planta levănțică. Dar toate acestea erau biete detalii și înflorituri ale patului, mai mare decât Divanul Domnesc al Moldovei. Cu tabloul lui Klimt (how else?) tronând deasupra pătălăului și cu lădița de zestre de la picioare.
Abia când a fost vorba de cumpărat așternuturi pentru monstrul de pat am văzut că o fost nevoie de măsuri speciale, încât până la urmă mi-am cumpărat eu o mașină de cusut numai ca să trag cusături infinite și tivuri fără sfârșit celor 2,20 x 2,20 m de pat. Dar pentru foarte puțin timp. Sunt și acum, la mai bine de 4 ani de la marea mutare, sedusă de dormitorul nostru.
Să nu credeți că fiind atât de mare e și foarte comod. Dimpotrivă. Veșnic e nevoie de câte o pernă în plus, sau dimpotrivă, nu mai încăpem de prea multele perne, nu mai vorbesc despre călcatul hectarelor de pânzeturi cu care trebuie acoperit. Nici salteaua nu e din cele care te primesc înlăuntrul lor, îmbrățișându-te așa cum îmbrățișează valul plaja. Cu toate acestea, patul nostru ca un ring de box, rămâne locul acela pe care mi-l aduc în minte când am o zi complicată, când știu că vor trece toate și mă voi întoarce în patul meu, în liniștea mea; în plină nemulțumire, sau stare de enervare, sau de nesiguranță, mă gândesc la patul ăsta ca un beduin în plin deșert visând la oaza sa de umbră și apă rece. Patul acesta este atât de mare încât uneori pur și simplu nu îmi găsesc omul. Întind mâna și nu dau de el, îl aud respirând și mă iau după aerul pe care îl respiră și îl găsesc. Mă lipesc de el și îmi continui nestingherită și nepreocupată somnul.
În pat nu trebuie să ai alte treburi, decât treburile patului. Nu trebuie să faci în pat ceea ce se poate face în afara lui. Nu stai în pat ca să privești pe geam, sau ca să îți continui munca de la birou, așa cum nici la biserică nu mergi ca să răspunzi la mailuri. Din patul nostru îmi place că nu se vede decât un colț mic din terasă, și în colțul ăla pun câte un ghiveci în care înflorește o floare. În patul meu și eu înfloresc în fiecare dimineață.
La urma urmei, în pat trebuie să fii ocupat cu omul cu care îl împarți. Cu care împarți cei 4,4o m2 de spațiu, sau cei 1, 75, după caz, așa cum avea patul Mămaiei, pentru că, până la urmă, despre asta vă voi vorbi astăzi: despre înăuntru patului, despre arhitectura relației oamenilor care ocupă un pat, despre cum dorm, cum se percep la nivelul pielii, cum se atrag, sau cum se resping, cum se sperie, sau cum se bucură atunci când se regăsesc în pat.
Dacă Borges vedea Paradisul ca pe o bibliotecă infinită, eu, să mă iertați pentru imaginația limitată, văd Paradisul ca pe un pat… interactiv, în care să poți dansa atunci când faci dragoste, să atingi, să explorezi centimetru cu centimetru, să regăsești alunița aia ca pe o victorie împotriva nedescoperitului, să reconfigurezi traseul înspre el, să fii gipiesul acestui trup pe care să îl simți complementar, sau să fugi atunci când lumea ți se pare prea mare, sau prea moale și ți se scurge printre degete, să te poți ascunde ca să te regăsești din nou, să citești și să alergi prin viețile altora, la nevoie să fii magnet și să atragi, să fii agil și să te retragi, să te lipești cu toată pielea de pielea bărbatului cu care împarți perna, nu vă gândiți la prostii, că nu despre actul sexual în sine vorbesc, sau vorbesc și despre momentul acela dacă vreți, dar, oricât de intens și de cosmic ar fi, tot nu poate trece de mai bine de 60 de minute pe noapte, ori nopțile sunt lungi și într-un pat nu ar trebui să te plictisești niciodată, într-un pat nu ar trebui să îți fie frică niciodată, de aceea nu la împreunările firești dintre oameni mă refer, ci la îmbrățișările îți adorm tulburările și angoasele și care asigură lumii revenirea la matcă. O astfel de îmbrățișare reface osia planetei, asigură răsăritul de mâine și trezește sămânța adormită la viață.
Nu! nici de data asta nu avem o singură pernă pentru că lui îi place o îngrămădeală mare de perne sub cap, în timp ce mie îmi place ca perna să aibă exact grosimea distanței de la umăr la cap, nici mai mult nici mai puțin, așa că metafora cu perna bunicii suferă schimbări fundamentale și nu mai are nimic de-a face cu împărțitul viselor. De data asta împărțim direct pielea, dragă Mămaie dragă! s-au schimbat generațiile!, oamenii sunt mai îndrăzneți decât pe vremea matale, vorbesc ceva mai deschis despre corpurile lor și emoțiile lor, sper să înțelegi că pe mine m-o învățat omu ăsta al meu, între multe alte trăsnăi și năzdrăvănii, exact dormitu în pielea goală m-o învățat, și în general iertarea corpului m-o învățat, să mi-l iubesc așa cum este el, corp de femeie de 48 de ani și să îi mulțumesc că e sănătos și funcțional, că m-o servit cu îndârjire de fiecare dată când am avut nevoie de efort suplimentar, nu m-o lăsat baltă niciodată, și ca să ne preamărim corpurile în casa noastră o interzis pijamalele, Mămaie, îți dai seama, le-o interzis din prima, mi-o spus în a doua noastră noapte că el ar da o lege care să interzică fabricarea și comercializarea acestor porcării care îndepărtează pe bărbat de femeia lui, mie atunci când mi-o spus prima dată, mi s-o părut că prea era cusută cu ață albă povestea asta, mi-am zis că ăsta vrea să mă cucerească cu revoluția lui pijămălească din pat, dar mi-am dat ulterior seama cât de imporrtant este să ne simțim pielea și corpurile.
