Cursos de lengua Rumana 2017 – 2018
El Instituto Cultural Rumano organiza nuevos cursos de lengua rumana en: Madrid /Barcelona /Valencia …
[button url=”http://icr.ro/madrid/cursuri-de-limba-romana-2017-2018/es” style=”blue” size=”small” type=”square” icon=”” target=”_self”] Citeste mai mult [/button]
II Semana Europea de las Lenguas
Del 25 al 29 de septiembre 2017, EUNIC España presenta la segunda edición de la semana de las lenguas en Madrid. Con motivo del Día Europeo de las Lenguas 2017, 18 instituciones culturales europeas, en colaboración con la representación de la Comisión…
[button url=”[button url=”http://icr.ro/madrid/cursuri-de-limba-romana-2017-2018/es” style=”blue” size=”small” type=”square” icon=”” target=”_self”] Citeste mai mult [/button]
Publicitate Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Dos películas rumanas en la Sección Oficial del Festival de San Sebastián
Dos películas rumanas compiten este año para la Concha de Oro enel Festival Internacional de Cine de San Sebastián, cuya 65 edición tendrá lugardel 22 al 30 de septiembre. El cine rumano está presente cada año en elfestival de Donostia, pero…
[button url=”http://icr.ro/madrid/doua-pelicule-romanesti-in-competitie-la-san-sebastian/es” style=” ” size=”small” type=”square” icon=”” target=”_self”] Citeste mai mult [/button]
Sigue en la cartelera: Ana, mon amour de Călin Peter Netzer
La película Ana, mon amour, Premio Oso de Plata ala mejor contribución artística para Dana Bunescu en la pasada edición de laBerlinale, se estrenará en las pantallas de España el 25 de agosto. ANA, MON AMOUR, Rumanía, Alemania,Francia •…
[button url=”http://icr.ro/madrid/ana-mon-amour-in-cinematografele-din-spania/es” style=”blue” size=”small” type=”square” icon=”” target=”_self”] Citeste mai mult [/button]
Sigue en la cartelera: Sieranevada de Cristi Puiu
Golem Distribución estrenó en España, el 21 de julio, Sieranevada, el tercer largometraje de ficción del director rumano Cristi Puiu (La muerte del señor Lazarescu, Aurora, un asesino muy común), realizador que abrió, según los críticos, el…
[button url=”http://icr.ro/madrid/filmul-sieranevada-in-continuare-in-cinematografele-din-spania/es” style=”blue” size=”small” type=”square” icon=”” target=”_self”] Citeste mai mult [/button]
În peisajul amestecat al diasporei românești numele care au rezistat în prim plan sunt puține. Alin Săcăcean este unul dintre ele.
Alin Săcăcean este proprietarul ziarului România Expres editat la Madrid și al revistei online cu același nume.
Robarna: Parcă te cunoaștem dintotdeauna, te citim în paginile publicației tale, România Expres, suntem familiarizați cu tonul echilibrat al articolelor tale și, recunosc, eram nerăbdător să te văd faţă în faţă. Ai construit proiectul România Expres cu migală, atent la evenimente, preocupat pentru tot sufletul de român trăitor în Spania și îi dedici o mare parte din viața ta.
O publicație românească editată peste granițe se „uită” invariabil către România. Scrii frecvent despre evenimente care au loc în diaspora, poate că și depărtarea e o motivație pentru jurnalist, oferă o perspectivă. La nivel personal în ce măsură mai ești legat de țară, te vezi într-un viitor așezat pe drumul de întors?
Alin Săcăcean: O publicaţie românească din diaspora trebuie neapărat să aibă de a face cu românii. Ea are pe de o parte rolul de a ajuta românii să se adapteze în ţara de rezidenţă şi pe de altă parte să-i menţină pe aceştia în contact cu România. Ţara în care te-ai născut, indiferent de numărul anilor pe care i-ai petrecut în străinătate, trebuie să ocupe un loc special în inima fiecărui om plecat în străinătate. Sigur, depinde şi de categoria în care se include publicaţia în cauză.
Ziarul România Expres este un ziar care caută echilibrul şi mai mult decât orice caută edificarea comunităţii româneşti din diaspora. Am avut o perioadă, la început, în care în România Expres scriam şi despre „năzdrăvăniile” pe care le făceau unii români prin străinătate, însă curând am realizat că aceste ştiri nu fac altceva decât să coboare şi mai mult moralul românilor, să le deterioreze şi mai mult încrederea în sine şi să amplifice ruşinea de a fi român pe care aveau deja tendinţa să o simtă ori de câte ori se aflau în prezenţa unui străin.
Ceea care m-a trezit la realitate şi m-a determinat realmente să nu mai public ştiri negative despre români, să ignor toate „găinăriile” comise de compatrioţii noştri problematici, a fost fiica mea Sara, care la vârsta adolescenţei mi-a spus că îi este ruşine să mai afirme că e româncă şi care practic în ultima vreme se ferea să fie auzită vorbind româneşte. „Sunt sătulă ca de fiecare dată când spun vreunui străin că sunt româncă să văd în ochii acelei persoane reticenţă şi chiar teamă de a se relaţiona cu mine”, mi-a argumentat fiica mea. A trebuit să am o discuţie cu ea în care să îi explic diferenţa între a-ţi fi ruşine că eşti român şi a-ţi fi ruşine cu câţiva români. Cu timpul fiica mea a înţeles acest lucru, iar acum nu numai că nu se sfieşte să vorbească româneşte în public, dar susţine cu mândrie că e româncă. Atunci când cineva i-a recomndat să solicite cetăţenia spaniolă a spus: „Dacă pentru a obţine cetăţenia spaniolă statul spaniol mă obligă să renunţ la cetăţenia română prefer să râmân doar cu cea română”. Ea a fost deci cea care mi-a deschis ochii şi m-a făcut să înţeleg că sunt chemat să arăt lumii latura pozitivă a României şi a românilor, nu să-mi irosesc energia şi timpul cu lucruri care nu fac altceva decât să deterioreze şi mai mult imaginea unei naţiuni care oricum a ajuns la cel mai slab nivel de autorespect şi demnitate din toată istoria ei milenară.
Publicitate
Probabil ai dreptate, depărtarea de ţară îţi dă un plus de motivaţie ca jurnalist, îţi oferă o nouă perspectivă. Dar cred că nu doar ca jurnalist, ci ca om. La modul general vorbind, spre deosebire de cei care au trăit toată viaţa în România, noi cei de afară am beneficiat de o serie de avantaje care au contribuit la maturizarea noastră ca cetăţeni decişi să pună umărul la dezvoltarea societăţii în care trăim. Pe lângă şansa de a învăţa încă o limbă, avem un plus de bogăţie interculturală, avem termene de comparaţie, avem două mame, una care ne-a dat viaţă (România) şi alta care ne-a adoptat şi ne-a crescut (în cazul meu fiind Spania), avem o mentalitate occidentală, avem o doză mai mare de curaj care vine în urma călirii provocate de experienţele şi dificultăţile trăite departe de protecţia părinţilor şi de siguranţa pe care ţi-o oferă, într-o anumită măsură, propria ta casă şi ţară. Asta ca să menţionez doar o parte din ele.
M-ai întrebat dacă la nivel personal mă simt legat de ţară. Sigur că da, întotdeauna voi fi legat de ţară. Din nefericire, nu mai am mamă, nu mai am tată, mi-am pierdut şi mătuşa şi unchiul care m-au crescut până la vârsta de şapte ani şi cărora le spuneam „mamă” şi „tată”. Mai am însă socrii în ţară, care de altfel sunt cei mai minunaţi părinţi pe care mi i-aş fi putut dori, mai am un frate (ceilalţi fiind plecaţi şi ei în alte ţări), mai am neamuri, amici, la care ţin mult, dar nu doar asta mă ţine legat de România. Există altceva ce nu cred că pot defini cu exactitate. Ceva legat de pământul acela, de cerul de acolo, de stelele pe care le vedeam noaptea de undeva de pe Muntele Vlădeasa, ceva legat de oamenii de acolo… Ceva ce mă atrage chiar şi atunci când sunt indignat de anumite lucruri neplăcute petrecute în ţară.
Pentru mine România este România cu tot ceea ce este ea, cu tot ceea ce eu am trăit pe acea glie, cu bune şi cu rele. Am auzit români care spuneau că nu-şi mai iubesc ţara pentru că lucrurile sunt la fel, pentru că nu se schimbă nimic, pentru că nu le oferă nicio perspectivă nici lor, nici copiilor lor… Le înţeleg durerea, însă mi se pare atât de absurd. E ca şi cum ai spune că nu-ţi mai iubeşti un părinte pentru că e incapabil să îţi ofere o perspectivă. Eu cred că greşim când aşteptăm ca România să ne ofere nouă celor plecaţi o perspectivă. Noi ar trebui să oferim României o nouă perspectivă. Nu poţi aştepta o viaţă întreagă să primeşti, de la o vreme trebuie să înveţi să mai şi oferi.
N-aş putea să spun că mă văd sau nu pe viitor aşezat pe drumul de întors. Sunt un om care trăieşte 100% prezentul, dar asta nu înseamnă că ignor trecutul şi viitorul. Învăţ din trecut şi planific viitorul, atât cât Dumnezeu îmi va îngădui să mă bucur de el. Benjamin Franklin spunea că „cine nu planifică, îşi planifică eşecul”. Am o serie de obiective scrise, o parte din ele având de a face cu România, iar pentru îndeplinirea unor obiective întotdeauna ai nevoie de o bună planificare, de o strategie. Indiferent la ce domeniu ne referim, dacă îţi faci o planificare ai şanse mult mai mari să îţi atingi obiectivul. 80% din timpul pierdut de oameni se datorează faptului că nu ştiu clar ce au de făcut. Se spune că fiecare minut pe care îl dedicăm planificării ne va ajuta să câştigăm cel puţin 15 minute la executarea unei acţiuni.
