Slujbele liturgice din Postul Paștelui: Canonul Sfântului Andrei Criteanul

Slujbele liturgice din Postul Paștelui: Canonul Sfântului Andrei Criteanul

Trimite și altora

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se citește pe fragmente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști, în zilele de luni, marți, miercuri și joi în cadrul slujbei Pavecerniței; iar în întregime se citește la Denia de joi din săptămâna a 5-a a Postului, la Utrenie. Acest Canon este un imn liturgic mai lung alcătuit din 9 cântări bogate, compuse la rândul lor din stihiri scurte de pocăință ritmate de invocația: ”Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, cerere care amintește de rugăciunea vameșului din prima duminică a perioadei Triodului, acest Canon fiind unul de pocăință.

Sfântul Andrei Criteanula născut la Damasc, în jurul anului 660, sub stăpânire musulmană, într-o familie creștină care i-a dat o educație aleasă. Mai târziu, el devine monah în “Fratia Sfantului Mormant” – Ierusalim, fapt pentru care a fost mai târziu supranumit și “Ierusalimiteanul”. Curând devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat în 681 erezia monotelita (a unei singure vointe în persoana Domnului nostru Iisus Hristos). Monahul Andrei rămâne în Constantinopol, unde i se încredințează conducerea unei importante opere social-filantropice, în special conducerea unui orfelinat și a unei case pentru bătrâni, lucrare sociala foarte populară pentru Biserica bizantină din acea vreme. În anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, în Creta. De aici a primit și numele de “Cretanul” sau “Criteanul”, pe care i l-a dat tradiția bisericească.

Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a înființat mânăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educația tineretului din eparhia sa, a ajutat pe creștinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor în insulă etc. A fost un bun predicator, iar pentru a încuraja participarea poporului la viața liturgică a Bisericii a compus o mulțime de imne liturgice. El este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, între care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat în cartea Triodul și constituie o piesa liturgică deosebit de importantă pentru perioada Postului Sfintelor Paști.


Românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?dolce telekomStai informat, tine legătura cu țara, romanește / Tv satelit oriunde în Europa /


Temele pe care le dezvoltă acest Canon sunt desprinse din istoria Vechiului și Noului Testament și ne îndeamnă să ne folosim în chipul cel mai profund de momentele vieții,înțelegând în chip duhovnicesc aceste evenimente pe care istoria mântuirii ni le propune să le analizăm. Toate evenimentele din istoria Vechiului și Noului Testament conțin un sens profund, duhovnicesc dincolo de ceea ce spun la prima auzire sau citire pe care dacă nu avem exercițiul preocupării sufletești nu îl putem sesiza. Teologia care doar explică anumite lucruri și nu pătrunde în adâncul lor este o telogie formală care cel mult ne îmbogățește mintea cu niște cunoștințe

Prin cuvintele Canonului Sfântului Andrei Criteanul ni se propune înțelesul cel mai adânc al acestor evenimente care se referă la noi, la fiecare în parte. Călătoria prin pustiu a poporului evreu devine călătoria noastră pentru că și noi suntem călători prin pustiul lumii acesteia. Noi suntem cei care mergem către Țara Canaanului prin deșertul neputințelor noastre și a stărilor rele de care nu ne-am vindecat. Cuvintele Canonului ne îndeamnă să lovim cu mintea noastră în Piatra Hristos,așa cum a lovit Moise cu toiagul piatra din care a curs apă pentru poporul care pierea de sete. În Vechiul Testament, simbolul lui Hristos este cel al pietrei. Iar noi putem ”lovi” în Hristos prin cuvintele rugăciuni, făcând aceasta din nevoia setei celei duhovnicești. Atunci Piatra –Hristos se deschide și revarsă pentru noi apa Duhului Sfânt în tărâmul interior al ființei noastre.

Cunoștința despre Dumnezeu pe care noi o culegem din cărți cel mult poate satiface mintea într-o anumită măsură dar sufletul nu îl întărește și nu îl odihnește. Din izvorârea Duhului lui Dumnezeu a curgerilor Teologiei, a convorbirii lăuntrice cu Dumnezeu, Harismele Duhului Sfânt se revarsă pe teritoriul sufletului nostru care este udat,salvat,scos din uscăciunea morții și ridicat la o stare de rodire. Iată cum un eveniment istoric, acela al călătoriei poporului evreu prin deșert,devine un eveniment personal. Așa ne învață Teologia duhovnicească a Bisericii arătându-ne sensurile adânci ale evenimentelor din Sfânta Scriptură și toată această viață extraordinară se găsește în noi.

Rostul creștinilor în Biserică este acela de a fi iscoditori în sensul bun al cuvântului. Prin cuvintele Canonului suntem invitați să fim ca cele două iscoade din poporul lui Israel care au pătruns în Țara Canaanului și au iscodit să vadă cum stau lucrurile acolo. Și noi ar trebui să facem precum aceste două iscoade pătrunzând în realitățile Țări Cananului spiritual al Duhului Sfânt care se găsește în inima noastră. Dar noi suntem atât de săraci încât murim fără să descoperim acest orizont minunat. Nu suntem în stare să înțelegem și să dezvoltăm tot acest univers interior al nostru, pe care Sfinții Părinți l-au descoperit și pe care ni-l arată învățându-ne și pe noi să facem după puterile noastre o lucrare sufletească continuă. Această lucrare ne învață Canonul Sfântului Andrei Criteanul că se compune din două aspecte simbolizate de Lia și Rahila soțiile lui Iacov.