Mi-am dat seama cât de mult comunică în timpul somnului corpurile noastre între ele. Noi dormim, iar trupurile noastre își șoptesc toată noaptea cuvinte, pentru că, peste zi, le-o fost dor unul de celălalt. De la început mi-o plăcut atungerea pielii lui, de parcă ar fi fost tot pielea mea, dar pe un corp care era al lui, în loc să fie al meu, o piele pe care părea că o știu de la bun început, când mă lipeam de el parcă intram într-o armură care mi se potrivea perfect, așa că, Mămaie dragă, de 4 ani dormimi despuiați așa cum mama ne-o făcut. Adică, fie iarnă, fie vară, zvârlim cât colo bulendrele de peste zi și ne lipim corpurile unul de altul, și dragă Mămaie, nici nu știu cum să îți spun ca să nu îți par nerușinată, dar când îi simt pielea pe pielea mea, știi? el are o altă temperatură, un picușor mai mare decât a mea și mi se înfioară tot spatele de la căldura aia și de la puful care îi învelește corpul și în afară de asta el copie poziția corpului meu, care știi matale că nu s-a schimbat deloc, în aceeași poziție dorm și acum, pe stânga și cu mâinile împreunate și cu corpul adunat ca în burta mamei, că nu îmi place să spun poziție fetală pentru că niciodată nu mi-a plăcut cuvântul făt exact așa cum nu mi-a plăcut nici verbul a făta, ei bine bărbatul ăsta născut la Sevilla de unde știe el, Mămaie, să mă cuprindă exact cum mă cuprindeai matale, când eram mică și îmi făceai culcuș cu corpul matale și eu intram acolo, în coșulețul ăla, și acolo era cel mai sigur loc de pe pământ și eu tot așa mi-am crescut copiii, ținându-i în coșuleț, acum sunt înaltă și ajung cu tălpile la tălpile lui și, Mămaie sfântă, tălpile lui sunt pentru mine unicul punct de sprijin din univers, exact în mijlocul patului enorm el ține tălpile încordate și eu știu că de acolo nu o să cad niciodată, o să mă opresc în tălpile lui, mă voi rezema în ele așa cum făceam cu palmele matale, îmi prindeai mâinile în palmele matale când mă cuprindeai și închideai coșulețul, dacă ai ști cât de bine îmi amintesc palmele tale și mâinile, la fel de bine cum îmi amintesc gustul plăcintelor, al cozonacilor și al dulcețurile de gutui pe care le făceai cu mâinile tale de aur și îmi amintesc și cum tăiai de mărunt verdețurile pentru borș, în fine, dar acum nu despre asta vorbim, ci despre patul ăsta al nostru, foarte mare, care are un singur punct de sprijin, despre care nici nu cred că am nevoie, dar ce bine este să știu că există acolo și că, noapte de noapte, îi regăsesc tălpile calde în care se termină corpul lui cald, cu pielea și mirosul lui care îmi intră în corp și îmi adoarme nopțile, și apoi, când îmi este dor să îl respir mă întorc de pe partea mea stângă și îl invadez și îl cuprind și îmi adâncesc nasul în pieptul lui și par că respir prin el și adorm în fiecare noapte cu sentimentul că lumea asta nu e cu totul nebună, că are o logică și o noimă a ei, pe care numai punctul acela din patul nostru le poate asigura, așa ca în copilărie, ca în poala matale, acolo unde nicio zgârietură nu mai durea și nicio frică nu mi se mai cuibărea în suflet.
Dragă Mămaie, în patul ăsta mare nu îmi mai este frică de nimic, nu că aș fi eu vreo fricoasă în general, dar toate spaimele mele, toate dubiile, toate rânduielile lumii ăsteia strâmbe, tot ce mă răscolește și mă stingherește, se resetează și se întorc toate într-un punct zero. În fiecare dimineață, istoria reîncepe exact în punctul acela în care tălpile mele se proptesc în tălpile lui.
Am găsit în dicționar un verb care mi-a topit sufletul, un verb pe care nu îl știam: a înloca, a-și afla locul. Eu în patul ăsta m-am înlocat, Mămaie, exact așa cum m-am înlocat în patul matale când m-am născut. Și asta, Mămaie, este cea mai frumoasă formă de iubire din lume, mai frumoasă decât poezia însăși. Iubirea fără pijamale, în patul care mi-a devenit loc.
Expoziţii şi spectacole organizate de Asociaţia de femei „Rază de Soare” (sediul Ambasadei, 24 februarie 2019, orele 16:00 – 20:00)
Sâmbătă, 24 februarie 2019, între orele 16:00 şi 20:00, Ambasada României în Regatul Spaniei va găzdui la sediul său (Avda. Alfonso XIII 157, 28016 Madrid) evenimentul „Iubiri de primăvară”, organizat de Asociaţia de femei „Rază de Soare”.
Evenimentul va consta dintr-o expoziţie de mărţişoare şi de cadouri pentru Ziua Internaţională a Femeii, realizate de membrele asociaţiei, şi dintr-un program de spectacole pentru toate vârstele. Toţi cei care vor trece pragul Ambasadei la acest eveniment vor putea participa la o tombolă cu produse oferite de expozanţi.
De asemenea, vizitatorii vor primi din partea Ambasadei cărţi în limba română şi vor putea viziona expoziţia de pictură „Din dragoste de oameni şi artă”, de Florian Ştefan, artist selecţionat în 2018 pentru Premiul „Reina Sofia” pentru Artă Plastică.
Cadiz si împrejurimi, destinatia propusa de The New York Times pentru 2019
ARCOS DE LA FRONTERA
Cadiz. Văzut de departe, Arcos de la Frontera proiectează o imagine de carte poștală pe colina la poalele căreia curge râul Guadalete. De aproape se transformă într-o atracție covârșitoare. Preumblarea pașilor pe strâmtele sale străduțe Núñez de Prado, Cuna sau prin fundătura de las Monjas, traversarea pieței del Cabildo, cel mai popular și animat punct de întâlnire din urbea declarată obiectiv istoric, sau intrarea în basilica de Santa Maria și în biserica San Pedro înseamnă a face un voiaj în timp. Din splendidele sale puncte înalte se cuprind cu privirea impresionantele peisaje ale rutei satelor albe.
UBRIQUE
Ubrique este un centru cultural recunoscut pentru tradiția manufacturierilor blănari și pielari, prăvălii în care este obligatoriu să intri, cu edificiile baroce impresionante și drumurile care urcă până în Parcul Natural de los Alcornocales, ultima terasă înainte de Strâmtoare și apele Oceanului Atlantic. Cadiz.
GRAZALEMA
Alb, cum nu putea fi altfel în acest peisaj, Grazalema este nucleul urban care dă nume dealurilor gaditane. O încântătoare Plaza Mayor, străzi pietruite, case cu terase larg deschise spre soare, trei biserici, cea mai importantă, Aurora, și un punct panoramic, de los Peñascos, special pentru abandonul călătorului spre închinare în fața splendidului peisaj rocos. Trebuie văzut totul dar în principal e obligatorie căutarea artizanilor ascunși în atelierele unde lâna merinos devine țol și învelitoare.