De moment viaţa mea şi a familiei mele este aici, în Spania. În ciuda tuturor planurilor făcute nu aş putea spune dacă în viitor voi locui în România sau în Spania. Cred că aş alege o cale de mijloc care să îmi permită să locuiesc în ambele ţări. Nu scot din calcul nici explorarea altor tărâmuri, cum ar fi de pildă Statele Unite, faţă de care am o curiozitate şi o admiraţie specială. Există lucruri care nu întotdeauna merg conform rutei planificate şi atunci trebuie să retrasezi ruta. Când ai copii şi responsabilităţi în orice moment lucrurile pot lua o turnură diferită. Însă ştiu un lucru, în momentul de faţă viaţa mea se leagă de două ţări: România şi Spania. Ambele au avut un impact extraordinar în viaţa mea şi am o datorie morală faţă de ele. Dacă mi se va ivi prilejul să întorc binele primit din partea lor, o voi face fără niciun fel de dubiu.
Cum este viața de zi cu zi la o revista exclusiv cu voluntari, având în vedere că nu sunteți o redacție propriu-zisă cu oameni care să se ocupe de documentare, de redacție, grafică, publicitate, mă rog, tot ce presupune o revistă făcută de o redație plătită ?
Dacă nu aş fi iubit ceea ce fac probabil aş fi renunţat de multă vreme la acest proiect, deoarece, cum probabil aţi experimentat şi voi la RoBarna, să ţii un ziar pe cheltuială proprie şi bizuindu-te pe voluntariat nu e treabă uşoară. Oamenii dispuşi să facă ceva în mod voluntar sunt o raritate. Am început ziarul de unul singur. Îmi amintesc că atunci când am scos prima ediţie tipărită a ziarului România Expres cineva mi-a spus: „Bănuiesc că pentru un asemenea ziar dispui de o echipă destul de mare”. Nu am spus nici „Da”, nici „Nu”. Am răspuns cu o întrebare: „Tu ce crezi?” Acea persoană nu a mai răspuns întrebării mele. I-ar fi fost prea greu să creadă că acel ziar de 24 de pagini îl făcusem singur din scoarţă-n scoarţă. Toată povestea asta a început când am fost dat afară de la ziarul Românul din Spania, unde realizam rubrica de sport şi de divertisment şi de la Radio Românul, unde prezentam programul „Dimineţi pe româneşte”, alături de Daniel Sanchez şi Felix Damian (în primele luni de la lansarea programului) şi mai apoi alături de Irina Sîntimbreanu. Acela a fost primul meu pas în jurnalismul din Diaspora şi nu aş putea niciodată să uit momentele minunate petrecute acolo, mai ales cele de la radio, unde am avut un excelent feeling cu ascultătorii şi unde am investit mult suflet, mai ales că am coincis cu începutul acelui program.
Când eşti dat afară de la un loc de muncă nu îţi cade bine, normal, însă ulterior mi-am dat seama că asta m-a determinat să aleg viaţa de antreprenor. Se mai spune că „un şut în fund este un pas înainte”, iar pentru mine chiar aşa a fost. Am o deosebită consideraţie atât pentru Felix Damian, pe atunci redactor-şef la ziarul Românul din Spania, care m-a luat în echipa lui, cât şi pentru Nicu Dendiu, patronul ziarului şi a radioului. Aşa că am pornit la drum cu România Expres, cu foarte puţini bani, fără niciun fel de subvenţii, fără cunoştinţe de machetare a unui ziar, de prelucrare a pozelor, de informatică etc. Tot ce ştiam era să scriu şi tot ceea ce eram dispus să fac era să învăţ cât mai mult. Şi asta am şi făcut, am învăţat să machetez propriul ziar, să prelucrez poze, să îmi crez un site pentru ziar… Toate de unul singur, pentru că întotdeuana mi-a plăcut să fiu un autodidact.
Am găsit câţiva voluntari, majoritatea tineri dornici să exploreze tărâmul jurnalismului, care scriau articole pentru ziar. Apoi în scurtă vreme am reuşit să acoperim cheltuielile cu tipărirea şi distribuţia ziarului în toată Spania. Ba mai mult, o perioadă am scos şi o ediţie pentru Benelux. Având în vedere că peste 90% din cititori deja dispuneau de calculatoare, tablete şi telefoane mobile Android sau iPhone, de la finalul anului 2015 am renunţat la ediţia tipărită şi ne-am concentrat atenţia pe ediţia online www.romaniaexpres.com, care de altfel a apărut înaintea ediţiei tipărite.
Multă vreme probabil a fost cel mai viu şi mai complet ziar existent în Spania şi nu mă îndoiesc că unii au răsuflat uşuraţi când am decis să nu mai scoatem ediţia tipărită. Ediţia tipărită conţinea: patru pagini de ştiri din toate zonele Spaniei, şi câte o pagină sau maxim două cu ştiri din România, ştiri despre Diaspora, sport, curiozităţi, divertisment, mondene, sănătate, cultură şi o pagină specială pentru copii, aceasta din urmă cu o poveste românească în episoade, un capitol de istorie sau geografie a României, o poezioară românească şi un joc pentru cei mai mici. A fost o experienţă minunată, însă extrem de grea, cu multe nopţi nedormite, cu câte 12 până la 16 ore de muncă pe zi şi chiar cu aţipiri la volan în zilele în care făceam distribuţia ziarelor. Dar a meritat. Am învăţat multe din acea experienţă şi tot ce am asimilat avea să-mi folosească în viitor şi nu doar în jurnalism. Aşa că nu regret niciuna din experienţele trecute.
Reușiți să vă acoperiți cheltuielile?
O ediţie online nu implică o investiţie atât de mare ca şi cea tipărită, însă se cheltuie destul timp, iar timpul înseamnă bani. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să mi se reproşeze că nu acoperim suficiente evenimente şi că nu suntem un ziar complet. Aşa este, nu suntem un ziar complet. Facem ce putem, cu resursele pe care le avem şi cu puţinii voluntari de care dispunem, însă facem totul cu pasiune şi facem dedicând timp din timpul nostru şi al familiilor noastre. Nu putem asista la toate evenimentele, nu putem scrie atât cât ne-am dori. Asta ar însemna să renunţăm la munca noastră pentru a ne dedica în întregime jurnalismului, iar jurnalismul gratuit nu este un mare negoţ, doar dacă ai alte negoţuri pe care să ţi le promovezi prin intermediul acestuia.
Din ce trăiești de fapt?
Am mai multe surse de venit. Însă principala mea activitate este dezvoltarea de profesionişti în domeniul Network Marketing-ului. Sunt un networker şi, alături de soţia mea Monica, sunt manager în cadrul companiei Forever Living Products, o multinaţională nord-americană care distribuie produse pe bază de aloe vera şi produse apicole. În urmă cu trei ani, împreună cu soţia, am achiziţionat o franciză de distribuţie a acestor produse. A fost o investiţie nesemnificativă pentru un negoţ atât de bun. Cu doar 400 de euro poţi pune pe picioare o afacere rentabilă dacă eşti ambiţios.
Ca pentru orice afacere ai nevoie de trei lucruri: curaj, entuziasm şi perseverenţă. Dacă le ai acestea, restul aproape că vine de la sine. Pe de o parte ne ocupăm de distribuţia acestor produse în Spania şi alte 159 de ţări unde există Forever, ajutând oamenii să se simtă mai bine şi să se vadă mai bine. De altfel, sloganul nostru este „Look Better, Feel Better”. În acest sens facem prezentări de produse în diferite colţuri ale Spaniei. Pe de altă parte ne străduim să ajutăm şi alte persoane să îşi dezvolte propria franciză folosind aceste magnifice produse. Apoi, le oferim cursuri de formare profesională şi dezvoltare personală pentru a avea un demaraj cât mai bun în afacere şi pentru a-i ajuta să fie din ce în ce mai buni în ceea ce fac. Nu este un negoţ convenţional cu şefi şi angajaţi, este unul cu lideri şi întreprinzători de succes, nu este un negoţ unde unul comandă şi altul execută, ci unul de echipă, unde toţi avem idealuri şi vise personale, dar unde avem şi obiective comune.
Este un negoţ care îţi oferă câştiguri doar în măsura în care ştii să-i ajuţi pe ceilalţi. De când sunt networker am descoperit că, indiferent de domeniu în care activezi, cu cât îi ajuţi mai mult pe oamenii din echipa ta să-şi atingă obiectivele, cu atât mai repede se îndeplinesc propriile tale obiective. Aşa că mă simt minunat ajutându-mi semenii să-și îndeplinească visele.
Însă aceasta nu este singura mea activitate. Nevoit fiind să îmi creez propriul site pentru România Expres, treptat am devenit un împătimit al Graficii şi Design-ului Web, iar acum realizez pagini web pentru alte companii, unele destul de importante. De asemenea, îmi place să mă joc cu Photoshopul şi alte programe de editare.
Cine ți-a fost aproape la dezvoltarea proiectului de-a lungul timpului?
Fără niciun dubiu, soţia mea, Monica-Maria Săcăcean. Ea este mâna mea dreaptă şi combustibilul care mă pune în mişcare. O port mereu în suflet. Ea este totul pentru mine. Ceea ce sunt azi sunt datorită ei. Am să vă spun un secret: ea a fost cea care a ales numele ziarului. E o femeie plină de inspiraţie şi intuiţie. Soţia mea e persoana care mi-a schimbat viaţa. Niciodată nu îi voi putea găsi o răsplată suficientă pentru a-i întoarce tot binele pe care mi l-a făcut. Sper că nu te superi dacă profit de ocazie să-i spun public „Te iubesc!”.