Atunci când Iacov s-a dus într-un al ținut să se căsătorească a făcut o înțelegere cu Laban să o ia pe fiica lui mai mare de soție, pe Lia. Dar el o iubea mult pe cealaltă fiică, pe Rahila. În Legea Vechiului Testament nu era o problemă ca un bărbat să se căsătorească cu două surori. Laban i-a cerut să mai muncească încă 7 ani pentru ca să poată să o ia și pe Rahila de soție. Acest eveniment este interpretat de Sfântul Andrei Criteanul într-un chip duhovnicesc astfel: ”Așa și tu suflete înțelege, prin două femei, două lucrări, prin Lia ca una care era cu mulți copii înțelege lucarea practică, iar prin Rahila înțelege cunoștința cea duhovnicească care se dobândește cu multă osteneală. Căci fără de osteneală nu se săvârșește nici lucrarea, nici cunoștiința.” Acestea sunt cele două aspecte ale lucrului duhovnicesc: unul practic care ține de împlinirea unor lucruri concrete și celălat al cunoștiinței minții care trebuie să înțeleagă și să extragă înțelesurile duhovnicești a tot ceea ce se întâmplă în jur. Dacă aceste aspecte nu sunt asociate lucrarea se fracturează, nu mai este una înțelegătoare, ci una confuză, întunecoasă.

Partea practică este identificată de Sfinții Părinți cu lucrul pentru curățirea de patimi,osteneala omului pentru vindecarea lui de toate bolile sufletești pe care le-a dobândit și pe care le-a lucrat multă vreme,venind timpul să se vindece de ele. Iar cunoștința sau gândirea este lucrarea prin care omul pătrunde după ce s-a curățat de patimi, în starea de contemplare a lui Dumnezeu. Această etapă este superioară celeilate dar una fără celaltă nu se poate. Fără curățirea de patimi nimeni nu poate să atingă gânduri înalte, duhovnicești și nu se pot revărsa râurile Teologiei înlăuntrul lui. Aceasta este calea care ne învață Canonul cătrebuie să o parcurgem în Biserică ca să putem atinge starea de comuniune cu Dumnezeu și noi trebuie să pornim pe calea aceasta. Este important să înțelegem și să facem aceste lucruri în măsura puterii fiecăruia,dar să nu lăsăm lucrul mântuirii noastre în chip întâmplător. Va vedea Dumnezeu ce va face și cu mine, zic unii oameni, dar Dumnezeu face cu noi și ceea ce vrem noi. Pentru aceasta atenția este foarte importantă și ține de partea înțelegătoare a lucrării duhovnicești.


Prin rugăciunile pe care le facem în Biserică și prin îndemnurile Sfinților Părinți suntem îndemnați întodeauna să facem efortul de transfer al modului nostru de a gândi, desprinzându-ne din lumesc și gândind duhovnicește. În felul acesta cele ale lumii nu ne mai pot influența deși trăim în lume, nu ne mai pot destabiliza cu nimic pentru că trecem cu gândul și viața într-o stare duhovnicească. Căpătăm libertate de tot ceea ce ne înconjoară și avem totala încredințare că viața noastră este în mâna lui Dumnezeu. Nu ne mai poate tulbura nimic pentru că toate sunt din rânduiala lui Dumnezeu.

În acest sens Canonul ne pune în față exemplul cel mai puternic, cel al Dreptului Iov din Vechiul Testament. Aici ni se arată că toate temerile noastre legate de viața pământească sunt total nejustificate. Omul oricât s-ar strădui în viața acesta trupească nu are absolut nici o siguranță în ea. Prin viață trupească înțelegem modul de gândire lumesc. Toate situațiile lumii acesteia și toate punctele pe care ne sprijinim viața pornind de la sănătatea trupului până la bunurile materiale sunt false. Dreptul Iov era un om care realizase o stare materială excepțională fiind un om foarte bogat,dar în același timp era și un om drept și credincios. El nu s-a îmogățit prin căi necurate și a avut grijă să își învețe și copii să ducă o viață cinstită și curată. Dar cu toate acestea Iov, a trecut printr-o experiență cumplită, piezând tot ceea ce a avut: averile, copii și sănătatea trupească. El a ajuns dintr-un om demn, un om respectat de societate, plin de lepră pe groapa de gunoi a orașului, scărpinându-și rănile cu un ciob. Dar el nu și-a pierdut încrederea totală pe care o avea în Dumnezeu și pe care noi trebuie să o dobândim printr-o gândire duhovniceacă.

Altcineva în locul lui ar fi intrat într-o stare de dezechilbru sufletesc dar Iov rămâne liniștit spunând: cum le-am primit pe cele bune de la Dumnezeu le voi primi și pe cele rele și dacă este să mor, nu am adus nimic în lumea aceasta și nici nu iau cu mine nimic. Asta arată un suflet exterm de echilibrat, dar numai Harul lui Dumnezeu poate acest lucru. Dacă Dreptul Iov în timpul Legii Vechi a atins o asemenea măsură, a convingerii și a trăirii lui doar în lumina lui Dumnezeu, noi în Legea cea Nouă a lui Hristos ar trebui să fim cu toții la această măsură. Nu ar mai trebui să intrăm în panică și în tot felul de stări rele de dezechilibru sufletesc de fiecare dată când se întâmplă ceva neplăcut în viață. Ar trebui să fie ceva de neânțeles când cineva nu are această măsură. În lumea asta nu există decât un singur necaz: sufletul meu neluminat și neașezat în Lumina lui Hristos. Canonul Sfântului Andrei acesta încearcă să facă: să ne centreze pe axul vieții, noi fiind descentrați din pricina preocupărilor și grijilor noastre iar noi trebuie să revenim la ceea ce este veșnic și esențial.

Chiriac Diana, Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona

Bibliografie:

...

  • crestinortodox.ro
  • Triodul,edit.Institului bibilic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000