OLVERA
Olvera este un sat alb ca zăpada și vechi ca legenda. Este suficientă preumblarea scurtă pe străzile pietruite ca să vezi cum casele de acolo rezumă arhitectura tradițională a înălțimilor Iberice. Castelul e bomboana de pe tort. Și nu poți pleca mai departe în traseul gaditan fără să vezi biserica de la Encarnación și centrul cultural La Cilla. Cadiz.
MEDINA SIDONIA
Un castel și o împrejmuire cu ziduri fortuite, câteva biserici prețioase – cum este Santa María Coronada sau cea de las Monjas de Arriba –, mărturii ale epocii de orânduire arabă ale zonei și un pâlc de case cu generoase terase și parfum aristocratic. Ansamblul, în cuprinsul său general señorial (termenul spune cam tot ce era de spus, cu greu se poate găsi în limba română unul echivalent). Sub burgul vechi, un ansamblu arheologic de sorginte romană invită la imersiunea în istoria veche, l aintrarea în vechiul oraș roman Asido Caesarina, unde găsim resturi din tradiționala ceramică islamică.
ZAHARA DE LA SIERRA
A fi unul dintre satele cele mai drăguțe din Spania deja spune multe despre acest loc a cărui perspectivă de departe oferă indicii despre deliciile promise călătorului care îi calcă piatra îngustelor alei. Le are pe toate: un pâlc de case deschise cu terase însorite atârnate pe pante imposibile, alei strâmte, piețe și panoramice, biserici și schituri baroce și un castel care termină într-un torreon nazaritean din vârful căruia se deschide o priveliște prețioasă. Și, dacă asta nu ajunge, la picioarele sale stă așezat și albastru, lacul El Gastor. Cadiz.
SETENIL DE LAS BODEGAS
Google întoarce pentru limba română când pui „sierra”: „fierăstrău” sau „drujbă”. Foarte tare! Doar că ibericii înțeleg prin „sierra” regiune muntoasă, întindere neregulată, care nu are nimic în comun cu dealurile noastre molcome. Probabil că un echivalent acceptabil ar fi Dobrogea de toate zilele, cu munți mici neamenințați de zăpadă. Pe traseul satelor albe de pe Sierra de Cadiz Setenil de las Bodegas apare ca un sătuc ciudat și drăguț. Și este așa pentru că sătenii au profitat de tăietura pe care râul care trece prin localitate a făcut-o în piatră ca să își construiască locuințe în stâncă, lucru care le conferă un aspect unic. Ca să le descoperi trebuie să te lași pierdut prin măruntaiele orașului, prin las Cuevas del Sol și las Cuevas de la Sombra în timp ce combini plimbarea cu degustarea celebrelor tapas de prin barurile de pe drum.
VEJER DE LA FRONTERA
Vejer este un pueblo iberic tipic, cu aglomerarea de case tradiționale strălucind de albeața calcarului din care au fost construite, îngrămădite toate în interiorul unei incinte de ziduri înalte pietruite, castelul corespunzător pe colină, aleile strâmte din piatră dură care dau interzis tocurilor stilleto neantrenate și înjgheabă un labirint implacabil și biserici atemporale, case cu mușcate în ghivece de lut ieșite din mâini de artizani romani de acum 2.000 de ani și coloana de Segur. Piațeta de España, unde să te așezi pentru un vin rece cu peste fript, lipii coapte sau dulciuri arăbești. Sheherezada s-a născut la sat. Un sat iberic este adevărat, dar la sat.
Conferința „Un Shakespeare pentru secolul XXI” susținută de scriitorul Horia Gârbea se va desfășura joi, 14 februarie 2019, la Madrid, sub patronajul Ambasadei României în Regatul Spaniei.
Înscrisă în ciclul de manifestări culturale „Serile Acasă la Ambasadă”, manifestarea organizată de Asociaţia Scriitorilor şi Artiştilor Români din Spania (ASARS) în colaborare cu Asociaţia Culturală Diverbium, va cuprinde si prezentarea câtorva dintre volumele publicate de prestigiosul dramaturg român.
Joi, 14 februarie 2019, de la ora 18:30, la sediul Ambasadei României în Regatul Spaniei (Avda. Alfonso XIII 157, 28016 Madrid)
Horia Gârbea
Horia Gârbea s-a născut la 10 august 1962 în București. A publicat 8 volume cu caracter științific și didactic. În domeniul literar, a debutat în 1982 cu poezie. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de criticul Mircea Martin. Din 2000 a fost secretar al secției de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București.
Apoi, din noiembrie 2003, a fost secretar al Asociației Scriitorilor București, iar în 2015 a fost ales președinte al ASB. Membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din 2005. Președinte al Filialei București – Poezie a Uniunii Scriitorilor din 2015, ales în 2018 pentru încă un mandat de 5 ani. A fost vicepreședintele Institutului Cultural Român (2012-2013). Director al Teatrului Dramaturgilor Români din București, din 2017.
După 1989 a avut o activitate intensă de publicist și autor de literatură. A publicat poezie, proză, teatru, critică literară şi teatrală, eseuri, în total 12 piese reprezentate în țară, precum și în Anglia și Franța. A tradus în română și a adaptat pentru scenă 16 piese de Jacques Copi, Pierre Corneille, S. I. Witkiewicz, Fernando Arrabal, A. P. Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux etc. A publicat 23 de volume de literatură, obținând numeroase premii literare. Romanul „Căderea Bastiliei” a fost distins cu trei premii naționale în 1998. A susținut și susține rubrici permanente în reviste literare naționale („Luceafărul”, „Cuvântul”, „Ziarul Financiar”, „Săptămâna Financiară” etc.) și la publicații teatrale precum „Scena” şi „Drama”. A fost titularul rubricii săptămânale de bridge din „Ziarul Financiar” din 2003 până în 2008.
A publicat numeroase alte articole. A prezentat câteva sute de volume de literatură contemporană în articole, unele grupate ulterior în trei volume.
După 2010 face parte din echipa coordonată de George Volceanov pentru retraducerea integrală a operei lui Shakespeare. A tradus 12 piese de William Shakespeare, dintre care patru în colaborare, și numeroase sonete ale acestuia. Între piesele traduse: „Vis de-o noapte-n miezul verii”, „Negustorul din Veneția”, „Richard al III-lea” şi „Macbeth”. A mai tradus piese de Corneille, Marivaux, Eduardo de Fillipo, Dario Fo etc.