Împreună cu soţia mea, care este traducător autorizat de către Ministerul Justiţiei din România, încercăm să-i ajutăm pe românii care sună la redacţia ziarului pentru a solicita diferite informaţii. Foarte des ne sună oameni pentru a le recomanda un avocat român, un magazin românesc mai apropiat de zona lor sau o firmă de distribuţie de pachete care are rută prin zona lor, alţii ne sună pentru a cere informaţii referitoare la diferite servicii pe care le oferă consulatele româneşti sau Ambasada României. Cu alte cuvinte, pot spune că oferim consultanţă gratuită multor români. Pentru noi ajutarea semeneilor a devenit o filozofie de viaţă.
Încep cu concluzia: nici exilul nu mai e ce a fost! Una era exilul pe vremea poetului Ovidiu, alta e acum, cînd internetul, acest cordon ombilical, chiar fără fir, ne ține legați de orice loc din lume, inclusiv de locul natal. Singurul loc în care n-aș fi în exil este comuna Șeitin, din județul Arad, unde m-am născut, cu moașă. Ca nuanță, toți cei care se nasc în maternitate, nu în casa părinților, apar pe lume în exil. Eu am apărut, ca toate generațiile de dinaintea mea, printr-o naștere “bio”, și “home delivery”… După plecarea de acolo, într-o accepțiune strict “tehnică”, am fost tot într-un exil, unul dinamic: la Arad, la Timișoara, la Lugoj, la București, la Marsilia, la Nîmes, la Ciotat. Locuri înlocuite de alte locuri.
Publicitate
Dar dacă am accepta că faptul de a fi în La Ciotat este o formă de exil – dacă am accepta aceasta fie și numai ca o formă de joc din care să crească acest dialog – atunci, ce specific / ce atribute ar avea acest exil?
Da, accept, La Ciotat este locul exilului meu actual. Locuiesc aici și, dacă existența nu-mi va fi bruscată, intenționez să mă sting aici. La Ciotat este aproape, la vreo zece kilometri de un mare loc al exilului german din anii fascismului, Sanary sur Mer. Acolo au locuit și au scris Thomas Mann (cu toată familia), Stefan Zweig, Lion Feuchtwanger, Bertolt Brecht și alții. Printre ei, Valeriu Marcu, evreu român germanofon, primul biograf al lui Lenin (de care, ulterior, s-a despărțit în idei) și autorul unei monografii Machiavelli, Școala puterii. Din nefericire, după ce a fost salvat de extraordinarul Varian Fray (un jurnalist american instalat la Marsilia, care a ajutat peste 2.000 de intelectuali și artiști să scape de următitorii naziști) și a ajuns la New York, Valerian Marcu, recunoscut drept un mare gînditor, a murit de atac de cord. Închid paranteza cu Sanary sur Mer și din dorința de a păstra proporțiile. Revin în la Ciotat. În imaginarul nostru (cel puțin într-al meu), după Ovidiu la Pontul Euxin, orice exil trebuie să fie, undeva, pe malul mării, acolo unde te-a abandonat corabia celor ce te-au împins afară din cetate. Iar tu, exilatul, rămîi pe mal și încerci să te adaptezi. Din acest punct de vedere, al situării pe un mal, La Ciotat e un loc ideal pentru exil, deșieu nu am venit cu corabia, ci cu mașina, pe autostradă! Și nu m-a împins nimeni, am ales de bunăvoie acest loc.
Nu despre dumneavoastră în mod aparte, ci în sine: cum poate un exil să fie inconfortabil, să rupă bucăți de normalitate dintr-un om, la limită – chiar să îl doboare?
Pe mine m-a speriat, toată viața, ideea de a trăi în afara țării. Spun aici ceva ce n-am mai spus public niciodată referitor la două ocazii de a trăi în exil, înainte de 89. Mi s-a propus de două ori, în termeni foarte serioși, să fug din țară. Prima dată în 1978, vara, sculptorul Ionel Munteanu (co-autorul Monumentului de la Păuliș) mi-a spus că totul e rezolvat, călăuza e plătită, nu mă costă nimic, să-mi iau doar actele cu mine. Erau cinci și plătiseră pentru șase… Pe vremea aceea eram destul de solid, făcusem lupte, cred că aveau nevoie de un tip pe care să se bazeze, cineva care să poată căra, în spate un om la o adică… Tocmai intrasem la facultate și am refuzat propunerea. Discuția am avut-o pe la prînz, seara ei au trecut deja, dimineața au ajuns în Ungaria și, de acolo, prin Germania, în Statele Unite. Ionel Munteanu s-a numit John Montena și a avut un oarecare succes ca sculptor… A doua oară, nașii mei de cununie, Dorina și Siegrfried Renner mi-au propus să trec cu ei frontiera pe 23 august 1988. Au ales noaptea asta pentru că se anunțase ploaie, deci soldații nu stăteau întinși pe burtă, la pîndă, și pentru că de 23 august li se dădea și niște țuică soldaților, ceea ce-i făcea mai guralivi pe linia de frontieră…Am refuzat propunerea, aveam familie, un copil, nu știam nemțește. Pe 24 dimineața, Dorina și Siegrfried au ajuns la primul post de poliție din Ungaria, s-au predat și au fost recuperați de rudele din Germania. Deci, de două ori mi-a făcut exilul cu ochiul, de două ori am refuzat…Nu știu cum aș fi rezistat atunci… pentru mine, toți cei care au trăit în exil și au reușit să nu se lase doborîți de spaime, de depresie, de dor, sînt niște eroi.
(alături de Michel Blanc. „naşul” acestei „intronizări”, cel care a ţinut şi discursul de prezentare a lui Ioan T. Morar în cadrul ceremoniei din 8 septembrie, din „Pivniţa papală” de vinuri)
Și, în oglindă, din nou – nu în mod obligatoriu despre dumneavoastră: cum este exilul ziditor, cum este exilul luminos, ce trebuie să se întîmple pentru ca el să fie așa?
De fapt, exilat în Provence sună cam oximoronic. Cum să te consideri exilat într-un loc paradisiac!? Orice scriitor, mic sau mare, cînd se așează la masa de scris se exilează. Eu mi-am așezat masa de scris într-un mic apartament vizavi de biblioteca orașului, pe o stradă liniștită, la 200 de pași de mare. Exil fericit!
Între formulele de împrietenire cu un loc (mai mic sau mai mare), faptul de ”a-l lua la pas” este, cred, între cele privilegiate. Ați mers mult – la propriu – în Provence?
Am început să străbat zona, în lung și-n lat, în perioada în care am fost în post la Marsilia. Un an și patru luni am descoperit locuri, am cunoscut oameni, am răspuns nevoilor unor asociații care aveau legătură cu România, cu autoritățile unor localități înfrățite cu comune de la noi. Pe atunci locuiam chiar în clădirea consulatului care, măcar simbolic, era pămînt românesc. Așa că exilul l-am început cu o fază blîndă. Apoi mi-am făcut un obicei de a descoperi, în continuare, alte locuri, alte așezări, alte istorii.
Cum arată harta dumneavoastră afectivă pentru Provence? Ce pulsează pe ea foarte tare, ce e ”stat major” conform deciziei dvs, care sînt locurile de aventură și de ritual pentru dumneavoastră? În fine: ce e (nu zic, din precauție: care e…!) capitala afectivă a Provence-ului pentru Ioan T.Morar?
Sînt foarte legat de Ciotat, îl simt ca pe un loc important, fermecător, un oraș la scară umană, să zic așa. Aici e leagănul cinematografului (primul film care a emoționat publicul se numește ”Intrarea trenului în gara Ciotat” și a fost făcut de Frații Lumiere, aflați aici la reședința de vacanță a familiei). Apoi, iarăși ceva ce ține de esența Provenței, jocul de petanque e fost inventat tot aici…Îmi place Aix en Provence, “orașul apelor și al artei”, capitala aristocratică a zonei (Marsilia e mai burgheză). Sînt fermecat de Saint Remy de Provence (orășelul într-al cărui sanatoriu s-a tratat Van Gogh), ajung cu drag în Manosque, orașul lui jean Giono….
Unde apreciați, a propos de harta afectivă de acolo, că, vorba studenților, ar fi de ”recitit” locul cu pricina, de luat mai multe rînduri de notițe, de verificat, la intervale de timp, observațiile?
Dacă aș cîștiga marele pot la EuroMillionaire și aș avea, deci, la dispoziție, cîteva zeci de milioane, aș cumpăra (sau aș construi) o galerie de artă în Aix en Provence (pînă acum doi ani mă gîndisem la Nisa) pe care aș pune-o la dispoziția artiștilor români. Aș organiza cîte un vernisaj lunar și aș invita lumea bună. M-aș muta la Aix în Provence pentru că naveta de la Ciotat ar fi foarte obositoare… Lăsînd gluma la o parte (deși eu vorbeam serios), nu găsesc un singur răspuns.
Cum dă cineva în Provence peste cultură, cineva care coboară din mașină și care, la un moment dat, decide să stea acolo atent și pentru mult timp?
Cea mai ușoară cale este să ai noroc. Eu consider că am avut noroc, am dat peste niște oameni care m-au ajutat fosrte mult să mă conectez, cît de cît, la cultura locală. Paul Julien, fost primar 25 de ani într-o localitate pe care a înfrățit-o cu Horezu , este priumul francez care a venit la Consulat și mi-a propus să mă ajute să mă adaptez, să mă orientez. Găsisem, la preluarea postului, un computer gol, fără nici un nume, fără nici o adresă. Paul Julien, care a fondat asociația Amitié Franco-Foumaine, mi-a facilitate relația cu multă lume…Apoi, în urma unei seri de poezie românească pe care a organizat-o în la Ciotat, cu sprijinul lui Frederic Ganga, conducătorul cenaclului local, l-am cunoscut pe Denis Roux, care a devenit profesorul meu de provensală și inițiatorul meu în tainele măslinilor. Datorită lui am ajuns pînă în juriul unui concurs zonal de ulei de măsline. Episod pe care l-am povestit pentru revista Orizont și care va figura în cartea despre viața mea provensală, carte pe care o pregătesc acum. De acum încolo e ușor, sînt conectat, particip la conferințe, organizez seri culturale (una, recentă, dedicată lui Brâncuși), mi-am cîștigat micul loc de personaj exotic “l’ecrivain roumain qui habite ici”.
