Imigranții români – cioburi de suflet plecat

Imigranții români – cioburi de suflet plecat

Trimite și altora

Lili Crăciun

desculta pe cioburi de oglinda lili craciunPatru, cinci milioane? Cine știe! Cifrele oficiale spun că sunt mai puțini, cei plecați spun că-s mai mulți. Cînd controlul la granița noastră a devenit o simplă formalitate, cînd nici nu știi că ai trecut dintr-o țară în alta, cînd unii stau ani și ani fără să-și facă acte în țările de adopție, e greu să le știi numărul. Cert este că ne-a plecat o țară. Am exportat, din inconștiență și ticăloșenie, din hoție la nivel înalt, din indolență și nepăsare, cel mai prețios bun pe care îl are România: oamenii.

Am fost aproape o lună printre românii care și-au ales ca țară adoptivă Spania și Italia. Cazată la unii, întîlnindu-mă cu alții la o cafea sau o farfurie de scoici. Ori la o simplă apă –cu lămîie și gheață – plus un munte de povești. Adunîndu-ne cu mic cu mare la consulate, în săli de evenimente, în separeuri de restaurante sau …ce frumos!, la o librărie cu carte românească. Pentru ca să povestim. Eu despre cărțile mele, despre ce mai e prin România; ei despre cum și de ce au plecat, despre doruri, despre viața prin străini.


Românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?dolce telekomStai informat, tine legătura cu țara, romanește / Tv satelit oriunde în Europa /


Unii spun că nu e mai bine dincolo de graniță. Că nativii nu-i privesc cu ochi buni. Că întotdeauna se va găsi vreunul care să se uite la ei sau la copiii lor ca la niște venetici. Cu toate astea, nu s-ar întoarce. ”La ce?”, mă întreabă, trist. Alții recunosc că le-a fost greu la început; dar cu tenacitate și ambiție s-au ridicat. S-au recalificat, au învățat limba. După ani, în care au stat cîte 10-12 într-un apartament, au casa lor, slujbe sau chiar sunt patroni. Și-au deschis depozite, magazine, restaurante. Sau, iată, librărie – unde găsești pe rafturi cărți de povești de pe la noi, străchini de lut, fluiere și ii.


dolce telekom


Vorbesc românește. Cei mai mulți corect, fără accent. Dar uneori nu-și mai găsesc cuvintele în limba română. Le sunt mai aproape expresiile în italiană sau spaniolă. Sunt plecați de 10, de 15 ani, unii chiar și mai mult. Le este greu să gîndească în română pentru că zi de zi gîndesc și se exprimă în limba țării de adopție.

N-a plecat niciunul de bine. Țara nu le oferea nimic. Iar peste lipsuri, se adăugau și eșecurile personale. O căsnicie violentă, un părinte bețiv, o mamă nepăsătoare. Sau lacrimile copilului, căruia nu aveau ce să-i pună pe masă. Ori, pur și simplu, gîndul că trebuie să o ia de la capăt în altă parte. N-a plecat niciunul ca să rămână. Și-au pus în plan să stea cîțiva ani, să prindă un pic de cheag. Dar timpul a trecut pe nesimțire, cheagul s-a strîns greu sau deloc. Acum se simt acasă acolo. Poate chiar mai mult decît în țara unde s-au născut.

Și, cu toate astea, am simțit că au noduri în gît cînd vorbesc de România. Că duc dorul satelor de unde au plecat, a mirosului de fîn cosit, a prietenilor din copilărie cu care au bătut mingea în spatele blocului, a graiului dulce pe care ar vrea să-l audă dimineața, cînd deschid geamurile, în tramvai sau metrou. Chiar și a mîncării. Din cauza acestui dor bat vara, în concedii, mii de kilometri ca să se întoarcă la rădăcini. ”Măcar două săptămîni să respirăm aerul României.” Vor să simtă locurile în care au crescut, să se îmbrățișeze cu oamenii dragi sau, dacă nu mai sunt, să pună o lumînare la mormîntul celor plecați. Vin să-și ia energia necesară pentru încă o vreme, în care vor auzi dimineața, în drum spre slujbă, doar ”Ceau” sau”Hola”.

Poate nu e adevărat ce spun și nu le pasă de România. Dar inima mea s-a conectat la inima lor și așa i-am simțit. Sigur, nu înseamnă că printre cei plecați nu sunt și ticăloși, hoți și curve. Dar nativii au învățat să nu-i mai judece la grămadă: îi disprețuiesc pe hoți sau curve și îi respectă pe cei buni, muncitori. Povești despre cei răi, care fac țara de rîs, care îi fac de rîs pe ceilalți – cei ce muncesc din greu pentru orice euro – am auzit cît pentru două cărți. Nu i-am văzut. Din fericire, aceștia nu-s printre iubitorii de carte.


digimobil


Îmbrățișîndu-i pe cei cu care m-am întîlnit, am îmbrățișat fiecare bucată de suflet românesc, rătăcită în colțuri de lume. Și le-am șoptit să vină acasă. Pentru că țara ar fi mai puternică cu ei aici. Mi-au zîmbit cald. Însă nu au răspuns.

Mi-a fost, însă, teamă să le pun întrebarea care mi-a stat pe limbă tot turneul. O pun acum, cu speranța că vor răspunde sincer, fără să dea un anume răspuns doar pentru că e plăcut: Dacă aș fi vrăjitor și aș da timpul înapoi, ați mai pleca din România?


[one_sixth][icon size=”large” icon=”icon-book” /] [/one_sixth][five_sixth_last] [highlight]Cărțile scriitoarei Lili Crăciun Desculță pe cioburi de oglindă și Menajerele soacrei mele le găsiți la Librăria Punct din Barcelona[/highlight] [/five_sixth_last]

...