În 1998 a început să realizeze scenarii de filme şi show-uri pentru televiziune la Pro TV, apoi la Prima TV, Național TV etc. A reprezentat România la festivaluri internaționale de literatură şi teatru. A realizat două cicluri de emisiuni la TVR Cultural (2002-2004). A fost dramaturgul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și a reprezentat România la festivaluri internaționale de literatură.
„Serile Acasă la Ambasadă” vernisează expoziţia de pictură şi desen „Bucăţi din suflet” de Roxana Irimia
Vernisajul expoziției va avea loc duminică, 28 octombrie, ora 16:00, la sediul Ambasadei României din Madrid
Roxana Irimia, artist plastic și creator de modă, a urmat cursuri de pictură şi desen de copil, la Clubul Copiilor din Paşcani. Se află în Spania din 2004, unde a continuat să se perfecționeze în arta plastică sub îndrumarea maestrului Jose Morán Vázquez, primul pictor contemporan ale cărui lucrări au fost expuse alături de cele ale marelui pictor El Greco la muzeul din Toledo, care îi poartă numele.
Roxana Irimia a expus în galerii şi muzee din Spania (Madrid, Málaga, Barcelona şi Granada), Italia (Roma), Bulgaria (Stara Zagora), SUA (New York şi Los Angeles), Suedia (Stockholm), Franţa (Paris) şi România (Sighișoara și Alexandria).
Roxana Irimia, Afișul expoziției „Bucăți de suflet”
Lucrările Roxanei Irimia au adesea o tematică figurativă şi realistă, cu o tendință de a reproduce aspecte ale vieții de zi cu zi, prin redarea oamenilor obișnuiți, aflaţi în activități comune. Lucrează în special în tehnica uleiului pe pânză, precum și în pastel, cărbune și mai nou în acuarelă.
Artista nu este străină de Ambasada României în Regatul Spaniei, făcând parte, alături de alţi pictori şi sculptori români, din expoziţia comună vizitată de participanţii la Ziua Porţilor Deschise la Ambasadă (22 septembrie 2018). De asemenea, lucrările din expoziţia „Bucăţi din suflet” au putut fi admirate de participanţii la evenimentul „Natura, o sursă de inspirație pentru antreprenoriatul sustenabil” care a reunit numeroși oameni de afaceri spanioli, români și francezi la sediul Ambasadei la 16 octombrie 2018.
Ambasada României în Regatul Spaniei reia astfel seria de evenimente culturale “Serile Acasă la Ambasadă”, de susţinere a artiştilor şi experţilor români din Spania, cu vernisajul expoziţiei de pictură şi desen „Bucăţi din suflet”, de Roxana Irimia, duminică, 28 octombrie, la ora 16:00 din Avenida Alfonso XIII și Pio XII, Madrid.
Ilidia este o mică localitate din Caraș-Severin despre care nici Google Map nu știe mare lucru dar care strălucește pe harta Anului Centenar: găzduiește casa memorială Dr Ion Țeicu pe care Dimitrie Grama, unul dintre urmașii doctorului Țeicu, și-a propus să o restaureze și să o introducă în circuitul turistic cărășean.
Proiectul include continuarea manifestărilor culturale organizate aici, Serile de Poezie au ajuns deja la cea de a patra ediție, cu intenția perpetuării memoriei oamenilor locului, participanți marcanți la efortul comun care a avut ca rezultat Marea Unire de la 1918, printre care s-au numărat doctorul Țeicu, fratele său avocatul Cornel Țeicu și preotul Ion Covrig.
Mica localitate cărășeană a fost sâmbăta trecută gazda culturii literare pentru a patra oară consecutiv, evenimentul organizat de Asociația ”Ilidia Historical Village” și Protopopiatul greco catolic Oravița desfășurându-se în casa memorială Dr. Ion Țeicu. Amfitrionii manifestării au fost dr. Dimitrie Grama (descendent al familiei dr. Ion Țeicu, proprietarul casei memoriale) și poetul Nicolae Pătruț.
Printre laureații de anul acesta ai festivalului s-a numărat și colega noastră Marina Dirul, poeta dintre Prut și Nistru, venită din Barcelona până la Ilidia, în vecinătatea Oraviței.
Evenimentul aduce omagiul memoriei personalităților locale ce s-au implicat activ în săvârșirea actului unirii.
Preotul greco-catolic Ion Covrig și doctorul Ion Țeicu, personalități importante ale Ilidiei, în anul 1918 au primit acreditările comunității locale pentru a se alătura delegației bănățene în scopul reprezentării dorințelor de unitate la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.
Preotul Ion Covrig a fost inițiator al mișcării de reîntregire a României Mari cauză pentru care în 1913 a fost deschis un proces politic împotriva lui iar în 1916 a fost încarcerat la Sopron (Ungaria).
La 1 decembrie 1918 este numit comandant al gărzii naționale din zona Oravița iar în 1929 a fost decorat cu ”Coroana României” în grad de ofițer, Meritul Cultural pentru Biserică clasa II și Medalia ”Ferdinand”. Profesorul și doctorul Ion Țeicu supranumit de către întreaga comunitate ”medicul săracilor” datorită implicării active și neobosite în ajutorarea celor mulți și necăjiți, aderant și promotor al ideii de unitate a tuturor românilor își va continua activitatea profesională și politică după 1918. Ca semn de apreciere și recunoaștere a implicării sale în împlinirea visului secular, după 1926 (când se înființează județul Căraș cu capitala la Oravița) el va fi numit prefect al acestui nou înființat județ.
Asociația ”Ilidia Historical Village” este înființată în anul 2013 și are drept scop promovarea culturii și salvarea patrimoniului local (istoric, natural și construit) unul dintre dezideratele asociației fiind reclasificarea satului dorindu-se atrbuirea clasificării de sit rural protejat sau ansamblu rural istoric. Evenimentul organizat de către Protopopiatul Greco-Catolic Oravița, Asociația ” Ilidia Historical Village” și poetul Nicolae Pătruț este privat, anul acesta ajungând la a patra ediție consecutivă.