Dar, subspecie a întrebării de mai sus: cum dă peste literatură?
Aici, oricum te învîrți, dai peste umbra lui Marcel Pagnol, născut la Aubagne (durerile facerii au apucat-o pe mama scriitorului pe cînd era în vizită la Ciotat). Dacă te apropii de Pagnol, sigur dai și peste eternul său rival, Jean Giono. Se spune că muntele Saint Victorire ar fi fost așezat în zonă pentru a separa Provența lui pagnol de cea a lui Giono. Dacă mergi mai departe și faci pasiune pentru limba provensală, ajungi neapărat la Mistral, laureatul Nobel, prietenul lui Alecsandri. Și dacă vizitezi Cassis, satul dintre La Ciotat și Marsilia, dai de urmele Virginiei Woolf care, într-o podgorie, a locuit în vacanțe și a scris…
Provence este un loc bun, decent sau e chiar un loc ideal unde poți să scrii?
Nu știu cum e în alte părți, dar cred că, aici, în La Ciotat, mi-am dat seama ce înseamnă responsabilitatea scrisului. Să mă explic. Cînd văd cîtă literatură invadează lumea în care trăim, îmi doresc să scriu doar cărțile pe care nu pot să nu le scriu. Și să nu scriu cărțile pe care pot să nu le scriu. Ciotatul e un loc bun și pentru a scrie, și pentru a nu scrie. Nu simt că mă irosesc dacă nu scriu și, în același timp, după ce-mi petrec cîteva ore scriind, ies și mă simt răsplătit de ce văd.
Reformulez: Provence este un loc bun să scrii o carte despre…Provence? Întreb aceasta și pentru că, nu puteți nega, vă tot spun de un an și mai bine că dumneavoastră cam aveți gata una fix în această direcție?
Primul sentiment pe care l-am avut cînd m-am stabilit în la Ciotat a fost acela că trebuie să împărtășesc din bucuria mea, din descoperirile pe care le fac. (în paranteză spus, voiam și să arăt că viața mea nu s-a încheiat după episodul Marsilia) Mircea Mihăieș m-a invitat să scriu lunar o pagină (uneori două) în revista Orizont. Mi-am dat seama că acele texte pot fi adunate într-o carte și că, în ciuda aspectului lor de mozaic (tematic, uneori stilistic), pot oferi o viziunea asupra acestei minunate regiuni… Titlul de lucru este cumva influențat de succesul unui scriitor britanic, mă gîndesc la Cinci ani în Provence, cam atît cît am scris eu la carte.
Publicitate
Să clarificăm, vă rog, foarte pe scurt eventuale neînțelegeri: e prietenia altfel în Provence decît în România? Dar singurătatea? Dar solidaritatea? Dar iubirea?
Exilul, folosesc acest termen în sensul larg și aproximativ, îți resetează, într-un fel, și agenda, și lista de prieteni. Deși bănuiam că e așa, cînd am fost schimbat din post, telefonul meu nu a mai sunat defel ca înainte, mesajele s-au împuținat, întîlnirile au devenit foarte rare. Deci exilul meu a început astfel, cu părăsirea unei poziții oficiale și, în consecință, cu o rarefiere a “cunoștințelor” de tot felul. Am făcut cunoștință, la început, cu un alt tip de singurătate. Prieteniile de circumstanță odată stinse, mi-am revăzut și eu sentimentele și solidaritățile. Trecînd peste această “leziune” afectivă, m-am bucurat de progresele internetului care mi-au readus aproape prietenii rămași în țară. Puțini am fost, puțini am rămas. De fapt, aș fi nedrept față de noii mei prieteni de aici. Se spune că de la o anumită vîrstă e greu să-ți faci prieteni, dar eu nu m-am lăsat convins. Am prieteni noi dintre francezi, oameni minunați…Sînt unul dintre membrii fondatori ai unui festival din la Ciotat – Fest Aqui-, festivalul limbilor latine, am cunoscut cu ocazia asta zeci de oameni pasionați de provensală, de păstrarea tradițiilor, oameni cu care am aceleași sensibilități politice, dacă pot zice așa, oameni cu care-mi identific o mare parte din setul de valori. Nu am simțit nici o clipă că sînt tratat ca străin. Cît despre iubire, deși mie nu-mi place să discut viața personală, vă spun că, din cîte știu eu, exilul sau sparge cuplurile, sau le întărește. Cale de mijloc nu există. Eu sînt printre cei fericiți. Am lîngă mine o persoană minunată, trăiesc într-un loc minunat. Și, cum spuneam într-un vers, “îmi doresc tot ce am. Sînt fericit”.
Ce face Provence cu timpul dumneavoastră de scriitor: îl accelerează, îl încetinește, îl sporește, îl…? E bine, e inconfortabil, e rău?
Da, perfidă întrebare! Glumesc…De cînd sînt aici chiar m-am trezit pus în fața unei gestionări diferite a timpului. Dacă, în România, au fost perioade în care am avut și cinci servicii deodată, aici sînt singur în fața dorinței mele de a scrie, de a mă construi ca scriitor. Am de făcut față unui grad de libertate diferit. Și asta mă încurcă…am spus mai înainte… aici îmi dau seama că dacă pot să nu scriu o carte, înseamnă că nu trebuie să o scriu. Nu vreau să umplu rafturi de biblioteci, să-mi răspîndesc numele pe zeci de coperte. Am reușit să-mi temperez orgoliul. ….E plin Ciotatul de oameni fericiți care nu scriu. Într-o comparație cam forțată, Porvența este cum era Școala de literatură din anii stalinismului de la noi: ies exact atîția scriitori cîți intră (nu mai știu cine a zis asta). Dacă ești scriitor și stai în Provence ești scriitor, dacă nu ești scriitor și stai în Provence, deși scrii, nu ești scriitor.
De români ați tot dat – direct sau de urmele lor – acolo, în Provence. Dar de români care sînt legați de literatura română, de scriitori, de urmele unior scriitori români?
Sînt mulți români aici, și asta se explică prin apropierea de Aubagne, sediul Legiunii Străine. Mulți tineri au venit aici, încă de pe vremea lui Ceaușescu, încercînd să-și schimbe viața. După un contract de cinci ani, fiecare legionar poate deveni cetățean francez. Cunosc mulți foști și actuali legionari. Cu povești fabuloase (m-am gîndit că ar fi interesantă o carte ”Români în Legiunea Străină”). Cu literatura română e mai greu. Cel mai cunoscut scriitor român în Provence (cel puțin în mediile pe care le frecventez eu) e Vasile Alecsandri, pentru prietenia cu Mistral. Nu sînt sigur că e citit, dar e un nume cunoscut. Am avut o supriză, la o seară literară ținută la Eden Theatre (cel mai vechi cinema din lume), după ce am citit o poezie din Ana de Noilles-Brâncoveanu (subliniind faptul, ignorat de public, că e vorba de o autoare de origine română), o tînără care studiază teatrul a venit și m-a întrebat dacă-l cunosc pe Matei Vișniec, dramaturgul ei preferat. M-a rugat să-i traduc o frază care într-una din piesele lui Matei era românește. Mi-a făcut plăcere să văd cum un coleg de generație reușește să se impună în literatura franceză…mai e de făcut mult pînă cînd literatura română să își facă loc în bibliotecile și gusturile provensalilor. Ah, să nu uit, Paul Julien, prietenul meu mi-a semnalat fericit că citește o carte minunată, tradusă din română. Era ”Ușa interzisă”, mi se pare, de Gabriel Liiceanu.
Dar de marile staruri ale literaturii lumii din ultimele, să zicem, două secole – cum și pe unde ați dat de ele în Provence?
În afara exilaților germani de la Sanary, în afara Virginiei Woolf, care a scris în cassis, unul din marile staruri care a străbătut zona și a scris despre ea e Hemingway, care-și avea barul lui preferat în apropierea Arenei din Nîmes, loc al coridelor. Mai ușor e să întîlnești staruri din show biz (un Aznavour care are o livadă de măslini în Luberon, la fel cu Patrick Bruel), Angelina și Brad, cuplu fisurat, acum, care au cumpărat podgoria Miraval, tot în Luberon…
A propos: cum se vinde – ca idee – literatura română în Provence?
Da, bănuiam că ajungem aici…literatura română nu e vizibilă aici, cel puțin la publicul mediu. Se știe de Cioran, Ionesco și cam atît. Dar oamenii nu sînt ostili ideii de literatură română. Am un exemplu la îndemînă: într-o seară, la o acțiune cu asociația noastră de prietenie franco-română, am aflat de la unul din cei prezenți, că bunica lui e din Brăila. I-am vorbit despre Panait Istrati. Nu auzise, deși nu era tocmai un tinerel. S-a dus acasă și și-a comandar singurele trei titluri pe care le-a găsit pe internet. Acum e fan Panait Istrati și, probabil, în toamnă, vom face o seară dedicată scriitorului brăilean.
În cît timp veți scrie un poem direct în provensală sau poate un text mai amplu? Chiar: nu cred că sînt prea mulți oameni din cultura română care să știe provensală…Cînd și de ce ați început să o învățați?