Juriul compus din Ioan Pavel Azap, Nicolae Pătruț, Ion Oprișor, Costel Stancu și Dumitru Oprișor, a acordat premii și diplome astfel:
Marele premiu ”dr. Ion Țeicu”, la poezie – Any Drăgoianu, Țânțăreni, Gorj
Premiul I – Dan Gârlea, Timișoara
Premiul II – Paloma Catina, Timișoara
Premiul III – Angi Melania Cristea, Craiova
Premii speciale poezie și reportaj literar ”Ilidia 100”:
Constantina Dumitrescu, Urzicuța, Dolj
Magda Hărăbor, Brașov
Ioan Mărginean, Tg. Mureș
Violeta Țibuleac și Andra Mihăilescu, Suceava
Marele premiu ”Ilie Catina”, pentru reportaj literar
Marina Dirul, Criuleni, Republica Moldova
Marele premiu ”Pr. Ion Covrig”, pentru poveste adevărată despre Marea Unire
Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare, PoetArt.100 desfășurat la București. Un regal de poezie
Ioan Matiuț
Sâmbătă, 15 septembrie 2018, de la ora 19:00, în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române din București (str. Nicolae Crețulescu nr. 8), a avut loc lectura publică de poezie și recitalul de muzică – PoetArt 100, un eveniment inclus în Noaptea Capitalelor Centenare și Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare (FCNC, 10-17 septembrie 2018). Au fost invitați poeți din Cehia (Petr Hruška), Republica Moldova (Grigore Chiper, Nicolae Spătaru) și România (Teodor Dună, Cătălina Matei, Ioan Matiuț, Ioan Es. Pop, Livia Roșca, Andra Rotaru, Tudor Voicu și Florina Zaharia) care au citit 100 de poeme. Invitatul special al proiectului a fost muzicianul, poetul și profesorul de flaut Ion Bogdan Ștefănescu, alături „Flaut Power”, un grup de studenți la masteratul de flaut coordonat de Ion Bogdan Ștefănescu la Universitatea Națională de Muzică din București. Amfitrion: Dan Mircea Cipariu. AgențiadeCarte.ro, partener al evenimentului.
În anul 2018, se împlinesc 100 de ani de la crearea României Mari. Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare a fost un eveniment inițiat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române, Teatrul de Comedie și Teatrul Dramaturgilor Români. Acesta și-a propus celebrarea Centenarului în context european, invitând la București, în perioada 10-17 septembrie 2018, alte nouă state care sărbătoresc Centenarul pe parcursul acestui an: Polonia, Austria, Republica Moldova, Ungaria, Letonia, Lituania, Estonia, Cehia, Slovacia. Festivalul a cuprins mai multe secțiuni: teatru, muzică, film, poezie, expoziții, conferințe și o componentă gastronomică.
Astfel, sâmbătă, 15 septembrie 2018, de la ora 19:00 la Muzeul Național al Literaturii Române din București (str. Nicolae Crețulescu nr. 8), a avut loc lectura publică de poezie și recitalul de muzică – PoetArt.100. Eveniment inclus în Noaptea Capitalelor Centenare și Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare.
Au citit din propriile creații, 10 poeți reprezentativi din Cehia (Petr Hruška), Republica Moldova (Grigore Chiper, Nicolae Spătaru) și România (Teodor Dună, Cătălina Matei, Ioan Matiuț, Ioan Es. Pop, Livia Roșca, Andra Rotaru, Tudor Voicu și Florina Zaharia). S-au citit 100 de poeme, fiecare poet lecturând câte 10.
Tudor Voicu, Ioan Matiut, Catalina Matei, Dan Mircea Cipariu, Andreea Drăghicescu, Livia Lucan-Arjoca, Andra Rotaru, Florina Zaharia.
Poemele, representative pentru lirica actuală, au excelat prin valoare dar și prin diversitatea de expresie și geografie literară.
Invitatul special al proiectului a fost muzicianul, poetul și profesorul de flaut Ion Bogdan Ștefănescu, alături „Flaut Power”, un grup de studenți la masteratul de flaut coordonat de Ion Bogdan Ștefănescu la Universitatea Națională de Muzică din București. Aceștia au prefațat recitalul cu piese de muzică clasică, iar la jumătatea evenimentului, au încântat publicul cu jazz și melodii prelucrate din folclorul românesc.
Evenimentul a fost programat să se defășoare în gradina Muzeului Național al Literaturii Române, însă ploaia venită parcă din senin, au obligat organizatorii să imprivizeze un spațiu de la masarda cădirii, care a devenit neîncăpătoare. Starea înaltă creată de poezie și muzică, i-au făcut pe cei prezenți să trăiască momente de cultură autentică și să ia contact cu literatura vie.
Un public cald, consumator de literatură, a onorat cu prezența. I-aș remarca pe cunoscutul actor George Mihăiță și pe doamna Ani Dumitru, de la revista RoBarna din Barcelona.
Amfitrionul evenimentului a fost poetul și entertainerul cultural Dan Mircea Cipariu.
Programul de burse pentru traducători profesioniști //
Rezidenţe pentru traducători în formare 2018
Bursele pentru traducători disponibile la Institutul Cultural Român (ICR)
Pentru traducători profesionişti
Programul de burse îşi propune o colaborare cât mai strânsă cu traducătorii profesionişti, specializaţi în traducerea autorilor români* în limbi străine. Candidaţilor selecţionaţi li se oferă posibilitatea de a traduce în România şi de a interacționa în mod direct cu scriitorii, editorii și traducătorii români, cât şi cu mediul care defineşte literatura română.
Se oferă anual 10 (zece) burse de una sau două luni, în funcție de perioada solicitată de bursier.
Valoarea unei burse: 1 000 EUR sau 2 000 EUR, în funcție de perioada solicitată de bursier
Data limită pentru depunerea dosarelor: 24 August 2018;
Domeniile pentru care se organizează evaluarea şi selecţia: traduceri.
Durata burselor: una sau două luni, în funcție de perioada solicitată de candidat.
Documente necesare pentru înscriere(dosarul de solicitare a bursei):
CV, care să conţină, după caz: participări la colocvii, seminarii, conferinţe, congrese, comunicări; lucrări publicate, proiecte realizate sau în curs de realizare; alte date considerate utile de către solicitant;
copie după actul de identitate/pașaport;
copii ale diplomelor de studii;
scrisoare de intenţie/proiect de lucru;
două scrisori de recomandare;
copie după un contract valabil la momentul depunerii dosarului de candidatură, încheiat cu o editura străină pentru publicarea operei de tradus (proiectul de candidatură) din literatura română.
Rezidenţe pentru traducători în formare
Programul de rezidente îşi propune formarea unei noi generaţii de traducători ai literaturii române într-un număr cât mai mare de limbi străine, precum şi o colaborare mai strânsă cu traducătorii profesionişti existenţi. În acest sens, candidaţilor selecţionaţi li se oferă posibilitatea de a petrece în România o perioadă, care să le permită cunoaşterea directă a literaturii române şi a mediului care o defineşte.