E greu, de la o anumită vîrstă, să scrii într-o limbă străină. Deși, am avut o performanță. Am participat la un concurs în cadrul Festivalului Poeziei Partajate (a 15 ediție) care se ține la Ciotat și am scris, pe loc, cu rimele date atunci, cu formă fixă, o poezie care a luat locul întîi. Am fost primul străin care cîștigă acest concurs. Dar nu mă simt în stare să scriu un întreg volum în franceză. Am rămas fidel cititorilor români. Cîți mai sînt. Cu provensala e și mai complicat… Am vrut să o învăț și am ajuns cursant la atelierul propus de Denis Roux. La început am fost vreo douăzeci. Erau oameni de vîrsta a treia, dornici să reînvețe limba bunicilor lor, limbă pe care și ei au vorbit-o în copilărie pînă cînd li s-a interzis la școală să mai folosească “dialectul țărănesc”. Încet- încet am rămas, pînă la sfîrșitul anului școlar, doar patru cursanți. Nu-mi fac iluzia că voi conversa în provensală. N-am cu cine! Atelierele noastre se desfășoară în jurul unor texte literare pe care le traducem și, cu ocazia ssta, e loc de incursiuni în istoria Provenței. Am ajuns la faza în care înțeleg, la prima lectură, un text literar… dar nu pot scrie în provensala. Plus că și aici sînt cel puțin două norme de scriere, una clasică și una inventată și impusă de Mistral, textele apar unele așa, altele, invers. Dar am învățat mult, prin cursurile astea, prin atelierele interactive, despre locul în care am ales să-mi așez și să-mi trăiesc exilul. Îmi găsesc rădăcini pe care mi le pot însuși printr-un transplant cultural. O parte din sufletul meu s-a converit la provensala.
Notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista ”România literară” în luna august.
Programele M1, M2, M4, M5, Duna și Duna World pot fi retransmise în România integral, până pe 31 august 2018
Fondul pentru Sprijinirea Serviciilor Media şi Gestionarea Bunurilor (MTVA din Budapesta, Ungaria) a transmis Autorizaţia generală temporară pentru retransmisia în mod simultan, neschimbat și integral pe teritoriul României a unor canale publice din Ungaria: M1, M2, M4, M5, Duna şi Duna World, înregistrată la Consiliul Național al Audiovizualului din România în data de 22 august 2017, informează site-ul specializat hdsatelit.blogspot.com
Prin aceasta, informează Consiliul Naţional al Audiovizualului din România că în perioada 1 septembrie 2017 – 31 august 2018, MTVA autorizează temporar operatorii de satelit, de reţele de televiziune prin internet (IPTV) şi furnizorii de servicii media prin cablu, care desfăşoară activitatea în mod legal pe teritoriul României, să retransmită publicului, în mod simultan, neschimbat şi integral, conţinutul canalelor publice din Ungaria, menţionate mai sus, care pot fi retransmise în mod legal în afara teritoriului Ungariei.
Cu ocazia „Zilelor Cetăţii Târgovişte” s-a semnat un nou „Acord de înfrăţire şi cooperare” între municipalitatea Târgoviște și cea din Castellon – Spania menit să întărească relaţiile dintre cele două administraţii, dar mai ales să vină în sprijinul comunităţii românești, târgoviştene în special, din Castellon de la Plana, comunitate care numără aproape 15% din populaţia totală a provinciei spaniole.
Consilierul pentru relații instituționale al primăriei din Castellon, Spania, a semnat împreună cu primarul orașului Târgoviște, Daniel Stan, actul care consființește prelungirea relațiilor speciale existente între fosta capitală a Țărilor Române și Castellon de la Plana, oraș în care trăiește o comunitate consistentă de târgovișteni, consemnează digitalul castellondiario.com.
Publicitate
Municipiul Târgoviște a semnat astăzi un acord de înfrățire prin reprezentanții săi, în speță, autoritățile locale, cu municipiul Castellon de la Plana din Spania. Delegația administrației locale spaniole formată din prim consilierul primarului din Castellon de la Plana, Enric Porcar Mallen și Manuel Gabriel Păduraru Ionete, primul român consilier în Consiliul Local al muncipiului Castellon de la Plana s-a aflat astăzi la Primăria Târgoviște pentru oficializarea parteneriatului între cele două comunități. Au fost prezenți viceprimarul Cătălin Rădulescu, vicepreședintele Consiliului Județean, deputat Claudia Gilia, precum și membri ai delegației spaniole, reprezentanți ai Poliției Locale și ai administrației târgoviștene titrează ziarul local Jurnal de Dâmbovița.
Enric Mallen, Castellon de la Plana: ”Actul de înfrățire semnat astăzi va avea forță în viitor. Începând de acum putem învăța unii de la ceilalți, în cadrul schimburilor de experiență, aspecte care să ducă la dezvoltarea celor două municipii.”
Municipiile Târgovişte şi Castellon de la Plana şi-au reînnoit ieri, în cadrul unui moment festiv, acordurile de cooperare şi înfrăţire! Începutul acordului bilateral între cele două municipii datează încă din 2005, atunci când autorităţile din acea vreme au semnat primul acord de colaborare culturală dintre cele două localităţi. În dorinţa de a se oferi consistenţă relaţiilor şi deschiderea acestora pentru cooperare economică şi de afaceri, în 2010, cu ocazia vizitei delegaţiei administraţiei târgoviştene la Castellon, s-a semnat un alt Acord de cooperare de cei doi primari în funcţie.
Suntem o comunitate atipică. Nu știu să existe o altă diaspora care își refuză șansele cu talentul cu care o fac românii
Suntem acomunitari, ne costă sânge trecerea hotarului cochiliei în care s-a instalat fiecare dintre noi la sosirea în Barcelona, o bulă de confort personal pe care o apărăm cu dinții uzând de arma persiflării, a ironiei gratuite sau a disprețului fără fond. Arme defensive care ne servesc la ascunderea traumelor personale, ca și cum nu am fi aproape toți aici ca urmare a unui declic dramatic comun în destinele trăitorilor dincolo de granițe. Sau, mai rău, ne trece viața pe la ureche din timiditate.
Cred că momentul în care ne lingeam rănile a trecut, viețile noastre capătă un caracter așezat, ne împăcăm din ce în ce mai des cu gândul că trebuie să mai și trăim, indiferent de intențiile fiecăruia privind repatrierea cândva. Acum trăim. Aici. Și facem copii care cresc aici.
Un motiv în plus să ne acceptăm cum suntem și să ne lăsăm să ne cunoaștem unii cu alții. Ni se nasc copii, ne cresc nepoți aici, au nevoie să se simtă mângâiați pe creștet de un nene care nu-i tatăl lor, care să întrebe românește „cum te cheamă? Câți ani ai?” iar ei să simtă că trebuie să răspundă în limba română, să cânte românește la cor, să citească în limba română „Amintiri din Copilarie” sau „Toate pânzele sus”.
Avem în comun limba română. Dar limba singură nu face să fim o comunitate, este doar o caracteristică a noastră, noi cei de aici împreună cu alți 140.000 răspândiți prin toată Catalunya. Nici măcar nu este o caracteristică exclusivă, dovadă prietenii noștri catalani îndrăgostiți de limba română. Nici proveniența, țara din care venim nu este o condiție suficientă pentru alcătuirea de la sine unei comunități, de exemplu prietenii noștri moldoveni care dezvoltă forme asociative proprii.
Vorbesc aici despre comunitate, am convingerea că este vremea să vorbim despre noi, să propunem și să dezvoltăm proiecte în Barcelona care să ne facă viața dacă nu mai ușoară atunci mai împlinită, mai comodă, sprijinindu-ne unul pe celălalt.
Mulți dintre dumneavoastră ați avut idei și propuneri sau v-ați exprimat amărăciunea în privat că nu ne adunăm, că nu avem un loc unde să povestim, că nu ascultăm muzica ce ne place, că nu suntem în stare să ne votăm un consilier de primărie în zonele în care locuim (nici măcar nu știm care sunt beneficiile pe care le-am putea obține dacă am avea un consilier de primărie român) sau că nu-i nimeni să meargă de mână la Seguridad Social cu unul care e la început și nu buchisește limba spaniolă.
Sunt lucruri pe care dacă noi nu le facem nu ni le va face nimeni. Nu-i nimeni care să vină să ne facă patul sau să ne intrebe de sănătate. Doar noi între noi putem face lucrurile astea. Și le putem face doar dacă lăsăm la o parte neîncrederea și superficialitatea comportându-ne responsabil unii cu alții. Doar dacă constituim o comunitate cu adevărat ne putem numi români. Patriotismul de carton din spatele telefonului mobil nu duce nicăieri, am încercat și ne simțim din ce în ce mai departe unul de altul. Iar titulatura de Români de Pretutindeni este la fel de generală cu cea Români de Nicăieri. Nici macar nu este nevoie sa fim prieteni, cu respectul avem destul pentru început.
Pentru aceste lucruri și multe altele pe care nu le mai enumăr, vin în fața dumneavoastră cu prezentarea Asociației CENTRUL CULTURAL ROBARNA din Barcelona. Este propunerea noastră ca punct de pornire pentru dezvoltarea unei Comunități românești în Barcelona, cel puțin la nivel cultural.
Considerațí-o un punct inițial pentru un proiect comunitar în care vă chem să vă implicați. La revista RoBarna suntem o mână de oameni cu resurse aproape inexistente și, aparte de zecile de evenimente despre care nu amintesc aici – la cele mai multe dintre ele ați participat -, am reușit să facem ceva ce nu a făcut nimeni: să ne avem aici, în Barcelona, la întâlniri care nu sunt despre mici, bere, hore sau manele.
CENTRUL CULTURAL ROBARNA din BARCELONA, este o asociație deschisă, înființată pentru noi toți, înscrieți-vă în asociație, propuneți proiecte și participați la cele în curs. O să spuneți că nu avem resurse, că nu sunt bani pentru asta. Este adevărat, nu sunt, resursa suntem noi, fiecare în parte și împreună. Revista RoBarna a avut aceeași problemă: „cu ce bani?” a fost invariabil prima întrebare înainte de produce un eveniment. Și uite așa de 27 de ori, pentru că din mai nimic am făcut 27 de proiecte în ultimii 2 ani și jumătate. Este timpul să dați o mână de ajutor.