Se acordă 10 (zece) burse a câte 2 000 EUR/persoană/bursă, asigurându-se pentru bursieri un număr de trei cursuri pe săptămână, cu prezența obligatorie, având drept invitați specialiști în trei domenii importante pe care cei zece bursieri le vor parcurge pe durata stagiului: Introducere în limba română – noțiuni de gramatică și sintaxă; Introducere în literatura română și Seminarii de traductologie.
Aceste cursuri vor avea loc la sediul Institutului Cultural Român din București, str. Biserica Amzei, nr. 21-23. Menționăm, de asemenea, că acest program are în vedere asigurarea cazării pentru cei zece bursieri pe toată durata stagiului în cadrul complexului Palatele Brâncovenești din Mogoșoaia, cât și asigurarea transportului pentru cursuri între Mogoșoaia-București.
Valoarea unei rezidenţe: 2 000 EUR/persoană
Numărul de rezidenţe acordate anual:10 (zece)
Data limită pentru depunerea dosarelor: 4 iunie 2018
Domeniile pentru care se organizeazã evaluarea şi selecţia:traduceri
Durata rezidenţelor: 2 (două) luni
Documente necesare pentru înscriere(dosarul de solicitare a rezidenţei):
– formularul de inscriere;
– CV, care să conţină, după caz: participări la colocvii, seminarii, conferinţe, congrese, comunicări; lucrări publicate, proiecte realizate sau în curs de realizare; alte date considerate utile de către solicitant;
– copie după actul de identitate/pașaport;
– copii ale diplomelor de studii;
– scrisoare de intenţie/proiect de lucru;
– două scrisori de recomandare.
*Prin autori români se înțelege autori cetățeni români sau originari din România sau autori având ca limbă maternă limba română.
100 de ani de litere românești (1918 – 2018); un periplu prin geografia literară românească, din Bucovina până în Delta Dunării, trecând prin Transilvania și terminând în capitala București
Prin vocea excepțională a actorului Jordi Boixaderes, care a așezat poezia românească pe canticul limbii catalane acompaniat la armonică de Barbara Granados, versurile au sunat familiar în Auditoriul deschis al bibliotecii Gabriel Ferrater din exclusivistul Sant Cugat barcelonez (municipiul catalan cu cea mai mare rentă pe cap de locuitor din Spania).
„Els directors del teatre ja havien omplert la terra amb cartells, i Shakespeare va pensar que despres de bregar tant, ell tambe es mereixeria un espectacle. Pero abans que res, esgotat com estava, se’n va anar a morir una estona”
Marin SORESCU Per entre els dies
Palma: Lleonard Muntaner Editor, 2015 (La Fosca,25)
Traducere de Corina Oproae și Xavier Montoliu Pauli
„Un pământ numit România” s-a numit întâlnirea literară pe care iubitorii de literatură catalani, grație efortului neobositului ambasador niciodată răsplătit cumsecumsecade al României, Xavier Montoliu Pauli, au dedicat-o cu interes scriitorilor români, cu precădere celor din curentul 80 și 90.
Dacă Panait Istrati s-a bucurat o vreme de o largă recunoaștere în afara țării în epoca cuprinsă între cele două războaie mondiale până la momentul la care a ajuns să fie interzis de guvernele vremii, alții sunt descoperiți acum, cu plăcută surprindere, după traducerile din ultimii ani.
Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Norman Manea, Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Letiția Ilea, Ruxandra Cesereanu, Panait Istrati au sunat pentru catalanii care au umplut grădina mirosind a lavandă în crepusculul de Iulie.
Niciunul dintre cei prezenți nu știau că Nichita sună la fel de fermecător și în altă limbă, a fost taina mea, eram singurul român acolo, oarecum rătăcit și orgolios fără margini.
Am notat o organizare impecabilă, cu un program bine structurat, tipărit și distribuit, care cuprindea la virgulă fragmentele recitate, care a beneficiat de o fotografie de portada excepțională, a fotografei Elisabet Mabres, o îndrăgostită iremediabil de plaiurile noastre unde și anul acesta își va petrece concediul de vară, în Maramureșul profund mai exact. Anul acesta și-a propus să caute nunțile tradiționale din satele românești.
Forfota organizatorilor cărând neîncetat scaune a fost clar un semn că nu se așteptau la interesul pe care poezia românească l-a suscitat în Barcelona.
Când credeam că le-am văzut pe toate, de bine sau mai ales de rău, am fost martorul unui regal de literatură românească la care s-a vorbit de Țările Române, Centenar, Istorie, Dunăre, Carpați, Maramureș și Bucovina, organizat de catalani, pentru ei. Simplu.
Jumătate din cei prezenți vor vizita România în primul concediu iar ceilalți măcar vor recomanda prietenilor voiajul. Ce pot dori mai mult?
Festivalul Internațional al filmului San Sebastian 2018 premiază anul acesta cel mai bun regizor debutant
Printre nominalizați românul Hadrian Marcu (Brăila, Rumanía, 1976)
Treisprezece regizori din România, Argentina, Danemarca, Spania, Japonia, Kosovo, Mexic, Rusia, Elveția și Vietnam vor concura pentru premiul celui mai tânăr regizor, Kutxabank-New Directors, la prestigiosul Festival Internațional de Film San Sebastian 2018.
Directorul Festivalului San Sebastián, José Luis Rebordinos a nominalizat titlurile celor treisprezece filme ale regizorilor europeni, asiatici și latino-americani, care concurezează pentru premiul Kutxabank-New Directors.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Printre ei Hadrian Marcu (Brăila, Rumanía, 1976) va prezenta Un om la locul lui, un film cu Bodgan Dumitrache în rol principal, care a câștigat anul trecut Silver Shell pentru cel mai bun actor pentru Pororoca.
Secțiunea, care face parte din angajamentul Festivalului față de viitoarele talente de film, este o platformă care conferă vizibilitate filmelor lor. Ultimii trei câștigători ai premiului Kutxabank-New Directors au fost lansați în Spania: Le nouveau / The New Kid (2015), Park (2016) și Le semeur / The Sower (2017).
Premiul Kutxabank-New Directors, care va fi decis de un juriu internațional, vine cu 50.000 de euro pentru directorul și distribuitorul filmului din Spania. Sponsorizarea Kutxabank a secțiunii New Directors este parte a unei participări mai largi, în cadrul căreia instituția financiară continuă să se implice în promovarea creatorilor de film prezenți în festivalul de la San Sebastian.
Filmele filmate în această secțiune vor concura și pentru Premiul Tinerilor Cineaști care va fi decis de un juriu format din 300 de elevi cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani.
Diaspora când vrea sa fie diaspora renunță a se mai baza doar pe coincidențe culturale și începe să vrea mai mult decât intenții. Cultura e, pe lângă multe altele, o forma de-a gestiona și, de ce nu, garanta echilibrul unui popor, cât e el unul dintre cele care nu stau printre granițe.
Când Centenarul nu se vrea doar recomandare de pliant publicitar sau punere în scenă pentru a face fotografii cu aer festivist, el se transformă în obiectiv comun. Și cu toții știm cât ne costă pe noi românii o apropiere de poziții. Cunoaștem termenii, ne e deficitară tehnica. Românii au nevoie de românism pentru a se simți un popor.
Uneori au nevoie și de evenimente care să emoționeze. De redescoperirea unor semne din naștere care să poată fi văzute de departe. Puțini îndrăznesc să nu accepte pentru emigranți o cultură low-cost. Să ceară protagonism valorilor.
Despre Oana Ursache, profesor asociat la Universitatea din Granada, spuneam cândva că te ajută să faci patrie prin singura solidaritate credibilă: cultura extinsa pentru cei care fac viața „extinsă” geografic. Ajunsă în Spania într-o perioadă în care comunitatea românească, deși impresionantă ca număr, se limita doar la a sancționa sau a fi indiferentă țării de origine, Oana Ursache a înțeles că nu-ți poți dori cultură dacă, vorbim de pas anterior, nu ți se stârnește necesitatea.
Alături de colegii de catedră, de studenții cărora a încercat să le apropie simpatia pentru limba română și valorile noastre ca popor, Oana Ursache nu a lăsat în pace datele nici unui calendar. An după an a organizat sau a fost (co)participantă a numeroase evenimente culturale care au transformat Granada într-un loc unde României îi este bine. Așa cum alții, „din dragoste de țară”, doar spun, ea este omul care face.
Pornite din drag intelectual și conversații prietenești, pentru ca ulterior să primească certitudinile înfăptuirii, evenimentele desfășurate în perioada 27-31 mai la Facultatea de Traducere și Interpretare din Granada, la Galeria Empirica, în Cordoba sau Roquetas de Mar, au demonstrat că nu se face cultură doar pentru cei rămași acasă.
Poetele Lia Faur, conferențiar universitar doctor la Universitatea din Arad și Laura Catalina Dragomir, invitatele Oanei Ursache în acest turneu cultural, au căutat să demonstreze că actul artistic de calitate nu se poate asocia, fără a fi ofensat, cu statutul de provizorat. România nu e o noțiune căreia îi bâjbâim conținutul. Realitățile demonstrează adesea recidivarea în erori, politice mai ales. Realitățile acestea dor. Cultura rămâne, tocmai de aceea, una din puținele forme onorabile prin care putem fi alături de România și prin care țara ne poate ține pentru totdeauna împreună.
România este țara invitată la a 77-a Ferie a cărții din Madrid. În ultimul secol literatura sa a fost marcată de totalitarism și exil.
„Dupa ce i s-a interzis tot ceea ce se putea nega sub soare începând cu soarele însăși…” Despre ce ne aduce aminte acest tip de frază? Exact: sună a Cioran, Emil Cioran (1911-1995). Pe fundul sertarelor sale încă mai apar câteva pietricele strălucitoare și acum se publică în spaniolă doua opere din tinerețea sa – ceea ce în cazul său nu ne vorbește de imaturitate pentru că viziunea sa asupra lumii și stilul său s-au menținut mereu mai mult sau mai puțin fidele lor însele. Fernando Savater va prezenta amândouă cărțile împreună cu Luminița Marcu, doctor în literatura română și profesor la Universitatea din Salamanca, în data de 9 iunie în cadrul Festivalul Cărții din Madrid. Una dintre ele, versiunea completă și originală a cărții “Lacrimi și sfinți” 1937 – lui Cioran i-a părut rău că a trebuit să o scurteze și să o adapteze, “din pietate față de agnosticii francezi”, el care gândea că este cea mai bună carte a sa; cealaltă “Peregrinări”, mănunchi de texte scurte și sentințe lapidare ca cele care deschid acest paragraf și care se întorc undeva prin anul 1945 și al cărei manuscris se odihnea inexplicabil până acum în fundurile bibliotecii Jackes-Doucet din Paris.
Expatriați
Este semnificativ să începem acest periplu prin literatura română cu apatridul Cioran, care s-a făcut cunoscut în Europa începând cu momentul în care, expatriat la Paris, a început să scrie în franceză, (Mauriac susținea că scria cea mai bună proza de la Pascual încoace), pentru că înstrăinarea sa de decade, fără a te lăsa să te gândești pentru asta la paradisul pierdut al satului său Rășinari, este foarte specific românesc. În Paris cultiva prietenia cu compatriotul său Eugene Ionesco, autor al operei “Cântăreața cheală” și “Rinocerul”, pietre de hotar ale teatrului absurdului. Exista o fotografie foarte grăitoare în care se văd cei doi pe una din străzile din Paris, cu polifațeticul Mircea Eliade care se afla acolo în trecere și care va și muri de un atac de inima provocat de lectura elogiului pe care Cioran i-l închina în “Exerciții de admirație”.
Cioran, Ionesco y Eliade, în Paris, 1977. Louis MONIER (GETTY)
Cazul acestor trei coloși români exilați nu este surprinzător ci un model național. În a sa „Sinteză personală și cronică”, Marcu semnalează că exilul care s-a impus atâtor scriitori sub regimul comunist, se extinde sau se renovează în diaspora actuala cu o pleiada de scriitori mai tineri și contemporani care trăiesc în alte țări și scriu în alte limbi. Cătălin Dorian Florescu trăiește în Elveția și scrie romane în limba germană (Zaira și Masajistul orb) traduse în multe alte limbi; ultima data când am vorbit cu Marius Daniel Popescu care a scris în franceză opera sa excelentă „Simfonia lupului”, era șofer de autobuz în Lausane și conducea revista „Le persil”, specializată în autori elvețieni. Ramona Bădescu a scris în franceză 25 cărți de povești pentru copii, răspândite în lumea întreagă, și cu ediții spaniolești. Gyorgy Dragoman, celebrul autor al „Regelui alb”, carte povestită de un copil de 11 ani ai căror parinți au fost trimiși într-un lagăr de muncă pentru că au semnat o scrisoare de protest, lucru care a adus ruina întregii familii, locuiește în Budapesta și scrie în ungurește; Ioan T.Morar, care în romanul „Negru și roșu” îndrăznește să atingă doua teme până atunci tabù – deportarea țiganilor și genocidul comis de către Armata română împotriva evreilor din Odesa – scrie în română dar trăiește în Franța.