Centrul Cultural Robarna nu este despre politică, dacă la acțiunile noastre au participat reprezentanți ai mediului politic românesc este pentru că domniile lor trăiesc în diaspora cot la cot cu noi, au la rândul lor copii și nepoți pe care ar dori să îi știe conectați la limba și cultura română. Le va fi deasemenea greu să se asigure de asta dacă nu se alătură comunității, sunt Romani de Pretutindeni înainte de a fi politicieni, vor trebui să pună umărul la o structură pe care nu o să o avem daca nu o facem noi.
Știu că o vom putea numi COMUNITATE în curând dar acum avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Implicați-vă alături de noi, ne interesează pe toți!
Românii au luat partea leului din protagonismul națiunilor participante la Festa Intercultural Manresa de sâmbăta trecută
Organizată de Primăria orașului Manresa, cu intenția declarată de a apropia cultural comunitățile care compun populația cosmopolită a localității – nu mai puțin de 104 limbi vorbite compun universul lingvistic al municipiului catalan -, aceasta a 6-a ediție a Festa Intercultural Manresa a fost peste așteptări, în opinia multora dintre sutele de vizitatori care au ales să petreacă acolo după-amiaza de sâmbătă.
Ne umpleau de invidie sărbătorile sud-americanilor, animate, pline de viață, dans, bucurie, de largă participare, de parcă tot anul oamenii s-ar fi pregătit pentru această unică după-amiază de sărbătoare. Prin comparație parcă noi eram mai puțini, mai timizi, mai netalentați sau nu aveam ce arăta. Lucrurile se schimbă, devenim tot mai conștienți de zestrea culturală pe care o purtăm, suntem tot mai dornici să ridicăm fruntea și să ne arătăm naturalețea și spiritul.
A fost rândul altora să fie invidioși pentru calitatea și consistența cu care comunitatea românească a participat.
Organizată de preotul Florin Purcărea de la parohia ortodoxă din Manresa, prezența românească pe scena manresană a fost una reprezentativă și de bună calitate.
Ansamblul de dansuri populare, „Luceafărul” din Tarragona / foto: Augustin Montero
Solistul Octavian Purcărea
Octavian Purcarea / foto: RoBarna
Alexandra Netezescu și Simina Roncea au interpretat melodii tradiționale.
Alexandra Netezescu și Simina Roncea / foto: Augustin Montero
La deschiderea oficială au vorbit Mihaela Purcărea și Gina Sonia Plopu.
Mihaela Purcărea și Gina Sonia Plopu / foto: RoBarna
Standul românesc a fost unul spectaculos și ofertant, produsele de artizanat aduse de PUNCT Barcelona au fost punctul de atracție permanent pentru curioși sau cunoscători
Artizanat PUNCT Barcelona / foto: RoBarna
Taller Pintura D&V au expus iconografie și gravuri foarte bine primite de public.
Taller Pintura D&V / foto: RoBarna
Remarcabil efortul voluntarilor care au preparat sarmale, chiftele, mititei pe care le-au oferit tuturor gratuit, împreună cu un păhărel de țuică, distilat chiar acolo, la fața locului.
foto: Augustin Montero
Ideea montării cazanului de țuică (lipit cu mămăligă, după toate regulile), în mijlocul pieței catalane a fost genială. Degustătorii s-au oferit constant, până târziu, după căderea nopții, să își dea cu părerea despre țuica neaoșă.
foto: RoBarna
„Am fost onorați când am primit invitația de a participa la a 6-a ediție a fiestei interculturale din Manresa și, totodată, am primit-o ca pe o provocare pentru că, da, noi, românii din Spania – Manresa, suntem oameni adevărați care fac cinste comunității locale” declară preotul Florin Purcărea. „Vreau să mulțumesc cu această ocazie tuturor celor care s-au implicat cu timp și fără timp și au răspuns pozitiv chemării noastre pentru ca imaginea comunitațăii de români din Manresa, strânsă în jurul bisericii ortodoxe, să fie cea reală”, a continuat.
Preotul Purcărea a avut cuvinte de mulțumire pentru implicarea membrilor comunității „Cu acest prilej, mulțumesc doamnei Gina Sonia Plopu pentru relația deschisa avută cu primaria locală și pentru răbdarea și calmul cu care inspiră pe cei din jur, doamnei Ani Dumitru de la revista Robarna pentru suport și pentru promptitudinea cu care a raspuns invitației, familiei de pictori de la Lleida – Taller Pintura, doamnei Emilia Caranfil reprezentant Herbalife, doamnelor din parohie care au pregatit bucate alese și tuturor celor prezenți care și-au strâns mâinile în horele și dansurile noastre pline de muzicalitate, culoare si bucurie”
Un cuvânt special pentru domnul „Agustin Montero, spaniolul indrâgostit iremediabil de România care simte și trăiește românește, care promovează tradițiile și obiceiurile noastre purtându-le în inima”
Augustin Montero / foto:RoBarna
Am avut ochi și pentru folclorul vecinilor noștri
foto: RoBarna
Nu a fost prezent niciunul dintre reprezentanții oficiali ai României în Spania
[radium_embed_video title=”Intercultural Manresa Iulie 2017″ link=”https://youtu.be/bh9gHG9pFQY” size=”” fullwidth=”no” lightbox=”no” thumbnail=””]
Sâmbătă de la 17,30 asociații autohtone și ale imigranților care trăiesc în Manresa vor promova dansul, muzica tradițională și gastronomia proprie.
România va fi reprezentată de organizațiile invitate de comunitatea ortodoxă Sfânta Teodora din Manresa
Sâmbătă 8 iulie, după-amiază și seara, are loc, în piața Sant Domenec din Manresa, cea de a 6-a ediție a Festa Intercultural, organizată prin Programa d’Acollida de l’Ajuntament, care va conta cu prezența a numeroase organizații invitate la expunerea bogăției culturale a unui oraș care are o populație provenind din 104 țări diferite, cu o extraordinară varietate de tradiții culturale și etnice, lingvistice sau religioase.
Sărbătoarea interculturală pretinde să apropie de spațiul public și al cetățenilor orașului valențele pozitive ale împărtășirii frumosului din toate tradițiile culturale și al lumii asociative cu punct de plecare în muzica, dansul, artizanatul și apropierea directă între vecini.
Inaugurarea va avea loc la 17,30 și va fi făcută din partea primăriei de Merce Rosich, după care vor începe manifestările culturale care vor dura până spre miezul nopții. Vor fi spectacole de muzica și dans reprezentând toate regiunile lumii.
La standul rezervat României găsiți articole de artizanat și obiecte tradiționale.
Expozanții, instalați în spațiile amenajate, vor oferi produse caracteristice țărilor din care provin, alături de români vor fi bolivieni, equatorieni, argentinieni, etc.
El programa d’actuacions és el següent:
– 17.30 h. Inauguració de la Festa
– 17.35 – 18.05 h: Colla Castellera Tirallongues: Mostra i actuació castellera
– 18.10 – 18.40 h: Assoc. Africana de Solidaritat: Música i balls tradicionals camerunesos: Ngondo, Bikusi i Lali
– 18.45 – 19.15 h: Assoc. Cultura Oodua d’Espanya: Balls tradicionals iorubes de Nigèria
– 19.20 – 19:50 h: Assoc. de ghanesos del Bages: Música amb percussió i balls tradicionals de Ghana: Jama, Soroku i Adowa
– 19.55 – 20.25 h: Assoc. Cultural islàmica del Bages: Cant tradicional “Anachid” – 20.30 – 21.00 h: Romanesos – Comunitat ortodoxa Sta. Teodora dela Silha: Música, cants i balls tradicionals romanesos, presentació de vestuari
– 21.05 – 21.35 h: Assoc. boliviana 6 d’Agost: Balls tradicionals bolivians:La Morenada i Taquirari
– 21.40 – 22.10 h: Assoc.Cultural Argentina de Manresa. Espectacle: Tango que fuiste i serás. Amb Raúl Mamone, Maribel i Angel.G.
– 22.15 – 22.45 h: Manresa Flamenca. Espectacle flamenc, música, ball i cant
Sâmbătă seara, 24 iunie, Festivalul Verii de la Bruc a aprins artificiile în cinstea verii care începe
De Sant Juan Spania petrece; ai noștri nu au fost mai prejos
La un sfârșit de săptămână incendiar, la poalele munților Montserrat, lângă Barcelona, de Ziua Internațională a iei, mai mult de 400 de români au sărbătorit soltițiul de vară la Festivalul Verii 2017.
foto: BCN Studio Events
Grădina de vară a complexului hotelier Bruc a fost spațiul ideal pentru sărbătoarea românească a solstițiului de vară de anul acesta. Piscina aerisită, spațiul verde și aranjamentele florale compun un ansamblu încântător, familiar, ușor de confundat cu o terasă românească de primă mână, inclusiv mirosul familiar al grătarului de mici.
În Catalunya cine vorbește românește este de-al nostru, indiferent ce scrie pe certificatul de naștere. Este valabil și pentru Jaume Planas, Consul Onorific al Republicii Moldova și pentru cu soția sa, scriitoarea Tatiana Untu, care a semnat autografe pe cartea sa vândută la standul librăriei PUNCT Barcelona montat în grădina de vară cu ocazia evenimentului.
Atracția serii a fost concertul formației Nobil Band al carei reprezentant ne spune că “întreaga echipă nu găsește cuvinte să redea atmosfera specială și primirea caldă pe care am primit-o de la publicul formidabil. Acestă zi minunată se va înscrie în istoria Nobil Band și cu siguranță în sufletele celor ce i-au admirat. Un mare mulțumesc aducem organizatorilor care au avut grijă să facă din această petrecere o sărbătoare de zile mari (Igor Cereteu, Madalina Cristache) dar mai ales celor care ne-au încărcat pozitiv, aplaudându-ne”.
Nobil Band la Barcelona/foto: BCN Studio
Tombola cu premii oferite de sponsorii și organizatorii evenimentului, s-a bucurat de o largă participare, biletele care au costat 2 euro s-au epuizat rapid iar banii adunați merg la Centrul de zi pentru copiii cu dizabilități Phoenix Moldova. „Au fost persoane care au cumpărat chiar mai multe bilete și asta nu a facut decât să ne bucure. Dorim să aducem măcar un zâmbet pe fața copiilor” ne spune Mădălina Cristache.
Tombola/foto: BCN Studio
Premiile au constat în aparate electrocasnice oferite de Igor Cereteu, cărți și o ie tradițională de la PUNCT Barcelona și vouchere de la atelierul auto/moto Kilhmax. Fondurile adunate la tombolă ajung la Centrul de zi pentru copiii cu dizabilități Phoenix, Moldova.
“Ziua de 24 iunie a însemnat mult atât pentru mine și colegii mei. Am organizat Festivalul verii chiar de Sărbătoarea Sânzienelor și de Ziua Internațională a iei. Ne-am bucurat de frumusețea și de însemnătatea zilei, de reîntalniri. Noi cei mari ne-am gândit și la copii, cărora le-am oferit chiquipark gratuit” adaugă Mădălina Cristache, gazda evenimentului.
foto:BCN Events
Alături de formația Nobil Band au completat programul Alex de Oraștie, formația Cristi de la Vâlcea împreună cu incombustibilul DJ Floo care au întreținut atmosfera agreabilă până târziu în noapte.
Focul de artificii oferit de Hotel Bruc a fost cireașa de pe tort pentru noaptea de Sant Juan sărbătorită românește.
foto: ROBARNA
Au fost de mare ajutor de asemenea BCN Events Studio și Tarraco Studio cărora le datorăm parte dintre fotografii și filmări.
Patru, cinci milioane? Cine știe! Cifrele oficiale spun că sunt mai puțini, cei plecați spun că-s mai mulți. Cînd controlul la granița noastră a devenit o simplă formalitate, cînd nici nu știi că ai trecut dintr-o țară în alta, cînd unii stau ani și ani fără să-și facă acte în țările de adopție, e greu să le știi numărul. Cert este că ne-a plecat o țară. Am exportat, din inconștiență și ticăloșenie, din hoție la nivel înalt, din indolență și nepăsare, cel mai prețios bun pe care îl are România: oamenii.
Am fost aproape o lună printre românii care și-au ales ca țară adoptivă Spania și Italia. Cazată la unii, întîlnindu-mă cu alții la o cafea sau o farfurie de scoici. Ori la o simplă apă –cu lămîie și gheață – plus un munte de povești. Adunîndu-ne cu mic cu mare la consulate, în săli de evenimente, în separeuri de restaurante sau …ce frumos!, la o librărie cu carte românească. Pentru ca să povestim. Eu despre cărțile mele, despre ce mai e prin România; ei despre cum și de ce au plecat, despre doruri, despre viața prin străini.
Unii spun că nu e mai bine dincolo de graniță. Că nativii nu-i privesc cu ochi buni. Că întotdeauna se va găsi vreunul care să se uite la ei sau la copiii lor ca la niște venetici. Cu toate astea, nu s-ar întoarce. ”La ce?”, mă întreabă, trist. Alții recunosc că le-a fost greu la început; dar cu tenacitate și ambiție s-au ridicat. S-au recalificat, au învățat limba. După ani, în care au stat cîte 10-12 într-un apartament, au casa lor, slujbe sau chiar sunt patroni. Și-au deschis depozite, magazine, restaurante. Sau, iată, librărie – unde găsești pe rafturi cărți de povești de pe la noi, străchini de lut, fluiere și ii.
Vorbesc românește. Cei mai mulți corect, fără accent. Dar uneori nu-și mai găsesc cuvintele în limba română. Le sunt mai aproape expresiile în italiană sau spaniolă. Sunt plecați de 10, de 15 ani, unii chiar și mai mult. Le este greu să gîndească în română pentru că zi de zi gîndesc și se exprimă în limba țării de adopție.
N-a plecat niciunul de bine. Țara nu le oferea nimic. Iar peste lipsuri, se adăugau și eșecurile personale. O căsnicie violentă, un părinte bețiv, o mamă nepăsătoare. Sau lacrimile copilului, căruia nu aveau ce să-i pună pe masă. Ori, pur și simplu, gîndul că trebuie să o ia de la capăt în altă parte. N-a plecat niciunul ca să rămână. Și-au pus în plan să stea cîțiva ani, să prindă un pic de cheag. Dar timpul a trecut pe nesimțire, cheagul s-a strîns greu sau deloc. Acum se simt acasă acolo. Poate chiar mai mult decît în țara unde s-au născut.
Și, cu toate astea, am simțit că au noduri în gît cînd vorbesc de România. Că duc dorul satelor de unde au plecat, a mirosului de fîn cosit, a prietenilor din copilărie cu care au bătut mingea în spatele blocului, a graiului dulce pe care ar vrea să-l audă dimineața, cînd deschid geamurile, în tramvai sau metrou. Chiar și a mîncării. Din cauza acestui dor bat vara, în concedii, mii de kilometri ca să se întoarcă la rădăcini. ”Măcar două săptămîni să respirăm aerul României.” Vor să simtă locurile în care au crescut, să se îmbrățișeze cu oamenii dragi sau, dacă nu mai sunt, să pună o lumînare la mormîntul celor plecați. Vin să-și ia energia necesară pentru încă o vreme, în care vor auzi dimineața, în drum spre slujbă, doar ”Ceau” sau”Hola”.
Poate nu e adevărat ce spun și nu le pasă de România. Dar inima mea s-a conectat la inima lor și așa i-am simțit. Sigur, nu înseamnă că printre cei plecați nu sunt și ticăloși, hoți și curve. Dar nativii au învățat să nu-i mai judece la grămadă: îi disprețuiesc pe hoți sau curve și îi respectă pe cei buni, muncitori. Povești despre cei răi, care fac țara de rîs, care îi fac de rîs pe ceilalți – cei ce muncesc din greu pentru orice euro – am auzit cît pentru două cărți. Nu i-am văzut. Din fericire, aceștia nu-s printre iubitorii de carte.
Îmbrățișîndu-i pe cei cu care m-am întîlnit, am îmbrățișat fiecare bucată de suflet românesc, rătăcită în colțuri de lume. Și le-am șoptit să vină acasă. Pentru că țara ar fi mai puternică cu ei aici. Mi-au zîmbit cald. Însă nu au răspuns.
Mi-a fost, însă, teamă să le pun întrebarea care mi-a stat pe limbă tot turneul. O pun acum, cu speranța că vor răspunde sincer, fără să dea un anume răspuns doar pentru că e plăcut: Dacă aș fi vrăjitor și aș da timpul înapoi, ați mai pleca din România?
[one_sixth][icon size=”large” icon=”icon-book” /] [/one_sixth][five_sixth_last] [highlight]Cărțile scriitoarei Lili Crăciun Desculță pe cioburi de oglindă și Menajerele soacrei mele le găsiți la Librăria Punct din Barcelona[/highlight] [/five_sixth_last]
Ambasadele și consulatele au, institutional, pentru românul stabilit în zona lor de competență, un rol pur administrativ, legat de proceduri strict legale, notariale cu preponderență. Nu este în statutul lor să facă mai mult, prin oficierea unei căsătorii sau înscrierea unei nașteri consulatele nu fac un act cultural, nu îmbunătățesc cu nimic starea de fapt, nu suplinesc carența actelor dedicate identității trăitorului român dincolo de granițe.
ICR-ul, la rândul său, are în fișa tehnică promovarea culturii adresându-se publicului din țările gazdă. Este logic să o facă în primul rând în limba locală din țara în care propune evenimentul. Încearcă, fără mult succes, în ultimul timp, să includă în publicul țintă românii din diaspora dar asta nu este misiunea pentru care Institutul Cultural Român a fost creat.
Instituțiile acestea au astăzi atribuții care pot părea anacronice, nimeni nu a fost pregătit pentru o emigrație echivalentă cu un sfert din populația actuală a țării, sunt depășite de realitate iar anemicele departamente culturale care le aparțin nu sunt în măsură să răspundă așteptărilor a 4-5 milioane de încă cetățeni români. Am învățat democrația din mers iar actualizările se fac greu și cu sincope evidente.
Are cineva, institutional, un răspuns la nevoile culturale ale romanilor stabiliți în diaspora?
Răspunsul scurt, verde, pe șleau, este că nimeni. Nu există o instituție care să aibă rolul de a răspunde nevoilor culturale ale românilor din diaspora. Departamentele sau instituțiile afiliate ministerelor cu atribuții culturale au diaspora trecută la capitolul „și altele”, iar proiectele se activează în funcție de interesul momentului, subfinanțate și planificate pe genunchi după rețete despre care oamenii de acolo „cred că ar merge”. O abordare pompieristică, oportunistă și lipsită de substanță care este de natură să adâncească oceanul de neîncredere deja instalat.
Nu că ar fi o obligație din partea cârmuirii bucureștene, din punctul lor de vedere ne-am putea duce să ne spânzurăm, contăm la construirea bugetului de încasări dar nu la cel de cheltuieli. Numai că observ că asta se întâmplă doar între ciclurile electorale. În timpul campaniilor de orice fel dragostea de cel plecat umple de emoție listele Biroului Electoral Central. Între ciclurile electorale asumă că au de a face cu cei rămași, la îndemână, fără alternativă, captivi oarecum, iar diaspora există doar statistic.
Și totuși…
Asociațiile constituite în diaspora duc tot greul eforturilor de păstrare a identității trăitorilor dincolo de granițe, fără sprijin logistic, financiar sau măcar speranțe de a primi vreunul. Multe dintre ele sunt condamnate să rămână la stadiul de mișcare de amatori, alimentate fiind doar de ambiția unor puțini dispuși la sacrificii personale în numele unui steag pe care refuză să îl schimbe sau să îl vadă terfelit.