Ei și mulți alți poeți și scriitori, prelungesc, zeci de ani după dramaticul final al dictaturii, fuga de talente care determinat-o pe Herta Muller, româncă de etnie germană, să se exileze mulți ani înainte de a fi distinsă cu Premiul Nobel pentru cărți scrise în limba germană despre care spune ”astăzi aș fi preferat să nu mă mai regăsesc pe mine însămi”, descrie relațiile tensionate între aspectele cele mai grotești și brutale ale vieții în țara sa în timpul dictaturii lui Ceaușescu.
O suta de ani ai unei țări moderne.
Natural, nu toți au plecat, rămân în București autori ca Varujan Vozganian (1958) și Dan Lungu(1969), ca să citam doar doi din cei mai cunoscuți în Spania. Primul este autorul Cărții Șoaptelor, memorie romanțată autobiografică, familiala și colectivă, epopee în șoaptă sau cum o numește el „carte de psalmi” despre persecuția împotriva armenilor ocazionată de genocidul turcilor în 1915, persecuția naziștilor și regimului stalinist. Joi, 7 iunie, va vorbi la Feria del Libro din Madrid și acest ex-ministru, personaj de aspect peculiar, aproape fosforescent și mare scriitor. Lungu, pe lângă a fi un scriitor atractiv, vesel, cu stil lejer și precis, aplică cunoștințele sale de sociologie în demersul literar, de exemplu în „Sunt un geezer comunist”, unde, prin intermediul unei bătrâne care povestește propria viață, explică ”enigma psihologică” conform căreia, multa lume care, la fel ca și protagonista sa, deși a trăit sub un regim totalitar, sever și umilitor, tânjește după el.
Ana Blandiana, în Bogota. DANIEL MORDZINSKI
Literatura română se prezintă ca invitată de onoare la Feria de carte de la Madrid, sub lema generica „Istoria de descoperit”. Istoria ascunsă este o obsesie națională. Pentru că, spre deosebire de alte țări a căror traiectorie literară a urmat – prin intermediul epocilor, a traumelor și rupturilor – o traiectorie inteligibilă și o deriva lineală, zbuciumata istorie a României moderne care împlinește acum 100 ani – „s-a născut” în 1918 după primul război mondial, cu anexarea Transilvaniei formând România Mare, care, după al doilea război mondial se micșorează, prin pierderea Moldovei și Bucovinei, – a determinat ca transmiterea puternicei moșteniri literare de la o generație la următoarea, să fie în mod deosebit, chinuitoare. Mare moștenire dar problematică.
Astfel, sub protecția Institutului Cultural Roman și datorită apariției unor prolifici și excelenți traducători spanioli, au ajuns la noi aproape simultan, bijuteriile frumoasei epoci, cea interbelică, cele ale exilaților epocii comuniste, ale celor care ”au rămas” și ultimele noutăți ale scriitorilor contemporani: clasicul literaturii dandi si boema, depravații Crai de curtea veche, de Mateiu Caragiale(1885-1936), în același timp cu Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război și Patul lui Procust , opere maestre ale unui artist care mai apoi se corupe adulând tiranul pentru ca să primească în schimb firimituri: Camil Petrescu (1894-1957) – și ca „Același drum de toate zilele” de Gabriela Adameșteanu (1942).
[…]
O literatură sub semnul istoriei, care este fără îndoială un semn incomod, neliniștitor.
Feria del Libro de la Madrid 2018 este cel mai important târg de carte din Spania
România este țara invitată la cea de a 77-a ediție a prestigioasei manifestări culturale
Participarea României în calitate de țară invitată este înscrisă de Institutul Cultural Român în cadrul acțiunilor dedicate anului Centenar sub genericul „Historias por descubrir, istorias por escribir” și propune mai mult de o sută de manifestări culturale pe parcursul celor 17 zile, de la prezentări de carte, conferințe, proiecții de film și documentare bazate în opere literare până la concerte de jazz sau expoziții de fotografie.
Participarea românească este centrată pe literatura tradusă în limba spaniolă, în cadrul târgului fiind prezente mai mult de patruzeci de volume ale autorilor contemporani traduse și de asemenea un mare număr de propuneri de autori încă netraduși care își caută oportunitățile pe piața literară hispanică.
Conferința inaugurală de vineri 25 mai 2018 a fost susținută de Mircea Cărtărescu, unul dintre scriitorii cei mai prestigioși la ora actuală în Europa și care se bucură de o largă acceptare atât în rândurile cititorilor în limbile spaniolă și catalană cât și în cercurile literare specializate după seria de traduceri din ultimii ani.
Una dintre propunerile organizatorilor este reflectarea celor cinci decenii de dictatură comunistă din cea de a doua jumătate a secolului trecut, care și-au lăsat amprenta asupra literaturii contemporane, câteva dintre volumele bazate pe experiențe directe ale scriitorilor români din țară sau din exil vor putea fi cunoscute de publicul spaniol cu această ocazie.
Pe tot parcursul secolului trecut mulți reprezentanți ai elitei intelectuale și artistice au fost nevoiți să fugă din calea cenzurii refugiindu-se în alte țări și, în multe cazuri, scriind în limba țării de adopție. Personalități marcante ale exilului românesc vor fi prezente la Madrid cu ocazia Feria del Libro 2018.
Feria del Libro de la Madrid se constituie deasemenea într-o oportunitate pentru scriitorii care locuiesc în diaspora românească din Spania și care au ales să scrie în limba spaniolă să își îndeplinească rolul de reprezentanți culturali ai celui mai numeros grup de străini care locuiesc în peninsula iberică.
Programul manifestărilor românești îl puteți urmări pe pagina Institutului Cultural Român de la Madrid.
Dar cel mai mult și-a plăcut vocea lui și curgerea aia de limbă din care nu înțelegeai o iotă, care cânta glgâit ca o mandolină, nici măcar nu îți dădeai seama dacă vorbea despre vreme sau despre istoria mentalităților, îl ascultai fascinată și înțelegeai ce doreai tu, curgeau cuvintele alea în tine ca într-o clepsidră, le adunai și le puneai la păstrat, ca într-o colecție de timbre din țări străine.