Oricât de puțin ar face este foarte mult, puținul acesta este complementar acțiunilor de promovare pe care instituțiile plătite din bani românești le fac cu mijloace disproporționat de mari și cu rezultate pe alocuri discutabile. O evaluare a cheltuielilor pentru promovare, din ultimii cinci ani să zicem, care să fie bugetul pentru următorii cinci în care asociațiile din diaspora să primească jumătate ar avea rezultate surprinzătoare la nivel de percepție a brandului de țară. Scrupulozitatea cu care sunt evaluate proiectele din diaspora contrastează cu nonșalanța bugetară a instituțiilor care au astăzi în atribuții consolidarea acestuia.
Este adevărat că diaspora a produs prea puține voturi pentru guvernanții de astăzi însă ignorarea ei la nesfârșit va avea ca rezultat natural sporirea dezinteresului pentru limba română pe măsură ce din ce în ce mai mulți vor trece de perioada „romantică” acceptând că de fapt viața lor este aici iar zidarii români din Franța nu-și vor mai petrece concediile construind case inutile în România.
Președintele Klaus Iohannis afirmă, duminică, într-un mesaj transmis cu prilejul Zilei Românilor de Pretutindeni, că își dorește ca aceștia să se susțină reciproc și să participe la luarea deciziilor care le afectează viața.
Ca în fiecare ultimă duminică a lunii mai, astăzi sărbătorim Ziua Românilor de Pretutindeni, zi în care, oriunde ne-am afla, redescoperim bucuria de a face parte dintr-un popor care a oferit atât de multe întregii lumi, conform Administraţiei Prezidenţiale.
Cu atâţia români aflaţi acum peste hotare, cea mai bună manieră în care statul le poate recunoaşte contribuţia este să se pună în slujba lor.
Anul trecut s-au făcut unele progrese în ceea ce privește oferirea de servicii consulare online, simplificarea recunoaşterii diplomelor, susţinerea întoarcerii în ţară prin antreprenoriat, dar mai sunt multe de făcut.
Indiferent de domeniul în care muncesc, îmi doresc ca românii de pretutindeni să se susţină reciproc şi să participe la luarea deciziilor care le afectează viaţa.
La mulţi ani români, de aici sau de acolo!
Pentru a marca această sărbătoare, Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, va participa luni, 29 mai a.c., ora 17:30, la Muzeul Național Cotroceni, la vernisajul expoziției „Aici – Acolo”, scrie pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale
Muzeul Naţional Cotroceni prezintă expoziția ‘Aici-Acolo’ / artiști din România și Diaspora, cu prilejul Zilei Românilor de Pretutindeni, sărbătorită în ultima Duminică din luna mai.
Expoziția reprezintă o propunere curatorială de recuperare subiectivă a manifestărilor artistice din artele vizuale în perioada anilor ’80—atunci şi acum.
Selecția lucrărilor aduce în prim plan direcții artistice dezvoltate individual sau în grup de către artişti români din ţară și din Diaspora (Austria, Elveţia, Franţa, Marea Britanie, SUA, etc.).
Expoziţia va fi deschisă publicului în perioada 30 mai – 18 iunie.
Luni, 29 mai 2017, începând cu ora 18.30, Muzeul Naţional Cotroceni vă invită în spaţiile medievale ale muzeului la vernisajul expoziției “Aici↔Acolo. Artişti din România şi Diaspora. Trasee subiective din anii 80 atunci şi acum”. Expoziția reprezintă o propunere de recuperare a manifestărilor artistice care au avut loc în artele vizuale în perioada anilor ’80 – atunci și acum. Selecția lucrărilor aduce în prim plan direcții artistice dezvoltate individual sau în cadrul unui grup de artişti din România și Diaspora (Franţa, Marea Britanie, Austria, Elveţia, SUA, etc.).
În Catalogul expoziţiei, Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis scrie:
„Salut dorinţa artiştilor din Diaspora de a se reconecta cu cei din România. Comunităţile profesioniştilor din ţară şi din străinătate reprezintă punţi creatoare de valoare – le încurajez să se exprime în fiecare domeniu deoarece ele sunt o sursă importantă de idei novatoare şi de proiecte ce contribuie la o Românie mai puternică şi prosperă.”
Duminică 28 mai Diaspora sărbătorește Ziua Romanilor de Pretutindeni
Ultima duminică din luna mai a fiecărui an este oficial declarată Ziua Romanilor de Pretutindeni. Printre manifestările dedicate Diasporei cu acest prilej:
Împreună cu Institutul Cultural Român, Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei și Parohia Ortodoxă Română din Salamanca, Ziua Românilor de Pretutindeni va fi marcată de Institutul Eudoxiu Hurmuzachi la Salamanca, în Piața de Las Ursulas, unde pe data de 28 mai va avea loc un spectacol de muzică populară românească susținut de interpreții Ilie Caraș, Ștefania Rareș și Elisabeta Turcu.
În Barcelona, Asociația pentru Promovarea Culturii din Parets del Valles împreună cu revista Robarna marchează Ziua Romanilor de Pretutindeni cu prilejul concertului de muzică populară susținut de Maria Ciobanu, Ionuț și Doinița Dolănescu la Casal Can butjosa din Parets del Valles, Duminică de la orele 16,00.
Sărbătorirea Zilei Românilor de Pretutindeni continuă în data de 2 iunie cu Dezbaterea „Istorie culturală și istoricitate”, care se va desfășura la Tel Aviv, Israel la inițiativa Organizaţiei Unitare a Evreilor Originari din România (A.M.I.R.). Evenimentul vizează evidențierea legăturii prin cultură și educație dintre evreii originari din zona Iași, stabiliți în Israel și realizarea unei incursiuni în specificitatea comunității de evrei originari din România.
Pe data de 4 iunie, la Cernăuți, Ziua Românilor de Pretutindeni va fi sărbătorită pe scena Teatrului Muzical-Dramatic „Olga Kobyleanska”. În acest context, comunitatea românească din regiunea Cernăuți va avea ocazia să participe la un eveniment cultural careva reuni pe aceeași scenă artiști români din nordul Bucovinei și Țară, care vor promova valorile populare românești autentice în cadrul unui concert extraordinar de muzică tradițională românească.
Ziua Românilor de Pretutindeni este sărbătorită, începând cu anul 2015, în ultima duminică a lunii mai, respectiv în 28 mai, anul acesta. Ziua Românilor de Pretutindeni a fost instituită prin Legea nr. 299 din 13 noiembrie 2007, privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care reglementează drepturile persoanelor ce își asumă în mod liber identitatea culturală română — persoanele de origine română și cele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, din afara granițelor României, având ca scop menținerea, promovarea și afirmarea identității lor culturale, etnice, lingvistice și religioase.
Parohia ortodoxă Sfântul Gheorghe din Barcelona, păstorită de preotul protopop Aurel Bundă, a organizat un pelerinaj în Țara Sfântă în perioada 12 martie – 20 martie 2017.
Obiectivul a fost descoperirea și cunoașterea locurilor unde a călătorit Domnul nostru Iisus Hristos cât timp a fost pe pământ dar și cunoașterea lăcașurilor ortodoxe din țara sfântă, atat de la Ierusalim cât și din împrejurimi.
Împreună, 49 de pelerini, printre care 5 copii, am pășit pe pământ sfânt cu emoție și mare bucurie.
În cele 8 zile cât a durat pelerinajul am vizitat multe locuri: Haifa și minunatele Grădini Bahai, Biserica Stella Maris, Peștera Sf. Ilie Tesviteanul, Muntele Tabor, Cana Galileea, Nazareth, Muntele Fericirilor, Capernaum, Marea Moartă, Mănăstirea Sfântul Gherasim, Bethleem și locul Nașterii Domnului aflat în biserica ortodoxă, Biserica unde se afla locul Taierii Capului Sf. Ioan Botezatorul, Manastirea Pater Nostre, unde Mântuitorul i-a învățat pe ucenici rugăciunea “Tatal nostru”.
Apoi foișorul “Cina cea de Taină” și mormântul Sfântului Prooroc și David, Zidul Plângerii, așezământul Românesc de la Ierusalim unde am primit binecuvântare și un minunat cuvânt de învățătură, Pustiul Iordaniei – locul de botez al Mantuitorului, Mănăstirea Sf .Sava și Mănăstirea Sf. Teodosie, Mănăstirea Dominus Flevit unde “Domnul a plâns”, Grădina Ghetsimani, Mormântul Maicii Domnului și Grota Trădării, Muntele Sionului – unde se află Biserica Adormirii Maicii Domnului, Drumul Crucii cu cele 12 opriri, Golgota, Biserica Sf. Invieri, Piatra Ungerii, Sfântul Mormânt.
Am mers la Ierihon – unde am participat la Sfânta Liturghie de la Așezământul Românesc iar ultimul popas l-am făcut la Biserica ce adaposteste Mormântul și Moaștele Sfântului Gheorghe unde părintele și doamna Galila, ghidul nostru, ne-au înmânat fiecăruia câte un certificat de Pelerin la Ierusalim.
Am întâlnit oameni cu suflet mare și cu griji puține, într-un loc în care pare că depresia, stress-ul sau obezitatea nu există.
Am rămas cu încrederea că religia ortodoxă este bine păstrata și respectată acolo, bucurându-se de reprezentanți de seama ai bisericii noastre.
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa / 
Patru, cinci milioane? Cine știe! Cifrele oficiale spun că sunt mai puțini, cei plecați spun că-s mai mulți. Cînd controlul la granița noastră a devenit o simplă formalitate, cînd nici nu știi că ai trecut dintr-o țară în alta, cînd unii stau ani și ani fără să-și facă acte în țările de adopție, e greu să le știi numărul. Cert este că ne-a plecat o țară. Am exportat, din inconștiență și ticăloșenie, din hoție la nivel înalt, din indolență și nepăsare, cel mai prețios bun pe care îl are România: oamenii.
